Viața Fericitului schi-arhimandrit Zosima al Ucrainei († 2002)[1]
Fericitul Zosima s-a născut la data de 3 septembrie 1944 și a avut ca nume de mirean: Ivan Alexeevich Sokur.
Nu și-a cunoscut niciodată tatăl, pe Don Cossack, pentru că a murit pe front.
Mama sa, Maria, a venit din Vinnița în Ucraina, însă Fericitul Zosima s-a născut în spitalul unei pușcării siberiene, în regiunea Sverdlov.
Iar mama sa a fost băgată în pușcărie pentru că era o femeie credincioasă.
Pe Ioan/Ivan l-a botezat Sfântul Kukșa. Și când l-a botezat, el s-a apucat de crucea și barba acestuia, ca o prefigurare a vieții sale pline de bărbăție duhovnicească.
Copilăria și-a petrecut-o într-un mic orășel minier situat în Donbass, în Ucraina. În acest deșert industrial trăia și un grup de monahii exilate, care erau fiicele duhovnicești ale Sfântului Ioan de Kronstadt, printre ele fiind și sora Antonina, sora mamei lui, care l-a ajutat să se dezvolte duhovnicește.
Maicile se adunau în taină în casa lor. Iar Antonina, mătușa lui, i-a profețit faptul, că el va trăi să vadă canonizarea și cinstirea universală ce i se va aduce Sfântului Ioan de Kronstadt, lucru care s-a petrecut atunci când Biserica Rusească de peste granițe l-a canonizat.
Iar din viața Sfântului Ioan de Kronstadt, Ioan a învățat să aibă această încredințare, cum că Ortodoxia va supraviețui în această lume. Și, din acest motiv, el spunea adesea, că nu trebuie să fim „sclavii fricii”, ci să avem încredere nețărmurită în Dumnezeu.
Mai târziu va spune: „Citiți viețile Mucenicilor și ale Mărturisitorilor din secolul al XX-lea, dacă doriți să găsiți adevărata și sfânta istorie a secolului al XX-lea!”.
Iar Fericitul Zosima a profețit și aceea, că Sfintele Moaște ale Dumnezeiescului Ioan de Kronstadt (care era Sfântul său de suflet, iubit), într-o zi, când Rusia va trăi o mare primejdie, vor fi descoperite ca o mare binecuvântare de către întreaga lume și că vor face multe minuni și vindecări.
Astfel, Ioan, viitorul Zosima, a trăit de la început în Biserică, fapt pentru care, pe la vârsta de 7 ani, el citea, în mod fluent, slavona bisericească.
În acei ani de după război, familia lui Ioan trăia o mare sărăcie iar el, adesea, era pe punctul de a muri de foame, de a se îmbolnăvi sau de a fi călcat de trenuri, pentru că mergea pe lângă liniile de cale ferată, ca să caute resturi de cărbuni pentru a face focul pentru mâncare.
Însă în ciuda acestei sărăcii dureroase, familia ținea posturile Bisericii în mod foarte strict.
Maicile, care au trăit în domiciliu forțat timp de 25 de ani pentru credința lor, l-au învățat pe Ioan să recite psalmi și să facă rugăciunea lui Iisus în timp ce lucra.
Mama lui Ioan a devenit și ea monahie, purtând numele de Mariamna.
De la vârsta de 7 ani, Ioan a mers la școală. Și aici nu a luat niciodată parte la propaganda ateistă a partidului comunist. Mai târziu avea să spună, că el nu a avut decât un singur partid: Biserica mamă.
Profesorii și unii colegi de școală își băteau joc de el și îl numeau: „părintele” sau „preotul”, cuvinte care se constituiau într-o insultă în vremea ideologiei sovietice.
Și în ciuda batjocurilor și a bătăilor pe care le primea, Ioan triumfa întotdeauna, în fața tuturor, prin dragostea și blândețea lui.
Iar când directorul școlii a încercat să îi convingă pe copii, printr-o propagandă de 6 ore, despre corectitudinea comunismului, Ioan a rămas ferm pe poziția sa.
