Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [1]

Însemnările au fost făcute pe data de 29 martie 2000. Exemplarul din care cităm a fost împrumutat de la Biserica Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron din Roșiorii de Vede, prin amabilitatea părintelui Ilie Vișan.

***

Ziua întâi

„Împodobindu-vă cu darurile Învățătorului, [ale] Celui ce a ridicat pe umeri durerile celor născuți pe pământ”.

Ridicarea pe umeri = mântuirea universală prin opera de răscumpărare a Domnului.

*

„neputințele cele stricăcioase ale sufletelor noastre”

Neputințele care ne aduc stricăciune în suflet, vătămare, sunt păcatele și patimile noastre.

*

„spre moarte [Îl] osândește pe Viața tuturor!”

*

„tăierea morții se apropie și sfârșitul ca un fur [ca un tâlhar] a sosit”

Moartea e văzută aici ca o tăiere a noastră de viață, ca o separare dureroasă de viața aceasta și ca un hoț care vine pe nepregătite la noi.

*

„văpaia patimilor răcorind-o cu credința, printr-[î]nsa încălziți cugetul credincioșilor”

Văpaia, cel mai adesea, când vine vorba de patimi interioare e sinonimă cu pofta desfrânată.

Cugetul = mintea.

*

„care rabzi pentru milostivirea milei Prea Bunule Dumnezeule”

Tu ai răbdat toate de la demonizații oamenii care Te-au maltratat, Doamne, pentru că ai căutat fericirea noastră, ai căutat să ne miluiești pe noi, netrebnicii Tăi robi!

*

„întunericul cel cumplit al patimilor”

În teologia imnologică ortodoxă, cel mai adesea, ca aici, întunericul interior e consecința nenorocită a ceea ce aduc patimile în noi. Patimile ne prostesc, ne fac să fim lipsiți de înțelepciune dumnezeiască. Patimile ne jefuiesc de cunoașterea de Dumnezeu.

Tocmai de aceea, în loc de lumină dumnezeiască în mintea noastră, noi avem întuneric, dezorganizare, prostie cu carul, datorită patimilor noastre de care nu ne îngrijim deloc.

*

„mă tulbură adâncimea păcatelor”

Nu, păcatele nu sunt adâncimi de înțelegere, ci adâncimi ale Iadului în persoana noastră! A coborî în subterana ființei noastre nu înseamnă a înainta în viața cu Dumnezeu, ci a te afunda în patimi, în decadență.

Mă tulbură și mă umple de deznădejde, când văd cât de multe, cât de imense sunt păcatele noastre! Iar imnologia ortodoxă e tocmai cântarea evlavioasă, plină de simțire duhovnicească, care ne trezește din uitarea păcatelor, din neluarea lor în seamă, la o viață atentă, plină de priveghere, de profunzime și delicatețe.

*

„mă înviforează valurile dezmierdărilor”

Dezmierdările sunt vederile desfrânate, care îmi produc plăcere în lăuntrul meu. Iar gândurile și simțămintele curvare sunt cele care produc un adevărat taifun în ființa mea.

Vifor = vânt puternic, furtună, uragan…

*

„mă întristează furtuna duhurilor celor viclene”

Demonii produc furtuni în simțurile mele și păcatele la care mă împing mă întristează, îmi lezează conștiința mea.

*

„și mie mi-a dăruit darul de povestire”, de a explica narativ

*

„s-au lămurit ca aurul în topitoare în cuptorul focului”

Greutățile vieții mele mi-au lămurit viața, m-au făcut să înțeleg ce e bine și rău din ceea ce am făcut și fac.

Lămurire = cercare= încercare= trecerea prin tot felul de ispite pentru a ne înțelege interior.

*

„râuri de minuni” = minuni nenumărate

*

„Pogorî-Se-va Hristos ca ploaia pe lână în pântecele tău”. Aluzie la Jud. 6, 36-40, care s-au împlinit în întruparea Domnului din Prea Curata Fecioară Maria.

*

„pâraiele nelegiurii” = mulțimea de păcate a omenirii

*

„Răsăritul cel dintru înălțime” e Hristos Dumnezeu, Lumina adevărată, Cel care a răsărit din Tatăl mai înainte de veci și Care S-a întrupat din Fecioară, pentru ca să ne aducă din întunericul neștiinței la lumina slavei Sale celei veșnice.

*

„Calea păcii” e Hristos, Cel care ne-a împăcat pe noi cu Sine și care ne dă, prin harul Său, să înțelegem ce să facem pentru a ne mântui.

*

„patimile cele necuvântătoare”

Patimile, care nu ne învață să Îl lăudăm pe Dumnezeu, ci ne învață să fim animalici.

Patimile nu sunt raționale.

Ele nu sunt dialogice.

Ele sunt închidere în sine.

Numai virtutea nu se teme de nimic pentru că e dragoste și comuniune și deschidere iubitoare către Dumnezeu și către oameni.

*

„săvârșind sfințită și purtătoare de lumină serbarea voastră”

Prăznuirea bisericească e prăznuire sfântă și plină de har. Ne odihnim duhovnicește slujind Domnului. Nu obosim, decât dacă, interior, suntem nedeschiși spre slava lui Dumnezeu.

*

„având acum, ca niște stele minunile cele de mântuire și ca un soare luminos dumnezeiasca lucrare a vindecărilor”

Minunile Sfinților sunt stelele care ne călăuzesc, care ne indică Soarele, care ne arată că prin harul Său sunt făcute iar vindecările săvârșite de către Sfinții cei iubiți ai Domnului ne umplu de lumina cea necreată și veșnică a Prea Sfintei și de viață Făcătoarei și nedespărțitei Treimi.

*

„Fiule, izvorăște must, prin care se va lepăda toată beția patimilor”

Mustul harului contra beției patimilor. Harul ne vindecă de iraționalitatea patimilor.

***

Sfântul Antim Ivireanul, Învățătură pentru Taina Pocăinței (însemnări)

Însemnări din data de 4 martie 2000, făcute după ed. Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972.

***

„vase împuțite”

*

„patul lenevirii”

*

„eu, cel mai păcătos decât toată lumea”

*

Treptele spovedirii și ale iertării de păcate:

1 înfrângerea inimii și recunoașterea și plângerea păcatelor proprii în fața lui Dumnezeu;

2. spovedirea păcatelor la duhovnic;

3. facerea canonului pe care ți l-a dat, după ce te-a spovedit.

*

Duhovnicul trebuie să aibă peste 40 de ani.

*

Preotul nu trebuie să ceară bani pentru că împărtășește pe cineva, numai dacă acela îi dă ceva ca milostenie.

*

Duhovnicul trebuie să îi dea canon celui care se spovedește pentru păcatul cel mai mare pe care acela îl mărturisește.

*

Uciderea e mai mare și mai grea decât curvia.

*

Preoții nu trebuie să îi lase pe oameni să se facă frați de cruce.

***

Sfântul Antim Ivireanul, Așezământul Mănăstirii Antim (însemnări)

Însemnări din data de 4 martie 2000, făcute după ed. Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972.

***

Așezământul a fost dat la 15 martie 1716.

*

Melcul ne învață, prin înălțarea coarnelor lui, să Îl lăudăm pe Dumnezeu. Simbolul Sfântului Antim.

*

Mănăstirea bucureșteană nu trebuie să fie supusă nimănui.

*

Trebuie să aibă 5 epitropi din ceata neguțătorească, adică care se pricep la comerț.

*

Cântărețul de la strană să fie monah sau mirean neînsurat.

*

Trebuie să se slujească în grecește, dar, doi preoți de mir, la Biserică, în strana cea mică, trebuie să cânte slujba în românește.

*

Preoții, pe an, trebuie plătiți cu 20 de taleri și 6 kilograme de pâine și câte un taler de sărindar.

*

Mănăstirea trebuie să dea la pușcărie, sâmbăta (20 de bani) și duminica, la săraci (13 bani).

*

Unei fete, pentru măritat, mănăstirea trebuie să îi dea 15 taleri.

*

Pentru 3 oameni străini mănăstirea trebuie să dea 30 de bani.

*

Trei candele trebuie să ardă, zi și noapte, în Biserică: una la Sfântul Prestol (pe Sfânta Masă), alta la Icoana Tuturor Sfinților și alta la Icoana celor 4 Sfinți: Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, Sfântul Antim al Nicomidiei, Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeuși Sfânta Agata.

*

Trebuie să se facă 5 slujbe pentru cei 4 Sfinți din icoană.

*

În ziua de luni, trebuie să se împartă, pentru dascălii și învățătorii săi, 40 de bani la săraci.

Marți, spre pomenirea duhovnicilor săi, să se împartă 40 de bani.

Miercuri, pentru toți câți i-a cunoscut, pentru prietenii și făcătorii săi de bine, mănăstirea trebuie să împartă 40 de bani.

Joi, pentru slugile care i-au slujit, mănăstirea trebuie să împartă 40 de bani.

Vineri, pentru toți câți i-a amărât [întristat], necăjit și năpăstuit sau i-a grăit de rău, mănăstirea trebuie să împartă 40 de bani.

*

Și spune Dumnezeiescul Antim aici: „Această slujbă și această milostenie las blestem să se facă necontenit în toți anii, până va sta [în picioare] Biserica” pe care eu am zidit-o.

*

Pentru arhierei trebuie să se dea 4 slugi și doi cai.

*

La înmormântarea egumenului trebuie să participe 12 preoți și 2 diaconi.

*

Capetele se citesc de 4 ori într-un an, în cele 4 posturi mari și trebuie să se nevoiască preoții să le împlinească, ca să nu rămână în blestemul său.

*

Îl afurisește [adică îl îndepărtează de la împărtășirea cu Domnul] pe cel care schimbă ceva din Așezământul/Testamentul său pentru mănăstirea Tuturor Sfinților sau Antim, cum se numește acum, după numele său.

*

Nu trebuie să fie în Biserică morminte înalte sau scrise cu slove și fără sfeșnice.

*

„să stea pururea locul în Biserică limpede și curat

***

Solitary Man (2009) sau excesele invizibilității

Ben Kalmen, alias Michael Douglas, reușește în Solitary Man să îi dezamăgească aproape pe toți cei care se intersectaseră cu viața lui, pentru că, de la un moment dat…s-a simțit invizibil. Nu a mai fost receptat, nu a mai fost văzut ca un om important al societății (când intram undeva toată lumea întorcea capul spre mine…), ci numai cei de vârsta lui îl mai respectau.

Asta l-a deprimat imens, alături de o posibilă problemă la inimă. Începe să fie un aventurier, să își înșele soția, să își falimenteze afacerea…A rămas, în cele din urmă, singur…Și când i-a fost cel mai greu, atunci s-a întors la un vechi prieten, care avea un mic restaurant lângă un campus universitar.

Prietenul său, Jimmy Merino, alias Danny DeVito, îi reamintește de rolul prieteniei în viața lui și îi dă exemple clare despre prietenia pe care i-o poartă. Mai multe lucruri îl sensibilizează până la urmă pe Ben Kalmen și, pe banca unde îi câștigase inima fostei sale soții, i se confesează acesteia și se împacă cu ea, cu un alt prieten important al lui, care nu îl uitase.

Fosta soție, Nancy Kalmen, alias Susan Sarandon, joacă un rol secundar în film dar ea este cea care dezleagă, cu tact și cu îngăduință, drama interioară a soțului ei și cea care oferă soluția unui final fericit.

Pentru că s-a simțit singur și pe buza morții…bărbatul de succes nu a mai vrut să fie loaial unor principii. Însă înțelege, în cele din urmă, că orice încălcarea a principiilor în dragoste și în societate, în reala societate care te cunoaște și te respectă, înseamnă o stricare a propriului echilibru interior, o distrugere a vieții tale.

Însă filmul nu e o pledoarie pentru singurătate și nici pentru eșec existențial, ci este o pledoarie pentru autenticitate în relații.

Pe tânărul studios, care și-a găsit o prietenă fidelă, îl încurajează să o ia de soție, pentru că ea face parte din cele unice, pe când, pe tânăra fără experiență și fiica amantei sale, cu care are o aventură de o noapte, o atenționează că relația amoroasă se împlinește doar cu bărbatul pe care îl iubești și cu simpla agilitate sexuală nu ajungi departe.

Resortul interior al dramei: m-am simțit invizibil.

Excesele invizibilității: escapade sexuale, nopți nedormite, bani cheltuiți prostește, singurătate, boală…

Dar, pe de altă parte, filmul e un memento la condiția fiecăruia dintre noi, pentru că ne arată cât de vulnerabili suntem dacă nu avem relații reale.

Fericitul Grigorie Țamblac, Viața Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (text adaptat)

Textul a fost adaptat de către noi și introdus în a 41-a carte online a noastră: PS Acad. Melchisedec Ștefănescu, Viața și Scrierile lui Grigorie Țamblac, p. 116-124.

*

Au fost multe persoane [de-a lungul timpului], care au viețuit după buna învățătură și după cum Îi place lui Dumnezeu.

Una dintre ele este și [bărbatul] acesta, despre care dorim să vorbim, chiar dacă a trăit în zilele din urmă.

Fiindcă Stăpânul nostru nu numai pe Pătimitorii dintâi i-a cinstit cu cununi [mucenicești], ci El deschide și celor din urmă ușa [Împărăției Sale], dacă doresc acest lucru, și le dă și lor cinste și daruri [dumnezeiești].

Iar cuvântul nostru de față este despre Ioan, viteazul ostaș al lui Hristos și cel plin de darurile Duhului Sfânt.

Însă cine a fost și de unde a fost acesta? Și în ce chip s-a învrednicit el de ceata Pătimitorilor și de cununa [mucenicească]?

Acest bărbat s-a născut în Trapezonta, o cetate slăvită și mare, situată la răsărit și în apropierea asirienilor și care este la hotarele Armeniei celei mari.

Cetatea aceasta este un port pentru toate vasele care plutesc pe mare, fapt pentru care este renumită și îmbelșugată cu de toate, locuitorii ei ocupându-se cu comerțul pe mare.

Iar Ioan, cumpărând multe lucruri, naviga pe mare. Însă vrăjmașul [diavol] nu suporta cu ușurință faptele cele bune ale bărbatului.

Pentru că îl vedea adesea rugându-se și postind și cum se comporta față de toți cu bună purtare și chibzuință. Pentru că el dădea milostenie celor care sufereau pe corabie de diverse lipsuri, având ochii în lacrimi și mângâind pe cei în suferință.

Iar întru sine își spunea Ioan: „Precum vei milui, așa vei fi miluit și precum vei mângâia, așa vei fi mângâiat”.

Faptele lui însă l-au făcut pe căpitanul corabiei, care era romano-catolic și foarte furios și neomenos, să se pornească împotriva lui.

Și căpitanul a început să îl dușmănească într-atât de mult, încât atunci când a acostat corabia în Cetatea Albă, care este la Vospor, s-a dus să îl vorbească de rău pe Mucenic la eparhul cetății.

Acesta era persan și păzea cu râvnă amăgirile primite de la părinții lui. Tocmai de aceea și căpitanul l-a mințit pe persan și i-a spus:

„Este, o, ighemonule, un bărbat aici, care a venit împreună cu mine și care dorind să se depărteze de tradiția lui, adică de credința creștinească, vrea să treacă la credința ta și să fie părtaș tradițiilor voastre [persane], care sunt mai renumite.

Și mi-a declarat acest lucru prin multe jurăminte, în timp ce călătoream cu el pe mare. De aceea, să faci cu el, foarte repede, cele de cuviință, căci nu e unul fără de cinste. Căci mi-a spus că este renumit și că are multă avere, și că este al doilea între nobilii Trapezuntei”.

Și auzind acel necucernic suflet aceste [minciuni], fiind mulțumit întru sine de cele pe care le aflase, s-a sculat cu bucurie și a stat pe scaunul său de judecată și l-a chemat la sine pe Mucenic.

Și când i-a stat înainte, eparhul i-a spus:

„Am auzit cele despre tine cu mulțumire, o, bărbatule ales, cum că ai fost vânat de cucernica noastră credință și nu cu puțină dragoste ai fost rănit de către ea.

Căci așa este credința noastră: se atinge de cei cu gândire curată și învăpăiază inimile lor cu dragostea de sine și dă bună curgere vieții și ani îndelungați.

Deci nu întârzia, alesule al prietenilor, ci leapădă departe credința creștinească cea vrednică de râs, tradițiile și legile acelora și, în mod luminat, hulește-le pe ele înaintea acestei adunări și a tot poporul.

Căci de aceea, cu toții, împreună cu femei și copii s-au adunat acum, ca să te asculte pe tine, pe cel care care voiești să fii propovăduitor al luminatei și renumitei noastre credințe.

Deci vino, o, minunatule și stai cu noi și cu oamenii, și cu prealuminat glas proslăvește soarele cel strălucitor și dă cinste și stelei care strălucește înaintea noastră, și numai acestor lumini strălucitoare le adu jertfă.

Și așa te vei învrednici de cinste și de dregătorie de la împărat și, împreună cu noi, ca un frate de aproape, te vei îndulci de traiul cel prea dulce al tuturor oamenilor”.

Pe când acela, plin de răutate și de viclenie grăia acestea, Ioan și-a ridicat ochii înțelegători [la Dumnezeu] și a chemat în ajutorul său pe Stăpânul, Cel care a spus: „Când veți fi duși înaintea împăraților și a domnilor pentru numele meu, [atunci] să nu învățați, mai dinainte, ce să grăiți și ce să răspundeți în acel ceas, pentru că vi se va da vouă cuvânt, căruia nu-i vor putea sta împotrivă dușmanii voștri”.

Și apoi și cu ochii trupului a căutat la muncitorul său, a ridicat mâna și cu bună îndrăzneală a răspuns:

„Mi se pare că spui lucruri mincinoase, ighemoane! Pentru că nu sunt ale mele cuvintele cele despre lepădarea de Hristosul meu.

Să nu-mi fie mie aceasta! Însă nici să dea Domnul meu Iisus Hristos, ca să-mi vină vreodată în minte acest lucru.

Ci acestea sunt invenții ale vrăjmașului adevărului, adică ale Satanei, ale tatălui tău. Căci intrând [Satana] întru tine, ca într-un vas de necinste, și vorbind prin tine, nădăjduiește să mă tragă la pieire și să mă silească să mă îndepărtez de adevăratul Dumnezeu, de Creatorul nostru, și al tuturor făpturilor văzute și nevăzute, și al soarelui, pe care tu, fiind cuprins de negura înșelării [demonice], îl cinstești ca pe Dumnezeu, aducând, ca unul fără minte, cinstire dumnezeiască acestei creații a Sa.

Ci, mai degrabă, tu învățând de la mine taina adevărului, leapădă, rogu-te, această negură a necucerniciei [de la tine], care a înfășurat sufletul tău, și învrednicește-te a fi fiu al luminii, strălucind mai mult decât soarele prin aurorele Dumnezeiescului Botez.

Însă nu socoti că este Dumnezeu acest luminător [ceresc, soarele], fiindcă el a fost creat de către Creatorul [nostru] spre slujirea oamenilor, fiind o creație de foc, care a fost creată în ziua a patra.

Cum deci este Dumnezeu o creatură?”.

Și după ce Ioan a spus acestea, și-a ridicat mâinile spre cer și a strigat, pentru ca să fie auzit de către toți:

„Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hrisoase, de Părintele Tău fără de început și de Prea Sfântul [Tău] Duh.

Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi stelei, care e numită cu numele patimei curviei”.

Și grăind aceste cuvinte pline de îndrăzneală cu față bucuroasă, muncitorul s-a schimbat de mai multe ori la față, aprinzându-se de focul interior al mâniei.

Și nemaiputând să suporte împotrivirea bărbatului, care îi hulise dumnezeul în mijlocul unui popor foarte numeros, și auzind propovăduirea adevăratului Dumnezeu, făcută de Ioan, în timp ce credința lui era numită, pe drept, amăgire,  și răsturnată până la sfârșit, acesta porunci  ostașilor să îl dezbrace de haine pe Mucenic.

Și lăsându-l gol, acesta stătea în mijlocul celor îmbrăcați întru Hristos.

Iar ighemonul a poruncit să fie aduse multe toiege. Și privind către Mucenic i-a spus:

„Nu te-ai făgăduit nouă să fii grăitor de fabule, ci te-ai făgăduit să te lepezi de credința ta cea nefolositoare și să vii cu osârdie la credința noastră cea luminată și înfrumusețată cu legile noastre.

Deci lasă această vorbire zadarnică și împlinește ceea ce ai făgăduit, închinându-te soarelui celui strălucitor.

Iar dacă nu, te încredințez de faptul, că în numele credinței noastre celei renumite, voi zdrobi carnea ta nu numai cu toiege, ci te voi chinui și cu alte munci, mult mai cumplite și cu fiare insuportabile și, în cele din urmă, te voi lăsa să mori de o moarte amară”.

Însă Mucenicul i-a răspuns: „Nu eu sunt un grăitor de fabule, precum spui tu, o, cel plin de toată pângărirea, ci sunt rob al adevăratului Dumnezeu și acum sunt un propovăduitor al Celui în Treime slăvit și închinat, întru Care m-am deprins să cred de la strămoși și de la părinți și numai Lui să mă închin și Lui să-I aduc jertfă de laudă și pe El să Îl socotesc și să Îl mărturisesc drept Creator, și pe El Îl aștept ca Judecător al viilor și al morților, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale, când soarele acesta, așezat spre slujirea oamenilor, din porunca Lui, se va întuneca.

De aceea să nu nădăjduiești să auzi de la mine sau să vezi că fac altceva.

Cele pe care le-am spus prima oară, le spun și acum, faptul că niciodată nu voi prefera făptura în locul Creatorului, atât timp cât voi fi stăpân pe propria mea cugetare.

Deci nu întârzia, lucrătorule al nedreptății, ci vădește tuturor năravul tău cel câinesc și plin de neomenie, care se ascunde întru tine, și termină cu grija muncilor, și pe mine, cu orice fel de moarte dorești, trimite-mă înaintea doritului meu Stăpân și Dumnezeu, pentru că nu doresc să aud mult timp vorbele tale cele necucernice, despre care Prorocul spune: „otravă de aspidă [au] sub buzele lor” și nici fața ta cea pângărită să nu o vadă îndelung ochii mei.

