– Mi-am pus problema ratării din ce în ce mai mult în ultimul timp (pentru că e o problemă gravă a celor maturi și a celor în vârstă), pentru că eu văd ratarea ca pe o neactualizare continuă a vocației personale.

Și asta din două motive: frică și lene. Unora le-a fost frică să fie ei înșiși, să se lupte pentru vocația lor, pentru traiectoria lor în viață sau au renunțat la vocația lor pentru o viață prosperă și indiferentă, pe când altora le e lene să fie, tot timpul, la standardele pe care le pot atinge.

-Adică sunt capabili de lucruri mari iar ei creează sau se includ în probleme de duzină…

– Da, și asta îi face să fie nefericiți, chiar dacă au o viață prosperă. Prosperitatea e una, iar împlinirea interioară e altceva, cu mult mai frumos. Și Dumnezeu cere de la noi nu o viață calpă, fără profunzime, ci împlinire interioară.

Însă ca să te împlinești interior trebuie să îți urmezi vocația. Și dacă simți să fii preot sau artist sau doctor sau avocat și faci altceva decât ceea ce simți sau nu te dedici total în ceea ce faci de aceea te simți neîmplinit.

Și neîmplinirea asta nenorocită naște tot felul de vicii…

– Omul se apucă de băut, de curvit, se aruncă în disperare…

– Da, e adevărat…Un adevăr crunt…Și remediile tuturor acestor boli sufletești e reîntoacerea la vocația personală. Dacă mă împlinesc în ceea ce fac, atunci nu sunt nefericit

– Însă, Părinte Dorin, putem să nu fim lăsați să fim ceea ce vrem să fim. Și atunci nu mai depinde de noi ratarea noastră personală și socială, ci depinde de factori externi: un regim politic opresiv, diverse persoane care ne discreditează, lupta pentru supraviețuire etc. …

-Tocmai de aceea, draga mea, am subliniat faptul, că ratarea ține de vocația personală. Adică nu de contextul social, ci de ceea ce nu face persoana în cauză dar ar fi putut să facă.

Un scriitor poate să scrie și să nu fie publicat din varii motive. A nu fi publicat ține de contextul social, politic, economic. Dar a nu scrie, ține de mine.

Și când mă descurajez de contextul în care trăiesc și nu mai sculptez, nu mai pictez, nu mai scriu, nu mai fac cercetări în domeniul meu, pentru că sunt obstrucționat din diverse motive, atunci abdic de la vocația mea.

Și când abdic de la ea pentru a-mi fi bine doar financiar sau ca să îmi menajez sănătatea, atunci câștig bani și sunt mai relaxat dar sunt foarte nefericit.

Și vreau să fiu și mai punctual. Când mi-am dat seama pe la 17-18 ani, că am vocație artistică și scriitoricească, care se include în cea teologică (fundamentală și marcantă pentru mine), atunci am devenit foarte febril și îngrijorat pentru ceea ce trebuie să fac, de aceea am și creat foarte mult în cei 4-5 ani de viață literară și artistică.

Scriam, pictam, sculptam, pe lângă studiile mele teologice și eram împlinit, pentru că în tot ceea ce făceam mă dedicam complet. Adormeam buștean, pentru că mă secătuiam de energie peste zi.

Dacă aș fi vrut să mă menajez, nu mai scriam 80 de cărți de poezie, aforisme, nuvele, teatru în 4 ani…și nu aș mai fi făcut atâtea altele. Și dacă m-aș fi menajat…m-aș fi ratat.

Tot la fel, după ce am renunțat la literatură pentru a mă dedica exclusiv teologiei (și, la nivel online, am accesat multe detalii ale experienței mele ca artist, care m-a ajutat enorm), am lucrat zi de zi, fără să mă precupețesc pe mine, și de aceea mă simt împlinit.

Împlinirea mi-o dă conștiința a ceea ce creez și cuantumul de muncă. Tocmai de aceea, ratarea ține de ceea ce nu fac și nu de ceea ce nu îmi oferă contextul istoric, care, e adevărat, ar fi putut fi și mai generos cu mine…

-Am înțeles acum: vorbiți despre împlinire interioară și despre vocație, ca despre lucruri care țin, în primul și în primul rând de noi înșine…

-Da, de noi…și reprezintă modul în care noi ascultăm de darurile lui Dumnezeu și le punem în practică. Pentru că vocația e tocmai acest tezaur personal de har și de înțelepciune, primit de la Dumnezeu, care trebuie descoperit și altora, împărtășit cu generozitate.

Însă, pentru ca să fim ascultători față de Dumnezeu, trebuie să facem să rodească darurile Sale. A nu-ți da toată silința pentru a fi propriu vocației tale înseamnă a te rata.

Și ne ratăm și ca oameni și ca creștini ortodocși și ca persoane valorice.

Did you like this? Share it: