vorbeam singură
cu singurătatea
la capătul ființei
poate c-aș fi băut cu dinții senini
ceașca de ceață a nopții
dar nimeni nu vroia să asculte
refrenul trenului
acum când primăvara se împăienjenea
când aș fi înțeles moara
unde se zdrobește apa zilelor

*

pe patina unei lacrimi de gând
încercând să topesc fiordurile soarelui

miroase a vis adânc
luminând nectarul
fluturilor de noapte

*

flutura îngerul meu în absolut
din mâneca hainei
o rază în anteriu

*
dacă aș fi vrut să-mi culeg semințele gândului
aș fi ajuns la durerea cârdului de inimi
ademenind în oglinda lacului vârtejul cu nori
și sigur era o iarnă grea dureroasă
îmbrăcată în șapte cojoace de piei de aspidă
și doar tăcerea o lumină lichidă

*

unde mă umbrea inima ta
acum e partea ta dreaptă
zvonind din neauzirea mâinii împletite

*

niciodată nu te-ai putut lua după nori
pentru că ei se descalță de rănile ochilor tăi
ca și de clavicula cu care te-ai confundat
pe după o piatră înstrunându-și mersul

*

pentru ea iarna a devenit bărbat
de marmură cu liniile feței tăiate drept

*

cineva și-a lăsat urmele degetelor
cu aripa dreaptă
dis de dimineață
când se coace pâinea luminii

Did you like this? Share it: