Mistică și rațiune (2)
Prima parte: aici.
Motto: Dumnezeu iaste gând neîncetat
(din Sf. Athanasie cel Mare, în traducerea lui N. Milescu – vezi și aici)
De data aceasta, despre rațiune o să teoretizăm mai puțin și o să facem o expunere diacronică, prin texte:
Sf. Ioan Hrisostom:
Se cuvine, dar, să cunoști covârșitoarea iubire de oameni a Stăpânului tuturor, pe care a arătat-o neamului nostru [omenesc]! A întins cerul, a așternut pământul, a creat tăria, ca un zid despărțitor între ape… […]. Deci, după ce a împodobit totul, după ce a pus în toate cele văzute cuvenita rânduială și frumusețe, după ce a pregătit masă scumpă cu fel de fel de mâncăruri, îmbelșugată și bogată, după ce a înfrumusețat în fel și chip cele de sus și cele de jos, și a făcut, ca să spun așa, palat împărătesc, strălucitor peste tot, ei bine atunci a creat pe cel ce avea să se bucur de toate aceste frumuseți[1]. […]
Iar dacă nu ajungeți sau nu puteți pricepe rațiunea tuturor lucrurilor, asta să nu vă fie vouă temei de necredință, ci pricină de slavoslovie. […] Elinii pentru asta au rătăcit, că au îngăduit totul minții lor și n-au voit să știe că mintea omenească e slabă…[2].
După cum pe acest pământ larg și încăpător sunt unele animale blânde, iar altele sălbtice, tot astfel și pe latul sufletului nostru sunt gânduri nesocotite și dobitocești, sălbatice și pline de cruzime. Pe acestea, dar, trebuie să le ținem în frâu, să le supunem și să le dăm în stăpânirea rațiunii[3].
Sf. Antonie cel Mare:
Oamenii se socotesc raționali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți.
Dar raționali sunt numai aceia, care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali[4].
Ioan Exarhul (sec. X-XI):
Când văd cerul împodobit cu stele, cu sori şi cu lune, pământul împodobit cu ierburi şi copaci, marea bogată în toate soiurile de peşti şi de perle, ajungând apoi să iau seama la om, mintea mi se rătăceşte de minunare şi nu izbutesc a pricepe cum este adăpostit într-un trup atât de mărunt atâta înălţare a spiritului, care îmbrăţişează întreg pământul şi merge încă şi mai sus decât cerurile.
De ce este legat acest intelect?
Şi când iese din corp, cum străbate el tavanele încăperilor, cum merge dincolo de văzduh, cum depăşeşte norii, soarele, luna, cercurile ei, stelele, eterul, cerurile şi în aceeaşi clipă se găseşte în corpul omului?
Cu ce aripi se înalţă? Pe ce căi zboară? Nu izbutesc a urmări![5]
Sf. Neagoe Basarab:
Mintea iaste cap și învățătură dulce tuturor bunătăților [virtuților] și sfârșitul ei foarte iaste proslăvit. Mintea iaste avuție și comoară netrecătoare, care nu să cheltuiaște niciodată.
Mintea cea curată să urcă mai pă deasupra cerurilor și solește dreptățile sufletului și ale trupului înaintea atotțiitoriului Împărat.
Mintea iaste viiața priiatenilor și împăcare fraților. Mintea trează iaste priiaten mai bun și mai cinstit împăraților și domnilor decât toată avuțiia și bogățiia lor cea multă.
Un bărbat înțelept mulțime de omeni stăpânește, iar un bărbat nebun și făr’ de minte mulțime de oameni piiarde[6].
IV Macabei (Biblia 1688), în traducerea lui Nicolae Milescu (diortosit de V. Cândea sub titlul Despre rațiunea dominantă):
Când a alcătuit Dumnezeu pe om, a sădit în el pasiuni și înclinări [apetențe, sensibilități] și totodată i-a așezat mintea pe un tron în mijlocul simțurilor…; iar minții i-a dat Legea, prin care, de se va conduce, va împărăți peste o împărăție cumpătată și dreaptă și bună și curajoasă[7].