În această situație, autoritățile locale l-au amenințat pe Ioan că închid Biserica unde el mergea, dacă va continua să o mai frecventeze. Dar pe cât îl persecutau, pe atât el devenea și mai puternic în credința sa.
Însă el a scăpat din toată această luptă împotriva lui pentru că era un copil eminent. Și mai târziu Fericitul Zosima va arăta interes către foarte multe lucruri și va vorbi despre importanța cunoașterii, a studiului în viața noastră.
Pentru că el considera că studiul este vital pentru noi. Iar cărțile sale favorite erau cele 12 volume ale Vieților Sfinților editate de Sfântul Dimitrie al Rostovului[2] și Jurnalul Sfântului Ioan de Kronstadt[3].
Și el va recomanda jurnalul Sfântului Ioan de Kronstadt tuturor, pentru că în el găsim răspunsuri la toate problemele fundamentale ale vieții noastre.
Când miliția a intrat în acea casă, care le servea drept Biserică și le-a luat toate icoanele și cărțile pe care le-au găsit, numai jurnalul Sfântului Ioan de Kronstadt, în mod minunat, nu l-au luat.
Și Ioan a văzut acest lucru ca pe un semn dumnezeiesc.
O altă influență pozitivă asupra sa a avut și Părintele Dimitrie Peskov, un om al rugăciunii și care avea darul discernământului duhovnicesc, care a venit să slujească în Biserica de acolo și după mulți ani de domiciliu forțat.
O altă influență binefăcătoare asupra lui Ioan au avut-o și pelerinajele pe care le-a făcut familia lui. Unul a fost la Pociaev, unde s-au întâlnit, din nou, cu Sfântul Stareț Kukșa[4], care a profețit despre viitorul lui Ioan, cum că va fi preot, monah și schimonah, un om al rugăciunii pentru întreaga lume.
Când Hrușciov[5] a venit la conducerea Uniunii Sovietice în anul 1959, au început noi probleme și persecuții pentru creștinii ortodocși.
Ioan, care asuma pe oricine, cunoștea faptul că vocația lui era preoția și pentru aceasta a suferit toate.
A terminat școala în anul 1961 ca elev remarcabil, însă comuniștii nu l-au lăsat să intre la Seminar.
Cu binecuvântarea unui preot, care a dorit să îl încerce, Ioan a început să studieze medicina veterinară. Și aici s-a simțit în ambientul său, pentru că a început să sufere împreună cu toată făptura.
După un an de studii, Părintele său duhovnicesc l-a binecuvântat să intre în Mănăstirea Peșterilor din Kiev. Și aici, Părintele său duhovnicesc a devenit văzătorul înainte și starețul schimonah Valentin.
Și acesta l-a atenționat pe tânărul Ioan despre ispitele cu care el va avea de-a face pe viitor. În mod particular, el i-a spus: „Ei îți vor cere să fii episcop de 13 ori și odată [îți vor cere] să fii episcop în Japonia. Trebuie însă să-i refuzi, pentru că nu aceasta e calea ta”.
Și toate acestea au trecut. Pentru că a fost ascultător față de Părintele său duhovnicesc, Părintele Zosima a refuzat mereu oferta episcopatului.
Ioan a stat în Mănăstirea din Kiev până când aceasta a fost închisă de către atei.
Iar atunci, viitorul mitropolit sovietic al Kievului, josnicul Filaret, care a fost caterisit atunci când Biserica și-a primit libertatea în anii 1990, a venit împreună cu agenți KGB pentru ca să închidă mănăstirea.
Fericitul Zosima ne-a amintit mai târziu, cum atunci, Fericitul Valentin, Părintele său duhovnicesc, văzător cu duhul, i-a spus lui Filaret: „Pentru lipsa ta de evlavie vei fi lepădat de Dumnezeu și vei deveni un dușman al Bisericii și, în vremea ce va să vină, te vei arăta un trădător al Bisericii. Și atunci îți vei aminti: pentru nelegiuirea ta, pentru faptul că ai închis mănăstirea, Dumnezeu nu îți va da ție o moarte obișnuită, ci vei muri ca Iuda vânzătorul”.
