Despre vocație și ratare

– Mi-am pus problema ratării din ce în ce mai mult în ultimul timp (pentru că e o problemă gravă a celor maturi și a celor în vârstă), pentru că eu văd ratarea ca pe o neactualizare continuă a vocației personale.

Și asta din două motive: frică și lene. Unora le-a fost frică să fie ei înșiși, să se lupte pentru vocația lor, pentru traiectoria lor în viață sau au renunțat la vocația lor pentru o viață prosperă și indiferentă, pe când altora le e lene să fie, tot timpul, la standardele pe care le pot atinge.

-Adică sunt capabili de lucruri mari iar ei creează sau se includ în probleme de duzină…

– Da, și asta îi face să fie nefericiți, chiar dacă au o viață prosperă. Prosperitatea e una, iar împlinirea interioară e altceva, cu mult mai frumos. Și Dumnezeu cere de la noi nu o viață calpă, fără profunzime, ci împlinire interioară.

Însă ca să te împlinești interior trebuie să îți urmezi vocația. Și dacă simți să fii preot sau artist sau doctor sau avocat și faci altceva decât ceea ce simți sau nu te dedici total în ceea ce faci de aceea te simți neîmplinit.

Și neîmplinirea asta nenorocită naște tot felul de vicii…

– Omul se apucă de băut, de curvit, se aruncă în disperare…

– Da, e adevărat…Un adevăr crunt…Și remediile tuturor acestor boli sufletești e reîntoacerea la vocația personală. Dacă mă împlinesc în ceea ce fac, atunci nu sunt nefericit

– Însă, Părinte Dorin, putem să nu fim lăsați să fim ceea ce vrem să fim. Și atunci nu mai depinde de noi ratarea noastră personală și socială, ci depinde de factori externi: un regim politic opresiv, diverse persoane care ne discreditează, lupta pentru supraviețuire etc. …

-Tocmai de aceea, draga mea, am subliniat faptul, că ratarea ține de vocația personală. Adică nu de contextul social, ci de ceea ce nu face persoana în cauză dar ar fi putut să facă.

Un scriitor poate să scrie și să nu fie publicat din varii motive. A nu fi publicat ține de contextul social, politic, economic. Dar a nu scrie, ține de mine.

Și când mă descurajez de contextul în care trăiesc și nu mai sculptez, nu mai pictez, nu mai scriu, nu mai fac cercetări în domeniul meu, pentru că sunt obstrucționat din diverse motive, atunci abdic de la vocația mea.

Și când abdic de la ea pentru a-mi fi bine doar financiar sau ca să îmi menajez sănătatea, atunci câștig bani și sunt mai relaxat dar sunt foarte nefericit.

Și vreau să fiu și mai punctual. Când mi-am dat seama pe la 17-18 ani, că am vocație artistică și scriitoricească, care se include în cea teologică (fundamentală și marcantă pentru mine), atunci am devenit foarte febril și îngrijorat pentru ceea ce trebuie să fac, de aceea am și creat foarte mult în cei 4-5 ani de viață literară și artistică.

Scriam, pictam, sculptam, pe lângă studiile mele teologice și eram împlinit, pentru că în tot ceea ce făceam mă dedicam complet. Adormeam buștean, pentru că mă secătuiam de energie peste zi.

Dacă aș fi vrut să mă menajez, nu mai scriam 80 de cărți de poezie, aforisme, nuvele, teatru în 4 ani…și nu aș mai fi făcut atâtea altele. Și dacă m-aș fi menajat…m-aș fi ratat.

Tot la fel, după ce am renunțat la literatură pentru a mă dedica exclusiv teologiei (și, la nivel online, am accesat multe detalii ale experienței mele ca artist, care m-a ajutat enorm), am lucrat zi de zi, fără să mă precupețesc pe mine, și de aceea mă simt împlinit.

Împlinirea mi-o dă conștiința a ceea ce creez și cuantumul de muncă. Tocmai de aceea, ratarea ține de ceea ce nu fac și nu de ceea ce nu îmi oferă contextul istoric, care, e adevărat, ar fi putut fi și mai generos cu mine…

-Am înțeles acum: vorbiți despre împlinire interioară și despre vocație, ca despre lucruri care țin, în primul și în primul rând de noi înșine…

-Da, de noi…și reprezintă modul în care noi ascultăm de darurile lui Dumnezeu și le punem în practică. Pentru că vocația e tocmai acest tezaur personal de har și de înțelepciune, primit de la Dumnezeu, care trebuie descoperit și altora, împărtășit cu generozitate.