Iată stau înaintea ta cu trupul gol. Bate-mă cu toiege, arde-mă cu foc, înneacă-mă în apă, zdrobește-mă cu sabia, și munci mai cumplite decât astea nu te lenevi să faci asupra mea.

Căci sunt gata să sufăr toate aceste lucruri cu dulceață pentru dragostea Hristosului meu”.

Și multe cuvinte asemenea acestora ascultând muncitorul cu cruzime, aprinzându-se de mânie, a poruncit să fie întins la pământ și să fie bătut, fără milă, cu toiege noduroase.

Și atât de cruzi au fost, încât i-au zdrobit carnea Sfântului și când loveau împrăștiau bucăți de carne peste tot, de s-a umplut de sânge pământul unde era lovit.

Și văzând Pătimitorul nostru acestea petrecându-se cu el, ridicându-și ochii mintali la cer, a zis:

„Mulțumesc Ție, Stăpâne al cerului, pentru că m-ai învrednicit să mă botez cu sânge și să mă spăl și să mă curățesc de pângărirea păcatelor”.

Iar fiii pieirii, umplându-se de furie pentru cele pe care le spusese Mucenicul, într-atât de mult i-au zdrobit rănile, încât n-a mai putut vorbi.

Apoi, fiindcă se făcuse seară, l-au legat cu două lanțuri și l-au aruncat în temniță ca pe un mort, pentru ca dimineața să îl schingiuiască și mai mult.

Iar dimineața, șezând la locul obișnuit cel cu chip de fiară, a poruncit să fie adus Mucenicul în fața lui.

Și văzându-l judecătorul că stă cu față luminoasă și cu sufletul bucuros, acest lucru l-a făcut să se mire de fața lui luminoasă și bucuroasă și cum de într-un trup atât de zdrobit și sfâșiat mai se află încă suflet, și a grăit către el:

„Vezi, Ioane, la ce necinste ai fost adus pentru nesupunerea ta, și cât de ușor te-ai dezlipit de viața cea dulce și prea iubită de toți oamenii?

Însă, dacă te vei supune sfatului meu, în puține zile vei avea, din nou, sănătatea cărnurilor tale zdrobite, căci la noi sunt mulți doctori experimentați, veniți aici din India și Persia.

Dar, dacă încă ești creștin, să știi că mai multe rele te așteaptă”.

Iar Mucenicul a zis: „O, judecătorule! Eu nu mă îngrijesc mai deloc de cărnurile mele cele zdrobite.

Fiindcă, cu cât omul nostru, cel din afară, putrezește, cu atât se înnoiește cel din lăuntru, cum zice Marele Apostol [Pavel].

Iar grija mea [de acum] nu e alta, decât aceea, ca prin Hristos, Care mă întărește [pe mine], să rabd până la sfârșit (relele) aduse mie de către tine.

Căci El a zis: Cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.

[Astfel], dacă ai născocit ceva nou, atunci fă-l! Căci rănile tale cele dinâti eu le socotesc ca fiind nimica”.

De aceste cuvinte ale Mucenicului s-a rușinat muncitorul, și tremurând de mânie și răgind ca o fiară, iarăși l-a întins pe pământ pe Mucenic și a poruncit să îl bată și mai cumplit.

Și l-au bătut în schimburi, încât măruntaiele lui au ieșit afară. Iar șoaptele buzelor lui arătau că se roagă. Iar când soldații au obosit să tot bată mădularele acestui suflet de diamant și privitorii de toate vârstele strigau împotriva pângăritului judecător, defăimând năravul lui cel nemilostiv și sălbăticia, acela a poruncit să fie adus un cal neînvățat și sirep [sălbatic] și să lege, cu putere, picioarele Mucenicului de coada acestuia și unul dintre soldați să încalece pe cal și, cu toată puterea calului, să alerge pe ulițele cetății.

Și făcându-se aceasta, a fost târât Sfântul prin toată cetatea…O vedere tristă pentru ochii celor cucernici!…

Iar când cel care îl târa pe Sfânt a ajuns între locuințele evreilor, aceștia au început să chiuie, și întorcându-și fețele, aruncau cu tot ce aveau în mâini asupra Sfântului, scoțând chiote fără de rânduială și absurde.

Iar unul dintre ei, alergând în casă, a adus o sabie și ajungându-l pe Sfânt i-a tăiat, îndată, cinstitul său cap.

Și astfel, i-au dezlegat și restul trupului și l-au lăsat la un loc cu capul, ca să zacă sub disprețul lor, și niciunul dintre cei cucernici nu au îndrăznit a se atinge de el.

Însă, în noaptea aceea, s-au arătat lămpi de foc arzând deasupra trupului Mucenicului, și trei bărbați, cu chip luminos, rosteau cuvinte sfinte și făceau cădire și un stâlp de foc s-a întărit, din cer, deasupra trupului Sfântului.

Și mulți au văzut [această vedenie]. Însă unul dintre evrei, a cărui casă era mai aproape (de locul) unde zăcea mult pătimitorul său trup, socotind că preoții creștini au venit să-l ia și, după obicei, să îl predea îngropării, luând un arc cu săgeată, și apropiindu-se mult [de locul acela], dorea să săgeteze pe unul dintre preoții pe care îi vedea [în mod minunat].

Însă când a tras cu arcul, cu putere, i-a rămas săgeata și coarda arcului lipite de degetele mâinii drepte iar arcul în mâna stângă, încât nu putea să tragă și nici să își dezlipească mâinile de arc.

Și acest cumplit chin a suferit acest evreu, acest pui de viperă, toată noaptea.

Iar după ce s-a luminat de ziuă și s-au făcut nevăzuți acei bărbați minunați și toți îl vedeau pe cel cu arcul cum arată, el le-a spus, cu de-amănuntul, ce s-a petrecut noaptea.

Și după ce a povestit tuturor, acesta a scăpat de pedeapsa lipirii mâinilor de arc.

Muncitorul însă, temându-se de preaslăvitele (fapte) care s-au petrecut, a poruncit creștinilor ca să îngroape trupul. Și aceștia l-au luat și, după cuviință, l-au cinstit și l-au pus într-un loc de cinste.

Netrecând multe zile, Frângul acela, care îl dăduse pe Sfânt spre muncire, a dorit să fure trupul și să-l ducă la ai săi.

Și, într-o noapte, aflând timp potrivit și venind cu ai săi, a săpat groapa și a dorit să ia Moaștele.

Însă, în ceasul acela, s-a arătat ostașul lui Hristos prezbiterului Bisericii aceleia în somn și i-a spus:

„Scoală-te și te du degrabă în Biserică, că vor să mă fure!”. Iar el, cu mare grabă s-a sculat și a venit la locul unde era pus și a aflat mormântul desfăcut, căci puțin lipsise ca să fie furat trupul Mucenicului.

Și el, chemând oameni cucernici și spunându-le cele petrecute, au preaslăvit pe Dumnezeu, Care Îl preaslăvise pe Sfânt.

Și luând acele Cinstite Moaște le-au pus în sfântul altar, aproape de Sfânta Masă și așa au rămas timp de 70 și ceva de ani.

Și nu au încetat vedeniile de atunci, pentru că în anumite nopți, cobora ba stâlp de foc și sta deasupra mormântului Mucenicului, ba o Putere dumnezeiască se pogora și ieșea bună mireasmă de acolo.

Aceste lucruri au ajuns la auzul aceluia, care cu cucernicie domnea peste toată Moldovlahia și peste țărmul mării [Marea Neagră], iubitorul de Hristos și marele Voievod, cu mila lui Dumnezeu, Alexandru, care era bărbat înfrumusețat și cu alte bunătăți și iubitor de Mucenici.

Și când el a luat știință de Moaștele Mucenicului, atunci a fost cuprins de dorirea lor, și la sfatul celui ce atuncea cârmuia cele bisericești, al Preasfințitului Arhiepiscop Iosif, a trimis un boier cu destulă oaste, ca să aducă la dânsul, cu mare cinste, vrednicul de slăvire trup al Mucenicului, pe care, în grabă, l-a primit cu cinstea cea vrednică și cu osârdia cea cuvenită l-a întâmpinat cu toți cei slăviți ai săi și cu foarte mult popor dintre oamenii lui Dumnezeu, încă și cu arhierei și cu tot clerul bisericesc, cu făclii și cu tămâie și cu miruri binemirositoare.

Și a venit și s-a prosternat la racla [Sfântului] și a cuprins acel trup mult pătimitor, și-a atins ochii și buzele sale de mâinile aceluia, a vărsat destule lacrimi de bucurie, și l-a propus păzitor al statului său, și astfel l-a pus cu cinste în Preasfânta Mitropolie, în luminata sa cetate Suceava, (unde era) scaunul său [de domnie].

Iar despre vindecările ce s-au petrecut atunci celor cuprinși de felurite neputințe, îi las să propovăduiască pe cei care au primit acele binefaceri.

Deci astfel de sfârșit al muceniciei a avut Ioan și astfel l-a rușinat el pe necucernicul eparh, astfel de luptă a arătat el întru nevoință, cu astfel de cununi s-a încununat de către mâna Puitorului de nevoințe.

Și aceasta a fost neguțătoria [comerțul] cea bună a lui Ioan. A dat puțin și mult a câștigat. Pentru că a lăsat trupul ca pe o sarcină și a năzuit la Ierusalimul cel de sus, la ceata Mucenicilor ca un Mucenic, în sânul lui Avraam, în locașurile Sfinților, la limanul cel bun, în palatele cele neputrezitoare, slujind, fără mijlocitori, Prea Sfintei și Dumnezeieștii Treimi, Căreia Îi este slava, stăpânirea, cinstea, marea cuviință și închinăciunea, acum și în nesfârșitele veacuri ale veacurilor. Amin!

Viața Fericitului Zosima al Ucrainei

Viața Fericitului schi-arhimandrit Zosima al Ucrainei († 2002)[1]

Fericitul Zosima s-a născut la data de 3 septembrie 1944 și a avut ca nume de mirean: Ivan Alexeevich Sokur.

Nu și-a cunoscut niciodată tatăl, pe Don Cossack, pentru că a murit pe front.

Mama sa, Maria, a venit din Vinnița în Ucraina, însă Fericitul Zosima s-a născut în spitalul unei pușcării siberiene, în regiunea Sverdlov.

Iar mama sa a fost băgată în pușcărie pentru că era o femeie credincioasă.

Pe Ioan/Ivan l-a botezat Sfântul Kukșa. Și când l-a botezat, el s-a apucat de crucea și barba acestuia, ca o prefigurare a vieții sale pline de bărbăție duhovnicească.

Copilăria și-a petrecut-o într-un mic orășel minier situat în Donbass, în Ucraina. În acest deșert industrial trăia și un grup de monahii exilate, care erau fiicele duhovnicești ale Sfântului Ioan de Kronstadt, printre ele fiind și sora Antonina, sora mamei lui, care l-a ajutat să se dezvolte duhovnicește.

Maicile se adunau în taină  în casa lor. Iar Antonina, mătușa lui, i-a profețit faptul, că el va trăi să vadă canonizarea și cinstirea universală ce i se va aduce Sfântului Ioan de Kronstadt, lucru care s-a petrecut atunci când Biserica Rusească de peste granițe l-a canonizat.

Iar din viața Sfântului Ioan de Kronstadt, Ioan a învățat să aibă această încredințare, cum că Ortodoxia va supraviețui în această lume. Și, din acest motiv, el spunea adesea, că nu trebuie să fim „sclavii fricii”, ci să avem încredere nețărmurită în Dumnezeu.

Mai târziu va spune: „Citiți viețile Mucenicilor și ale Mărturisitorilor din secolul al XX-lea, dacă doriți să găsiți adevărata și sfânta istorie a secolului al XX-lea!”.

Iar Fericitul Zosima a profețit și aceea, că Sfintele Moaște ale Dumnezeiescului Ioan de Kronstadt (care era Sfântul său de suflet, iubit), într-o zi, când Rusia va trăi o mare primejdie, vor fi descoperite ca o mare binecuvântare de către întreaga lume și că vor face multe minuni și vindecări.

Astfel, Ioan, viitorul Zosima, a trăit de la început în Biserică, fapt pentru care, pe la vârsta de 7 ani, el citea, în mod fluent, slavona bisericească.

În acei ani de după război, familia lui Ioan trăia o mare sărăcie iar el, adesea, era pe punctul de a muri de foame, de a se îmbolnăvi sau de a fi călcat de trenuri, pentru că mergea pe lângă liniile de cale ferată, ca să caute resturi de cărbuni pentru a face focul pentru mâncare.

Însă în ciuda acestei sărăcii dureroase, familia ținea posturile Bisericii în mod foarte strict.

Maicile, care au trăit în domiciliu forțat timp de 25 de ani pentru credința lor, l-au învățat pe Ioan să recite psalmi și să facă rugăciunea lui Iisus în timp ce lucra.

Mama lui Ioan a devenit și ea monahie, purtând numele de Mariamna.

De la vârsta de 7 ani, Ioan a mers la școală. Și aici nu a luat niciodată parte la propaganda ateistă a partidului comunist. Mai târziu avea să spună, că el nu a avut decât un singur partid: Biserica mamă.

Profesorii și unii colegi de școală își băteau joc de el și îl numeau: „părintele” sau „preotul”, cuvinte care se constituiau într-o insultă în vremea ideologiei sovietice.

Și în ciuda batjocurilor și a bătăilor pe care le primea, Ioan triumfa întotdeauna, în fața tuturor, prin dragostea și blândețea lui.

Iar când directorul școlii a încercat să îi convingă pe copii, printr-o propagandă de 6 ore, despre corectitudinea comunismului, Ioan a rămas ferm pe poziția sa.

În această situație, autoritățile locale l-au amenințat pe Ioan că închid Biserica unde el mergea, dacă va continua să o mai frecventeze. Dar pe cât îl persecutau, pe atât el devenea și mai puternic în credința sa.

Însă el a scăpat din toată această luptă împotriva lui pentru că era un copil eminent. Și mai târziu Fericitul Zosima va arăta interes către foarte multe lucruri și va vorbi despre importanța cunoașterii, a studiului în viața noastră.

Pentru că el considera că studiul este vital pentru noi. Iar cărțile sale favorite erau cele 12 volume ale Vieților Sfinților editate de Sfântul Dimitrie al Rostovului[2] și Jurnalul Sfântului Ioan de Kronstadt[3].

Și el va recomanda jurnalul Sfântului Ioan de Kronstadt tuturor, pentru că în el găsim răspunsuri la toate problemele fundamentale ale vieții noastre.

Când miliția a intrat în acea casă, care le servea drept Biserică și le-a luat toate icoanele și cărțile pe care le-au găsit, numai jurnalul Sfântului Ioan de Kronstadt, în mod minunat, nu l-au luat.