Și profeția aceasta a rămas până astăzi, pentru că Filaret încă trăiește.
Iar atunci, când a fost închisă mănăstirea, monahii au îngropat icoanele plângând cu durere, pentru a le salva, pentru că au avut credința că mănăstirea va fi redeschisă. Și credința lor s-a adeverit!
După aceasta, Ioan a devenit frate începător în Pociaev, care este o manăstire ucraineană. Și când a fost închisă și aceasta, Ioan a primit recomandare de la un preot pentru a merge la Seminar.
Însă preotul care i-a dat această recomandare, pentru că a făcut acest gest, a fost pensionat.
Ioan a trecut foarte ușor toate examenele și a intrat la Seminarul Sfânta Treime al Sfântului Serghie. Însă KGB-ul[6] nu l-a lăsat să îl frecventeze.
De asemenea i s-a refuzat intrarea și la Seminarul din Sankt Petersburg.
El a fost luat, în această situație, de asceticul episcop Pavel al Novosibirskului[7], împreună cu care a trăit timp de un an de zile, pe când era tot frate începător.
De la episcopul Pavel, fratele Ioan a învățat multe lucruri despre slujbele Bisericii și a decis să nu se căsătorească niciodată. Și această perioadă a fost foarte rodnică pentru el.
După un an de noviciat a fost acceptat, în cele din urmă, ca să studieze în Sankt Petersburg[8] (pe atunci se numea, încă, Leningrad), cu ajutorul controversatului mitropolit Nicodim.
Fericitul Zosima, care a fost cu totul ortodox în a-i respinge ereziile ecumenismului și ale modernismului, i-a apărat, mai târziu, reputația mitropolitului Nicodim, cu care a devenit coleg de celulă pentru o perioadă de timp.
După mărturia Fericitului Zosima, mitropolitul Nicodim a fost un om evlavios și a făcut ceea ce a făcut numai pentru a apăra Biserica de persecuția comunistă.
La Seminar, tânărul Ioan și-a petrecut mult timp în bibliotecă și pentru aceea a primit porecla de „tocilar”. Însă cunoașterea și zidirea de sine prin educație au fost extrem de importante în viața sa.
În mod particular, el a iubit istoria Bisericii și pentru aceasta obișnuia să spună: „Istoria înseamnă rădăcina spiritualității. Căci cum poate să existe un copac fără rădăcini? Tot la fel fără istorie nu poate exista nicio spiritualitate”.
În 1975, Ioan a terminat Seminarul în mod strălucit, fiind specializat în istoria Mănăstirii Valaam.
La 3 iunie 1975, el a fost tuns monah, primind numele de Savvatie (Sabbatius), după numele unuia din cei doi fondatori ai mănăstirii Valaam.
Însă în momentul când a fost tuns monah, mitropolitul a profețit că el va adormi sub numele Zosima, după numele altui fondator al Valaamului.
După 6 zile a fost hirotonit ieromonah și, în mod excepțional, a primit drept distincție o cruce de aur.
Dar, deși Părintele Savvatie era propriu propovăduirii în Biserică, el a dorit ca alții să propovăduiască.
Fiindcă nu a a avut nicio pretenție intelectuală și, adesea, repeta foarte cunoscutele cuvinte ale Sfântului Ambrozie al Optinei: „Unde e ușor, acolo sunt o sută de Îngeri, iar acolo unde sunt lucruri complicate nu există doar unul[9]”.
Și pentru că nu a dorit să învețe în Biserică, să predice, el și-a pus toată cunoașterea și priceperea în a sluji rânduielile Bisericii.
Și, spre exemplu, pentru că el cunoștea istoria Bisericii Ruse, ori de câte ori citea rugăciunile de mijlocire către Sfinți la priveghere, în cadrul Litiei, el pomenea, într-o jumătate de oră, o întreagă listă de Sfinți ruși în ordine cronologică.
Și el cunoștea fiecare Sfânt în parte, tocmai de aceea putea să îi enumere în mod cronologic.
Părintele Savvatie a fost trimis la Odessa, în Ucraina, la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului. Și aceasta s-a petrecut în mod providențial, pentru că el îl cunoscuse, în celulă, pe Sfântul Kukșa, care a adormit în această mănăstire.
Tânărul ieromonah deja îl venera pe Sfântul Kukșa, care a jucat, de două ori, un rol foarte important în viața sa.
Lucrând în grădina mănăstirii, preotul Savvatie a învățat să lupte cu tot felul de ispite prin răbdare și umilință.
Cu toate acestea, timpul petrecut aici de către el a fost foarte scurt. Pentru că, la sfârșitul lui 1975, Părintele Savvatie a fost transferat în altă eparhie și a devenit un simplu preot de sat, după cum i se profețise de fapt.
Aici a slujit 10 ani, făcând să crească parohia sa și reînnoind-o în mod complet, cu toate suferințele din partea balaurului roșu al comunismului. Iar lucrarea sa de restaurare și de rezidire a fost o minune, pentru că, peste tot în imperiul sovietic, în această vreme, Bisericile se închideau și nu deveneau înfloritoare.
Părintele Savvatie slujea în mod zilnic și ca la mănăstire. Ei începeau slujbele la 5 sau la 6 dimineața și terminau pe la prânz sau pe la ora 13. Iar slujba de seară începea pe la orele 16-17 seara și se termina pe la ora 22.
Printre ele se amestecau și alte slujbe, ca botezuri, cununii, înmormântări, diverse binecuvântări, pentru care el nu lua niciodată vreun ban.
Oamenii, care veneau la el de peste tot, pentru că aceasta era singura Biserică în regiune, strigau și plângeau la slujbele sale mișcătoare, fapt pentru care Părintele Savvatie a devenit în scurt timp cunoscut, pentru sinceritatea sa și pentru că el cunoștea tainele inimilor.
Spre exemplu, odată, un bărbat a venit să îl întrebe ceva despre fiul lui, care era în Afganistan[10]. Și Părintele Savvatie i-a răspuns: „Este o golgotă pentru ei acolo. Fiul tău e viu…Mergi acasă și vei primi știri [de la el]!”.
Iar prorocia lui a fost adevărată în toate detaliile.
Și au existat, de-a lungul timpului, multe astfel de cazuri și, de asemenea, cazuri de vindecare de demonizare. Un singur cuvânt al său era de ajuns pentru a izgonii demonii din cel bolnav.
Înalt, subțire, foarte sărăcăcios îmbrăcat, el a izgonit mulți demoni din oameni. Și nu a luat nimic pentru sine, ci a cheltuit tot ceea ce a avut pentru a înfrumuseța Biserica.
Primind titlul de Stareț în 1980, a trebuit să sufere multe de la comuniști. A fost arestat, interogat, bătut, forțat să stea cu picioarele goale pe pardoseli de beton, care l-au îmbolnăvit la picioare și l-au făcut să aibă erizipel[11].
Și aici, un colonel KGB l-a chinuit în mod deosebit. Iar Părintele Savvatie i-a spus: „Tu ești nefericit, și datorită păgânătății tale vei înnebuni și, la bătrânețe, îți vei mânca propriile fecale”.
Înfuriindu-se la auzul profeției, colonelul a încercat să îl bată, dar a fost liniștit de către Sfântul Nicolae, căruia Părintele Savvatie i se ruga.
După 15 ani, în condiții de libertate, soția colonelului a venit la Părintele nostru, cu soțul său dement și i-a cerut rugăciunile acestuia. Și astfel au văzut mulți cum s-a împlinit profeția lui…
KGB-ul însă l-a bătut și l-a torturat cumplit pe Părintele Savvatie. Una dintre teribilele torturi prin care a trecut a fost celula muzicală.
Era adus un deținut într-o celulă mică, întunecoasă, fără ferestre și i se punea în ea muzică deprimantă.
