Paradigma Mircea Badea…

…pentru că este o paradigmă pentru români, fie că își dau seama fie că nu.

Este paradigma omului care s-a creat treptat, în fața privitorilor și ascultătorilor tv, în fața celor care l-au urmărit. Nu e vreun geniu meteoric, nu e un om care a trăznit publicul printr-o apariție. Mai mult, ascultat peste ani, subiectele lui nu mai sunt actuale, pentru că el a vorbit la ordinea zilei.

Și totuși, Mircea Badea a sfidat o anumită paralizie propedeutică din concepția românilor, sau din preconcepția românilor: aceea de a considera că personalitățile se nasc brusc și sunt ebluisante, că sunt perfecte de la zămislire și nu cunosc evoluție.

Ceea ce a făcut, din acest punct de vedere, Mircea Badea pe ecran, a făcut blogul Teologie pentru azi și mai ales părintele Dorin Picioruș, la un alt nivel și cu alt target, în spațiul online și al blogosferei. Dar nu am să vorbesc de părintele Dorin, să nu ne acuzați că nu mai avem nimic de făcut și am început să ne lăudăm între noi. Oricum, numai chiorii nu văd ce a făcut și ce face…

Nu am, pentru televizor, un exemplu mai bun decât Mircea Badea. Nu e el paradigmatic pentru toate stările sociale și pentru toată ierarhia minților, dar nu am altul… El nu s-a machiat: s-a arătat cu bunele și cu relele lui, cu prostiile și cu sclipirile de inteligență vie. Și asta pentru că așa arată un om!

Nu e neapărat o paradigmă postmodernă, e o realitate și e o șansă pe care ți-o oferă orele de emisie sau pixelii interminabili ai onlineului.

În aceste condiții nu mai poți să te dai de clasic, de Goethe sau de Eminescu, scriind sau vorbind numai bijuterii șlefuite!

Pe Eminescu, de altfel, îl vedem perfect prin lentila posterității critice, dar contemporanii săi îl prindeau cel mai adesea cu greșeli de gramatică și cu metafore fără logică, ca să nu mai vorbesc de ceea ce multora  le părea o viață de derbedeu… CTP avea dreptate zicând că Vatamaniuc nu l-ar cam fi plăcut dacă l-ar fi văzut în față.

Dar să revenim la oițele noastre…

Paradigma cealaltă e a unor oameni cultivați, mai cultivați decât Mircea Badea, ca Pleșu, Liiceanu, Dan Puric, etc, dar care trăiesc cu teroarea de a nu arăta cumva că…sunt oameni. Au încercat, firav, să ne spună că mănâncă, și ei, cârnați de Pleșcoi…ba o glumiță, pe ici pe colo, scăpată cu schepsis… din undiță, la vreme… Dar nu de ajuns pentru a sfredeli rigiditatea corsajului facial și a cofrajului intelectual.

Le urmează exemplul și alții, din plin, mai tineri, care cred că imitația e esența maieuticii socratice și mama succesului intelectualo-social. Au prins șpilul construcției și al autoconsacrării fără sudoare…băieți deștepți!

Aș vrea să văd paradigma lui Mircea Badea generalizată la toți intelectualii. Și sunt convinsă că adevărații oameni de cultură și de spirit nu vor să arate ca niște ouă de aur.

Metalurgia unui om, produsul aurifer se măsoară după o viață întreagă, când lucrurile lui sclipesc pe prundul unei experiențe când limpede, când tulbure.

La noi, toți credincioșii vor să fie sfinți și fără pată și toți intelectualii vor să fie puși în ramă și predați imortalității memoriei fără aluviuni.

Pentru că fiecare își iubește statuia de sine, fiecare se crede mai mare decât este, se măsoară toată ziua și se răsmăsoară, când ar mai fi și alte lucruri de studiat pe pământ…

Aș vrea să văd aceste lucruri restructurate odată, pentru că morala de la cap se-mpute. Și filosofia moralei…