Și Ioan a văzut acest lucru ca pe un semn dumnezeiesc.

O altă influență pozitivă asupra sa a avut și Părintele Dimitrie Peskov, un om al rugăciunii și care avea darul discernământului duhovnicesc, care a venit să slujească în Biserica de acolo și după mulți ani de domiciliu forțat.

O altă influență binefăcătoare asupra lui Ioan au avut-o și pelerinajele pe care le-a făcut familia lui. Unul a fost la Pociaev, unde s-au întâlnit, din nou, cu Sfântul Stareț Kukșa[4], care a profețit despre viitorul lui Ioan, cum că va fi preot, monah și schimonah, un om al rugăciunii pentru întreaga lume.

Când Hrușciov[5] a venit la conducerea Uniunii Sovietice în anul 1959, au început noi probleme și persecuții pentru creștinii ortodocși.

Ioan, care asuma pe oricine, cunoștea faptul că vocația lui era preoția și pentru aceasta a suferit toate.

A terminat școala în anul 1961 ca elev remarcabil, însă comuniștii nu l-au lăsat să intre la Seminar.

Cu binecuvântarea unui preot, care a dorit să îl încerce, Ioan a început să studieze medicina veterinară. Și aici s-a simțit în ambientul său, pentru că a început să sufere împreună cu toată făptura.

După un an de studii, Părintele său duhovnicesc l-a binecuvântat să intre în Mănăstirea Peșterilor din Kiev. Și aici, Părintele său duhovnicesc a devenit văzătorul înainte și starețul schimonah Valentin.

Și acesta l-a atenționat pe tânărul Ioan despre ispitele cu care el va avea de-a face pe viitor. În mod particular, el i-a spus: „Ei îți vor cere să fii episcop de 13 ori și odată [îți vor cere] să fii episcop în Japonia. Trebuie însă să-i refuzi, pentru că nu aceasta e calea ta”.

Și toate acestea au trecut. Pentru că a fost ascultător față de Părintele său duhovnicesc, Părintele Zosima a refuzat mereu oferta episcopatului.

Ioan a stat în Mănăstirea din Kiev până când aceasta a fost închisă de către atei.

Iar atunci, viitorul mitropolit sovietic al Kievului, josnicul Filaret, care a fost caterisit atunci când Biserica și-a primit libertatea în anii 1990, a venit împreună cu agenți KGB pentru ca să închidă mănăstirea.

Fericitul Zosima ne-a amintit mai târziu, cum atunci, Fericitul Valentin, Părintele său duhovnicesc, văzător cu duhul, i-a spus lui Filaret: „Pentru lipsa ta de evlavie vei fi lepădat de Dumnezeu și vei deveni un dușman al Bisericii și, în vremea ce va să vină, te vei arăta un trădător al Bisericii. Și atunci îți vei aminti: pentru nelegiuirea ta, pentru faptul că ai închis mănăstirea, Dumnezeu nu îți va da ție o moarte obișnuită, ci vei muri ca Iuda vânzătorul”.

Și profeția aceasta a rămas până astăzi, pentru că Filaret încă trăiește.

Iar atunci, când a fost închisă mănăstirea, monahii au îngropat icoanele plângând cu durere, pentru a le salva, pentru că au avut credința că mănăstirea va fi redeschisă. Și credința lor s-a adeverit!

După aceasta, Ioan a devenit frate începător în Pociaev, care este o manăstire ucraineană. Și când a fost închisă și aceasta, Ioan a primit recomandare de la un preot pentru a merge la Seminar.

Însă preotul care i-a dat această recomandare, pentru că a făcut acest gest, a fost pensionat.

Ioan a trecut foarte ușor toate examenele și a intrat la Seminarul Sfânta Treime al Sfântului Serghie. Însă KGB-ul[6] nu l-a lăsat să îl frecventeze.

De asemenea i s-a refuzat intrarea și la Seminarul din Sankt Petersburg.

El a fost luat, în această situație, de asceticul episcop Pavel al Novosibirskului[7], împreună cu care a trăit timp de un an de zile, pe când era tot frate începător.

De la episcopul Pavel, fratele Ioan a învățat multe lucruri despre slujbele Bisericii și a decis să nu se căsătorească niciodată. Și această perioadă a fost foarte rodnică pentru el.

După un an de noviciat a fost acceptat, în cele din urmă, ca să studieze în Sankt Petersburg[8] (pe atunci se numea, încă, Leningrad), cu ajutorul controversatului mitropolit Nicodim.

Fericitul Zosima, care a fost cu totul ortodox în a-i respinge ereziile ecumenismului și ale modernismului, i-a apărat, mai târziu, reputația mitropolitului Nicodim, cu care a devenit coleg de celulă pentru o perioadă de timp.

După mărturia Fericitului Zosima, mitropolitul Nicodim a fost un om evlavios și a făcut ceea ce a făcut numai pentru a apăra Biserica de persecuția comunistă.

La Seminar, tânărul Ioan și-a petrecut mult timp în bibliotecă și pentru aceea a primit porecla de „tocilar”. Însă cunoașterea și zidirea de sine prin educație au fost extrem de importante în viața sa.

În mod particular, el a iubit istoria Bisericii și pentru aceasta obișnuia să spună: „Istoria înseamnă rădăcina spiritualității. Căci cum poate să existe un copac fără rădăcini? Tot la fel fără istorie nu poate exista nicio spiritualitate”.

În 1975, Ioan a terminat Seminarul în mod strălucit, fiind specializat în istoria Mănăstirii Valaam.

La 3 iunie 1975, el a fost tuns monah, primind numele de Savvatie (Sabbatius), după numele unuia din cei doi fondatori ai mănăstirii Valaam.

Însă în momentul când a fost tuns monah, mitropolitul a profețit că el va adormi sub numele Zosima, după numele altui fondator al Valaamului.

După 6 zile a fost hirotonit ieromonah și, în mod excepțional, a primit drept distincție o cruce de aur.

Dar, deși Părintele Savvatie era propriu propovăduirii în Biserică, el a dorit ca alții să propovăduiască.

Fiindcă nu a a avut nicio pretenție intelectuală și, adesea, repeta foarte cunoscutele cuvinte ale Sfântului Ambrozie al Optinei: „Unde e ușor, acolo sunt o sută de Îngeri, iar acolo unde sunt lucruri complicate nu există doar unul[9]”.

Și pentru că nu a dorit să învețe în Biserică, să predice, el și-a pus toată cunoașterea și priceperea în a sluji rânduielile Bisericii.

Și, spre exemplu, pentru că el cunoștea istoria Bisericii Ruse, ori de câte ori citea rugăciunile de mijlocire către Sfinți la priveghere, în cadrul Litiei, el pomenea, într-o jumătate de oră, o întreagă listă de Sfinți ruși în ordine cronologică.

Și el cunoștea fiecare Sfânt în parte, tocmai de aceea putea să îi enumere în mod cronologic.

Părintele Savvatie a fost trimis la Odessa, în Ucraina, la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului. Și aceasta s-a petrecut în mod providențial, pentru că el îl cunoscuse, în celulă, pe Sfântul Kukșa, care a adormit în această mănăstire.

Tânărul ieromonah deja îl venera pe Sfântul Kukșa, care a jucat, de două ori, un rol foarte important în viața sa.

Lucrând în grădina mănăstirii, preotul Savvatie a învățat să lupte cu tot felul de ispite prin răbdare și umilință.