Despre aceasta Fericitul nostru Părinte a spus: „Dacă nu aș fi învățat rugăciunea lui Iisus, aș fi înnebunit acolo!”.
Și, deși KGB-ul a eșuat în torturarea sa, el a rămas cu problema erizipelului, care înflorea peste tot pe piele, cu probleme la plămâni și cu cocoașa din spinare, acestea fiind medaliile victoriei sale.
Iar odată, când s-a comutat discuția pe criticarea Bisericii patriarhale, fără îndoială de membri prost-informați ai Bisericii Rusiei din afara granițelor, Părintele a spus, atingându-și cocoașa:
„Noi suntem acuzați că am cooperat cu KGB-ul…Iată un semn al cooperării mele cu ei”.
Și aici Părintele s-a referit la ignoranța sau la perspectiva politică deformată pe care o au diverși membri ai Bisericii Ruse din afara granițelor, și care, fără discernământ, îi acuză pe toți membrii Bisericii patriarhale, punând, deopotrivă, pe Părintele Zosima și pe mitropolitul Filaret al Kievulu, pe aceeași treaptă cu moderniștii și ecumeniștii.
Pentru că au existat oameni, ca mitropolitul Filaret al Bisericii Ruse din afara granițelor, care a canonizat Noi Mucenici și Mărturisitori, care au eliberat, în cele din urmă, Rusia, dojenind, în 1981, în rezoluția referitoare la Sfântul Părinte Tavrion al Rigăi.
Văzându-se învins, KBG-ul a încercat o altă tactică verificată, care s-a mai încercat și în alte părți ale Bisericii Rusiei și în alte momente ale istoriei.
Și, din acest motiv, Părintele Savvatie a fost trimis în diferite parohii, mutat din loc în loc, de fapt exilându-l mereu prin aceste schimbări repetate.
Astfel, în 1985 și 1986 el a slujit în trei parohii diferite. Însă cei credincioși lui întotdeauna l-au căutat și au aflat de la el care este calea lor.
Cu câteva zile înainte de căderea zidului Berlinului[12], la 22 noiembrie 1989, Părintele Savvatie a fost numit paroh al Bisericii Sfântul Vasile din Nikolskoie.
Și aici erau lucruri mai multe de făcut decât oriunde mai înainte. Biserica era, pe jumătate, în ruină și fără iconostas și casa parohială era părăginită și plină de șobolani și șoareci.
Dar aici, după revoluție, maicile au trăit în exil și, înainte de revoluție, Maica lui Dumnezeu s-a arătat în ziua de pomenire a icoanei din rădăcină de la Kursk. Și acolo a izvorât o apă minunată, care din nou și din nou a fost astupată cu ciment de către atei, care sigilau locul.
Însă, la un moment dat, un Sfânt Părinte, numit Mihail, care trăia aici, a profețit că un monah va veni să slujească în această Biserică și că două mănăstiri vor fi fondate aici și că ele vor sta până la a doua venire a Domnului.
În acea iarnă a fost atât de frig în Biserica de aici, încât mâinile Părintelui Savvatie au înghețat în timp ce ținea Sfântul potir în mână.
Erizipelul său s-a extins și mai mult și mai dureros. Însă în toamna lui 1990, Biserica a fost restaurată. O sută de oameni au venit să ajute la reconstrucția Bisericii. Au muncit și s-au rugat.
Iar Părintele le spunea: „Spuneți rugăciunea lui Iisus, altfel nu veți avea har”. Și tot ce s-a construit s-a construit cu har!
De aceea, Părintele Savvatie și-a refăcut viața aici, însă Patriarhia Moscovei a decis să îl facă episcop și să îl trimită în Japonia.
Ca de obicei, Părintele a refuzat, însă nu a fost luat în seamă de Sfântul Sinod. Însă, în ultimul moment, nimic din planul trimiterii sale în Japonia nu s-a mai înfăptuit, pentru că Părintele Savvatie a făcut pneumonie.
În locul lui un alt monah a fost trimis în Japonia.
În 1990, Părintele Savvatie a fost făcut arhimandrit, iar în anul 1992 el a primit marea schimă, sub numele de Zosima.
În acest timp, odată cu căderea idolilor comunismului, Rusia avea nevoie de un Bătrân pentru Japonia idolatră. Iar oamenii veneau de pretutindeni pentru a se sfătui cu Fericitul Zosima, care era cunoscut tuturor.
Acum face multe minuni și vindecări. Persoane, care sufereau chinuri în trupurile și în sufletele lor, au fost vindecate. Au existat multe cazuri de vedere înainte, pentru că el citea în gândurile celor care veneau la el.
Însă el nu se îngrijea de minuni și rămânea sobru în fața laudelor, atenționându-i: „Misticismul este nociv pentru suflet. Minunile noastre sunt Liturghia, pocăința și rugăciunea”.
El vorbea cu toți, de la țărani la profesori, de la bătrâni la tineri, găsind cuvinte potrivite pentru toți, tratându-i pe toți în mod egal.
De aceea spunea: „Evitați extremele! Extremele nu sunt de la Dumnezeu. Mergeți pe calea de mijloc. Nu deznădăjduiți! Pentru că nu există păcat, care să nu fie vindecat prin pocăință. Dumnezeu este milostiv”.
Și oricine se apropia de el simțea dragostea și mila lui. De aceea, el a ajutat oameni cu lucruri materiale, cu bani și cu mâncare.
Și în fiecare parohie unde el a slujit, a creat câte un loc unde se poate mânca, câte o trapeză. În cele din urmă a creat Casa milei, unde oamenii primeau milostenie. Și aici, câte 60 de bătrâni și de oameni bolnavi, abandonați de stat, au fost îngrijiți de către el.
Și el a spus: „Domnul vine aici”, profețind că Casa milei va sta până la sfârșitul lumii.
Până în 1998, Fericitul Zosima nu a avut niciun gând să înceapă să zidească o mănăstire sau un schit. El a trimis candidați la noviciat în alte mănăstiri și schituri și a ajutat, în mod efectiv, ca să se zidească Biserici pretutindeni.
Astfel, cu binecuvântarea și cu ajutorul său, s-au construit 10 Biserici în Donbass. Însă în 1988, Fericitul Zosima s-a internat în spital datorită unei insuficiențe renale. Și aici a trăit un eveniment minunat: o moarte clinică.
Trezindu-se din aceasta, el și-a amintit că a văzut locuințele cerești și a auzit cea mai superbă cântare îngerească. Și el ne-a spus că a fost readus la viață, pentru că „întreg pământul plânge pentru tine”.
Și nu cunoaștem ceea ce s-a petrecut de fapt atunci, dar după ce s-a întors dintre morți, deși se deplasa într-un scaun cu rotile, Fericitul Zosima a pus bazele Schitului Adormirea Maicii Domnului din Nikolskoie și două Biserici: una dedicată Sfântului Vasile iar alta a Tuturor Sfinților Rusiei.
Și mișcându-se cu ajutorul scaunului medical, Părintele a supravegheat ridicarea construcției.
Și când nu era la spital, el slujea Sfânta Liturghie și îi primea pe pelerini. Timp de doi sau trei ani toate au fost construite, dar nu doar zidurile, ci au apărut și monahii și monahiile.
Iar munca lui nu a fost numai construcția, ci și rugăciunea. Și aici, spre exemplu, el a strâns părticele din Sfintele Moaște a 200 de Sfinți din întreaga lume ortodoxă.
Dar suferințele sale au fost enorme. Doctorii săi au mărturisit că el a suferit cât 10 oameni. Și, cu toate acestea, el i-a slujit și i-a ajutat pe alții. I-a slujit, deși picioarele sale erau pline de răni supurânde.
Începând cu anul 1995, rănile sale de la picioare au ajuns până la oase și a trăit la cap cu temperaturi de 39-41 de grade. Și, cu toate acestea, și atunci și-a petrecut nopțile în rugăciune, adormind cu greu.
Spunea el: „Să-I mulțumim Domnului pentru fiecare lucru bun sau rău din viața noastră”.
Și în acest timp, binefăcătorii săi, i-au înlesnit faptul să meargă în pelerinaje la locurile sfinte din Rusia și, de asemenea, în Grecia, la Muntele Athos și în Țara Sfântă.
Aceste călătorii au fost mari mângâieri pentru Părintele nostru.
Din anul 2000 însă, sănătatea sa s-a înrăutățit.
În 2001 a stat mai mult în spital, cu excepția a câteva scurte intervale de timp, ca în perioada Paștiului, când, în aparență, a murit timp de 15 minute, deși el slujea Liturghia de la miezul nopții.
Doctorii care l-au tratat au fost iluminați de lumina credinței sale și unul dintre ei s-a convertit de la ateism.
A murit în dureri sfâșietoare, pe când el le-a dat tuturor nădejde și i-a încurajat. Domnul i-a descoperit ziua și timpul adormirii sale.
Pe 14 august 2002, Părintele a fost foarte bolnav. Strigând cu glas de durere către Maica Domnului, el a vestit faptul că va mai trăi doar două săptămâni.
În ziua de 23 august, el i-a spus episcopului său că va muri de Adormirea Maicii Domnului, pe data de 28 august[13], când e prăznuită pe stil vechi.
Însă apoi a adăugat, că dacă s-ar întâmpla aceasta ar strica praznicul și că el nu este vrednic să fie îngropat odată cu Maica lui Dumnezeu.
Pentru că el o iubea mult pe Maica lui Dumnezeu și Adormirea ei era sărbătoarea sa de suflet.
Pe data de 28 august, Părintele nostru a fost dus la spital cu mari dureri și, cu toate acestea, el a rămas în rugăciune în tot acest timp.
Și, după cum el profețise, a adormit la un sfert de oră după miezul nopții, pe data de 29 august. Iar la Biserică, ei i-au slujit slujba de înmormântare a Maicii Domnului.
A fost o mare durere și plângere, atunci când credincioșii au aflat vestea adormirii sale.
De pe data de 30 august, trupul său a fost adus în Biserică. Monahii au citit la Psaltire și s-au făcut slujbe în mod continuu.
Pe 31 august, la înmormântare, nu s-au primit credincioși în Biserică, ci numai preoți și monahi.
Credincioșii, afară, erau într-un număr de circa 10.000. Corul mănăstirii, înconjurând Biserica cu coșciugul Fericitului Zosima, a început să cânte imnele pascale.
Cei care i-au sărutat mâna și-au dat seama că e moale și foarte caldă. Atmosfera înmormântării a fost una pascală. Fața sa era plină de bucurie cerească.
După adormirea sa, mulți l-au văzut pe Fericitul Zosima în visele lor și el le-a spus: „Eu sunt încă viu!” și „Zosima a înviat!”.
A lăsat instrucțiuni pentru Biserică și a profețit timpuri dificile pentru Ucraina.
[1] Traducerea și adaptarea textului a fost făcută de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș după: http://orthodoxengland.org.uk/frzosima.htm.
[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Dimitry_of_Rostov.
[3] Pentru download, ed. engl.: http://www.ccel.org/ccel/kronstadt/christlife.i.html.
Despre cărțile sale în limba română și despre viața sa: http://ioandekronstadt.wordpress.com/.
[4] A se vedea: http://www.sophia.ro/Sfantul-Kuksa-de-Odessa.-Viata-si-minunile-de-autor-ro-222.htm.
[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nikita_Sergheevici_Hru%C8%99ciov.
[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/KGB.
[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Novosibirsk.
[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sankt_Petersburg.
[9] Doar un singur om.
[10] În războiul din Afganistan.
A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Afganistan.
[11] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/erizipel.
[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zidul_Berlinului.
[13] A se vedea: http://www.holytrinityorthodox.com/calendar/index.php?year=2010&today=28&month=8&trp=0.