Dimitrie Cantemir:
Microcosmosul [omul] trebuie apoi să prefacă [să vadă cu mintea] soarele macrocosmosului în soare veșnic, adică în înțelepciune dumnezeiască [să contemple soarele văzut ca simbol al înțelepciunii veșnice]. Despre aceasta zice Apostolul (I Cor. 3, 19): „Nebunie este înaintea lui Dumnezeu înțelepciunea lumii”, adică lumina solară a lumii, care este întuneric, în fața Mielului, care este Soarele dreptății, adică în fața luminii lui Dumnezeu, dacă nu se va preface în credința deplinei înțelepciuni, adică în lumina sau în soarele pe care îl arată nădejdea. […]
Veșnica înțelepciune este aceea care trebuie să împlineasdcă cele ce acum sunt deșarte și goale: adică „se va face lumina lunii, ca și cea a soarelui”, cu alte cuvinte, fiecare cap lipsit de înțelepciune și de cunoaștere se va umple; pentru care lucru ai martor credincios și bun pe Malahia (3, 18), acolo unde zice: „Și vor vedea (adică vor lua cunoștință și vor cunoaște) care este deosebirea dintre cel drept și cel nelegiuit”[8].
Grigore Râmniceanul, prefața la Triod, 1798:
Cum că iubirea de înțelepciune și de multă știință iaste la om un dar al dumnezeieștii providenții, vederat se cunoaște. Și aceasta au pus aripi minții omenești ca să zboare până la sfera cea cu mulțime de stele, și o au invitat ca să iscodească mărimea luminătorilor, câtățimea stelelor celor nerătăcitoare și pre cea cu puțin număr însoțire a planitelor, și starea lor, ținerea, orânduiala, depărtarea, mișcările, încungiurările, întocmirea și frumusețea lor, i-au descoperit pre un pol la amiazănoapte și pre altul la amiazăzi; i-au arătat întoarcerile soarelui, pre cea de vară și pre cea de iarnă.
Însă cu toate acestea nu s-au îndestulat mintea omenească, ci pogorându-se de la cele de sus au orânduit pământului cu însemnare brâne, delnițe, vârste, lățimi, lungimi și alte măsuri asemenea, au deosebit felurimile sadurilor, soiurile dobitoacelor, cât pământ iaste lăcuit și cât nelăcuit, râuri, iazere, mări și ochianuri.
Acestași minte iarăși cufundându-se cu o iscodire neliniștită până și în așternutul mării, pătrunzând și cele mai dinlăuntru sânuri ale pământului, acolo adecă au aflat pre cât au putut feliurimea celor înotătoare, nașterea lor, creșterea și înmulțirea. Iar aici au scormonit atâte metaluri, și au scos la iveală atâtea visterii, încât au deschis nenumărte negoațe și au împistrit cele patru părți ale lumii cu tot felul de podoabe.
N-au obosit nici acia, au zburat iarăși în văzduh ca un vultur, au înotat în noianul atmosferii, i-au găsit trepte, au osebit aburii din ciață și au zărit norii cei umezi și cei uscați, pre unii cum că suflă o adiere lină și dulce, iar pre alții cum că slobod uneori vifore, alteori grindină și zăpadă, iar alteori fulgere, tunete, trăsnete și altele asemenea de mirare câte se săvârșesc prin nori din înălțimea atmosferii.
Cu această iscodire făcându-se omul și ceresc și pământesc și de supt pământ, și al mării și al văzduhului, au așezat orânduieli, îndreptări și potriviri. Dintr-acestea dar sunt cunoștințele ceriului, învățăturile a tot rotundul pământului, științe filosofești și mathimaticești, table de gheografie, punsule /busole/ de corăbii, ochianuri mari, ochianuri mici, măestrii și meșteșuguri de tot feliul.
Și mai în scurt a zice, printr-această iscodire și iubire de înțelepciune au cunoscut omul pre Ziditoriul a toate și strigă cu uimire: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înțelepciune le-ai făcut![9].
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, col. PSB vol. 21, IBMBOR, 1987, p. 94.
[2] Idem, p. 95.
[3] Idem, p. 110.
[4] Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I, Sibiu, 1946, p. 3.
[5] Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, nota 17, p. 399-400.
[6] *** Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ed. Minerva, București, 1970, p. 338-339.
[7] Cf. Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 201-202.
[8] Dimitrie Cantemir, Divanul, Ed. Minerva, 1990, p. 300-301.
[9] Cf. Alexandru Duțu, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700-1821), EPL, 1968, p. 190-191.