Însă, pentru ca să fim ascultători față de Dumnezeu, trebuie să facem să rodească darurile Sale. A nu-ți da toată silința pentru a fi propriu vocației tale înseamnă a te rata.

Și ne ratăm și ca oameni și ca creștini ortodocși și ca persoane valorice.

Paradigma Mircea Badea…

…pentru că este o paradigmă pentru români, fie că își dau seama fie că nu.

Este paradigma omului care s-a creat treptat, în fața privitorilor și ascultătorilor tv, în fața celor care l-au urmărit. Nu e vreun geniu meteoric, nu e un om care a trăznit publicul printr-o apariție. Mai mult, ascultat peste ani, subiectele lui nu mai sunt actuale, pentru că el a vorbit la ordinea zilei.

Și totuși, Mircea Badea a sfidat o anumită paralizie propedeutică din concepția românilor, sau din preconcepția românilor: aceea de a considera că personalitățile se nasc brusc și sunt ebluisante, că sunt perfecte de la zămislire și nu cunosc evoluție.

Ceea ce a făcut, din acest punct de vedere, Mircea Badea pe ecran, a făcut blogul Teologie pentru azi și mai ales părintele Dorin Picioruș, la un alt nivel și cu alt target, în spațiul online și al blogosferei. Dar nu am să vorbesc de părintele Dorin, să nu ne acuzați că nu mai avem nimic de făcut și am început să ne lăudăm între noi. Oricum, numai chiorii nu văd ce a făcut și ce face…

Nu am, pentru televizor, un exemplu mai bun decât Mircea Badea. Nu e el paradigmatic pentru toate stările sociale și pentru toată ierarhia minților, dar nu am altul… El nu s-a machiat: s-a arătat cu bunele și cu relele lui, cu prostiile și cu sclipirile de inteligență vie. Și asta pentru că așa arată un om!

Nu e neapărat o paradigmă postmodernă, e o realitate și e o șansă pe care ți-o oferă orele de emisie sau pixelii interminabili ai onlineului.

În aceste condiții nu mai poți să te dai de clasic, de Goethe sau de Eminescu, scriind sau vorbind numai bijuterii șlefuite!

Pe Eminescu, de altfel, îl vedem perfect prin lentila posterității critice, dar contemporanii săi îl prindeau cel mai adesea cu greșeli de gramatică și cu metafore fără logică, ca să nu mai vorbesc de ceea ce multora  le părea o viață de derbedeu… CTP avea dreptate zicând că Vatamaniuc nu l-ar cam fi plăcut dacă l-ar fi văzut în față.

Dar să revenim la oițele noastre…

Paradigma cealaltă e a unor oameni cultivați, mai cultivați decât Mircea Badea, ca Pleșu, Liiceanu, Dan Puric, etc, dar care trăiesc cu teroarea de a nu arăta cumva că…sunt oameni. Au încercat, firav, să ne spună că mănâncă, și ei, cârnați de Pleșcoi…ba o glumiță, pe ici pe colo, scăpată cu schepsis… din undiță, la vreme… Dar nu de ajuns pentru a sfredeli rigiditatea corsajului facial și a cofrajului intelectual.

Le urmează exemplul și alții, din plin, mai tineri, care cred că imitația e esența maieuticii socratice și mama succesului intelectualo-social. Au prins șpilul construcției și al autoconsacrării fără sudoare…băieți deștepți!

Aș vrea să văd paradigma lui Mircea Badea generalizată la toți intelectualii. Și sunt convinsă că adevărații oameni de cultură și de spirit nu vor să arate ca niște ouă de aur.

Metalurgia unui om, produsul aurifer se măsoară după o viață întreagă, când lucrurile lui sclipesc pe prundul unei experiențe când limpede, când tulbure.

La noi, toți credincioșii vor să fie sfinți și fără pată și toți intelectualii vor să fie puși în ramă și predați imortalității memoriei fără aluviuni.

Pentru că fiecare își iubește statuia de sine, fiecare se crede mai mare decât este, se măsoară toată ziua și se răsmăsoară, când ar mai fi și alte lucruri de studiat pe pământ…

Aș vrea să văd aceste lucruri restructurate odată, pentru că morala de la cap se-mpute. Și filosofia moralei…