Cu toate acestea, timpul petrecut aici de către el a fost foarte scurt. Pentru că, la sfârșitul lui 1975, Părintele Savvatie a fost transferat în altă eparhie și a devenit un simplu preot de sat, după cum i se profețise de fapt.

Aici a slujit 10 ani, făcând să crească parohia sa și reînnoind-o în mod complet, cu toate suferințele din partea balaurului roșu al comunismului. Iar lucrarea sa de restaurare și de rezidire a fost o minune, pentru că, peste tot în imperiul sovietic, în această vreme, Bisericile se închideau și nu deveneau înfloritoare.

Părintele Savvatie slujea în mod zilnic și ca la mănăstire. Ei începeau slujbele la 5 sau la 6 dimineața și terminau pe la prânz sau pe la ora 13. Iar slujba de seară începea pe la orele 16-17 seara și se termina pe la ora 22.

Printre ele se amestecau și alte slujbe, ca botezuri, cununii, înmormântări, diverse binecuvântări, pentru care el nu lua niciodată vreun ban.

Oamenii, care veneau la el de peste tot, pentru că aceasta era singura Biserică în regiune, strigau și plângeau la slujbele sale mișcătoare, fapt pentru care Părintele Savvatie a devenit în scurt timp cunoscut, pentru sinceritatea sa și pentru că el cunoștea tainele inimilor.

Spre exemplu, odată, un bărbat a venit să îl întrebe ceva despre fiul lui, care era în Afganistan[10]. Și Părintele Savvatie i-a răspuns: „Este o golgotă  pentru ei acolo. Fiul tău e viu…Mergi acasă și vei primi știri [de la el]!”.

Iar prorocia lui a fost adevărată în toate detaliile.

Și au existat, de-a lungul timpului, multe astfel de cazuri și, de asemenea, cazuri de vindecare de demonizare. Un singur cuvânt al său era de ajuns pentru a izgonii demonii din cel bolnav.

Înalt, subțire, foarte sărăcăcios îmbrăcat, el a izgonit mulți demoni din oameni. Și nu a luat nimic pentru sine, ci a cheltuit tot ceea ce a avut pentru a înfrumuseța Biserica.

Primind titlul de Stareț în 1980, a trebuit să sufere multe de la comuniști. A fost arestat, interogat, bătut, forțat să stea cu picioarele goale pe pardoseli de beton, care l-au îmbolnăvit la picioare și l-au făcut să aibă erizipel[11].

Și aici, un colonel KGB l-a chinuit în mod deosebit. Iar Părintele Savvatie i-a spus: „Tu ești nefericit, și datorită păgânătății tale vei înnebuni și, la bătrânețe, îți vei mânca propriile fecale”.

Înfuriindu-se la auzul profeției, colonelul a încercat să îl bată, dar a fost liniștit de către Sfântul Nicolae, căruia Părintele Savvatie i se ruga.

După 15 ani, în condiții de libertate, soția colonelului a venit la Părintele nostru, cu soțul său dement și i-a cerut rugăciunile acestuia. Și astfel au văzut mulți cum s-a împlinit profeția lui…

KGB-ul însă l-a bătut și l-a torturat cumplit pe Părintele Savvatie. Una dintre teribilele torturi prin care a trecut a fost celula muzicală.

Era adus un deținut într-o celulă mică, întunecoasă, fără ferestre și i se punea în ea muzică deprimantă.

Despre aceasta Fericitul nostru Părinte a spus: „Dacă nu aș fi învățat rugăciunea lui Iisus, aș fi înnebunit acolo!”.

Și, deși KGB-ul a eșuat în torturarea sa, el a rămas cu problema erizipelului, care înflorea peste tot pe piele, cu probleme la plămâni și cu cocoașa din spinare, acestea fiind medaliile victoriei sale.

Iar odată, când s-a comutat discuția pe criticarea Bisericii patriarhale, fără îndoială de membri prost-informați ai Bisericii Rusiei din afara granițelor, Părintele a spus, atingându-și cocoașa:

„Noi suntem acuzați că am cooperat cu KGB-ul…Iată un semn al cooperării mele cu ei”.

Și aici Părintele s-a referit la ignoranța sau la perspectiva politică deformată pe care o au diverși membri ai Bisericii Ruse din afara granițelor, și care, fără discernământ, îi acuză pe toți membrii Bisericii patriarhale, punând, deopotrivă, pe Părintele Zosima și pe mitropolitul Filaret al Kievulu, pe aceeași treaptă cu moderniștii și ecumeniștii.

Pentru că au existat oameni, ca mitropolitul Filaret al Bisericii Ruse din afara granițelor, care a canonizat Noi Mucenici și Mărturisitori, care au eliberat, în cele din urmă, Rusia, dojenind, în 1981, în rezoluția referitoare la Sfântul Părinte Tavrion al Rigăi.

Văzându-se învins, KBG-ul a încercat o altă tactică verificată, care s-a mai încercat și în alte părți ale Bisericii Rusiei și în alte momente ale istoriei.

Și, din acest motiv, Părintele Savvatie a fost trimis în diferite parohii, mutat din loc în  loc, de fapt exilându-l mereu prin aceste schimbări repetate.

Astfel, în 1985 și 1986 el a slujit în trei parohii diferite. Însă cei credincioși lui întotdeauna l-au căutat și au aflat de la el care este calea lor.

Cu câteva zile înainte de căderea zidului Berlinului[12], la 22 noiembrie 1989, Părintele Savvatie a fost numit paroh al Bisericii Sfântul Vasile din Nikolskoie.

Și aici erau lucruri mai multe de făcut decât oriunde mai înainte. Biserica era, pe jumătate, în ruină și fără iconostas și casa parohială era părăginită și plină de șobolani și șoareci.

Dar aici, după revoluție, maicile au trăit în exil și, înainte de revoluție, Maica lui Dumnezeu s-a arătat în ziua de pomenire a icoanei din rădăcină de la Kursk. Și acolo a izvorât o apă minunată, care din nou și din nou a fost astupată cu ciment de către atei, care sigilau locul.

Însă, la un moment dat, un Sfânt Părinte, numit Mihail, care trăia aici, a profețit că un monah va veni să slujească în această Biserică și că două mănăstiri vor fi fondate aici și că ele vor sta până la a doua venire a Domnului.

În acea iarnă a fost atât de frig în Biserica de aici, încât mâinile Părintelui Savvatie au înghețat în timp ce ținea Sfântul potir în mână.

Erizipelul său s-a extins și mai mult și mai dureros. Însă în toamna lui 1990, Biserica a fost restaurată. O sută de oameni au venit să ajute la reconstrucția Bisericii. Au muncit și s-au rugat.

Iar Părintele le spunea: „Spuneți rugăciunea lui Iisus, altfel nu veți avea har”. Și tot ce s-a construit s-a construit cu har!

De aceea, Părintele Savvatie și-a refăcut viața aici, însă Patriarhia Moscovei a decis să îl facă episcop și să îl trimită în Japonia.

Ca de obicei, Părintele a refuzat, însă nu a fost luat în seamă de Sfântul Sinod. Însă, în ultimul moment, nimic din planul trimiterii sale în Japonia nu s-a mai înfăptuit, pentru că Părintele Savvatie a făcut pneumonie.

În locul lui un alt monah a fost trimis în Japonia.

În 1990, Părintele Savvatie a fost făcut arhimandrit, iar în anul 1992 el a primit marea schimă, sub numele de Zosima.

În acest timp, odată cu căderea idolilor comunismului, Rusia avea nevoie de un Bătrân pentru Japonia idolatră. Iar oamenii veneau de pretutindeni pentru a se sfătui cu Fericitul Zosima, care era cunoscut tuturor.

Acum face multe minuni și vindecări. Persoane, care sufereau chinuri în trupurile și în sufletele lor, au fost vindecate. Au existat multe cazuri de vedere înainte, pentru că el citea în gândurile celor care veneau la el.

Însă el nu se îngrijea de minuni și rămânea sobru în fața laudelor, atenționându-i: „Misticismul este nociv pentru suflet. Minunile noastre sunt Liturghia, pocăința și rugăciunea”.

El vorbea cu toți, de la țărani la profesori, de la bătrâni la tineri, găsind cuvinte potrivite pentru toți, tratându-i pe toți în mod egal.

De aceea spunea: „Evitați extremele! Extremele nu sunt de la Dumnezeu. Mergeți pe calea de mijloc. Nu deznădăjduiți! Pentru că nu există păcat, care să nu fie vindecat prin pocăință. Dumnezeu este milostiv”.

Și oricine se apropia de el simțea dragostea și mila lui. De aceea, el a ajutat oameni cu lucruri materiale, cu bani și cu mâncare.

Și în fiecare parohie unde el a slujit, a creat câte un loc unde se poate mânca, câte o trapeză. În cele din urmă a creat Casa milei, unde oamenii primeau milostenie. Și aici, câte 60 de bătrâni și de oameni bolnavi, abandonați de stat, au fost îngrijiți de către el.

Și el a spus: „Domnul vine aici”, profețind că Casa milei va sta până la sfârșitul lumii.

Până în 1998, Fericitul Zosima nu a avut niciun gând să înceapă să zidească o mănăstire sau un schit. El a trimis candidați la noviciat în alte mănăstiri și schituri și a ajutat, în mod efectiv, ca să se zidească Biserici pretutindeni.

Astfel, cu binecuvântarea și cu ajutorul său, s-au construit 10 Biserici în Donbass. Însă în 1988, Fericitul Zosima s-a internat în spital datorită unei insuficiențe renale. Și aici a trăit un eveniment minunat: o moarte clinică.

Trezindu-se din aceasta, el și-a amintit că a văzut locuințele cerești și a auzit cea mai superbă cântare îngerească. Și el ne-a spus că a fost readus la viață, pentru că „întreg pământul plânge pentru tine”.

Și nu cunoaștem ceea ce s-a petrecut de fapt atunci, dar după ce s-a întors dintre morți, deși se  deplasa într-un scaun cu rotile, Fericitul Zosima a pus bazele Schitului Adormirea Maicii Domnului din Nikolskoie și două Biserici: una dedicată Sfântului Vasile iar alta a Tuturor Sfinților Rusiei.

Și mișcându-se cu ajutorul scaunului medical, Părintele a supravegheat ridicarea construcției.

Și când nu era la spital, el slujea Sfânta Liturghie și îi primea pe pelerini. Timp de doi sau trei ani toate au fost construite, dar nu doar zidurile, ci au apărut și monahii și monahiile.

Iar munca lui nu a fost numai construcția, ci și rugăciunea. Și aici, spre exemplu, el a strâns părticele din Sfintele Moaște a 200 de Sfinți din întreaga lume ortodoxă.

Dar suferințele sale au fost enorme. Doctorii săi au mărturisit că el a suferit cât 10 oameni. Și, cu toate acestea, el i-a slujit și i-a ajutat pe alții. I-a slujit, deși picioarele sale erau pline de răni supurânde.

Începând cu anul 1995, rănile sale de la picioare au ajuns până la oase și a trăit la cap cu temperaturi de 39-41 de grade. Și, cu toate acestea, și atunci și-a petrecut nopțile în rugăciune, adormind cu greu.

Spunea el: „Să-I mulțumim Domnului pentru fiecare lucru bun sau rău din viața noastră”.

Și în acest timp, binefăcătorii săi, i-au înlesnit faptul să meargă în pelerinaje la locurile sfinte din Rusia și, de asemenea, în Grecia, la Muntele Athos și în Țara Sfântă.

Aceste călătorii au fost mari mângâieri pentru Părintele nostru.

Din anul 2000 însă, sănătatea sa s-a înrăutățit.

În 2001 a stat mai mult în spital, cu excepția a câteva scurte intervale de timp, ca în perioada Paștiului, când, în aparență, a murit timp de 15 minute, deși el slujea Liturghia de la miezul nopții.

Doctorii care l-au tratat au fost iluminați de lumina credinței sale și unul dintre ei s-a convertit de la ateism.

A murit în dureri sfâșietoare, pe când el le-a dat tuturor nădejde și i-a încurajat. Domnul i-a descoperit ziua și timpul adormirii sale.

Pe 14 august 2002, Părintele a fost foarte bolnav. Strigând cu glas de durere către Maica Domnului, el a vestit faptul că va mai trăi doar două săptămâni.

În ziua de 23 august, el i-a spus episcopului său că va muri de Adormirea Maicii Domnului, pe data de 28 august[13], când e prăznuită pe stil vechi.

Însă apoi a adăugat, că dacă s-ar întâmpla aceasta ar strica praznicul și că el nu este vrednic să fie îngropat odată cu Maica lui Dumnezeu.

Pentru că el o iubea mult pe Maica lui Dumnezeu și Adormirea ei era sărbătoarea sa de suflet.

Pe data de 28 august, Părintele nostru a fost dus la spital cu mari dureri și, cu toate acestea, el a rămas în rugăciune în tot acest timp.

Și, după cum el profețise, a adormit la un sfert de oră după miezul nopții, pe data de 29 august. Iar la Biserică, ei i-au slujit slujba de înmormântare a Maicii Domnului.

A fost o mare durere și plângere, atunci când credincioșii au aflat vestea adormirii sale.

De pe data de 30 august, trupul său a fost adus în Biserică. Monahii au citit la Psaltire și s-au făcut slujbe în mod continuu.

Pe 31 august, la înmormântare, nu s-au primit credincioși în Biserică, ci numai preoți și monahi.

Credincioșii, afară, erau într-un număr de circa 10.000. Corul mănăstirii, înconjurând Biserica cu coșciugul Fericitului Zosima, a început să cânte imnele pascale.

Cei care i-au sărutat mâna și-au dat seama că e moale și foarte caldă. Atmosfera înmormântării a fost una pascală. Fața sa era plină de bucurie cerească.

După adormirea sa, mulți l-au văzut pe Fericitul Zosima în visele lor și el le-a spus: „Eu sunt încă viu!” și „Zosima a înviat!”.

A lăsat instrucțiuni pentru Biserică și a profețit timpuri dificile pentru Ucraina.


[1] Traducerea și adaptarea textului a fost făcută de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș după: http://orthodoxengland.org.uk/frzosima.htm.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Dimitry_of_Rostov.

[3] Pentru download, ed. engl.: http://www.ccel.org/ccel/kronstadt/christlife.i.html.

Despre cărțile sale în limba română și despre viața sa: http://ioandekronstadt.wordpress.com/.

[4] A se vedea: http://www.sophia.ro/Sfantul-Kuksa-de-Odessa.-Viata-si-minunile-de-autor-ro-222.htm.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nikita_Sergheevici_Hru%C8%99ciov.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/KGB.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Novosibirsk.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sankt_Petersburg.

[9] Doar un singur om.

[10] În războiul din Afganistan.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Afganistan.

[11] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/erizipel.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zidul_Berlinului.

[13] A se vedea: http://www.holytrinityorthodox.com/calendar/index.php?year=2010&today=28&month=8&trp=0.