Sfântul Atanasie cel Mare, Carte cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinței noastre (ed. Virgil Cândea)

[item image]

Read Online
PDF (13.0 M)
PDF with text (746.9 K)
EPUB
Kindle
Daisy
Full Text (43.3 K)
DjVu (411.3 K)

All Files: HTTP

Pagina sursă

Traducerea din limba greacă a fost făcută de Nicolae Milescu Spătarul.

Vezi și aici.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [2]

Prima parte

***

Scriere fără prefață

Vreau să dau o petrecere
cu inimi.
Nu vreau să cânte nimeni
ci toți să asculte.

Nu știu dacă vreți
dar veți înțelege, poate,
că sufletul meu vrea
să vă comunice ceva
în taină.

E un preambul
sau o naivă impresie
de sfârșit de an.

Vreau să vă am lângă mine
ca să văd cum e.

Vreau să fiu liniștit, aici,
în casa tuturora,
cum n-am mai fost niciodată.

De aceea v-am trimis
scrisori: ca să vă chem.

Dacă vă spuneam eu,
față în față,
nu ați fi acceptat.

Acum veți accepta.
Ceva îmi spune
acest lucru.

Veți veni cu toții
și mă veți asculta
vorbind.

Voi mă iubiți și
veți veni.

Cel care va răsuci stelele
își va aduce aminte de
această zi.

Va fi o zi memorabilă,
o zi ca oricare alta…

*

Un vorbitor de transfigurare

Cel care moare vorbind e un
simbol. Nu știu pentru cine
dar e.

E un simbol și inelul meu
și faptul că nimeni nu vrea
să mănânce, în tihnă,
cu mine.

Poate că le e greu, cine știe!

Mă gândesc
și nu mai sper
nimic de la mine.

Parcă sunt mort
și nu se mai poate face nimic.

Am devenit blazat dintr-o dată,
ca o tăcere în care se aud
până și picăturile de gând.

Văd în jurul meu numai blazare,
mohoreală, aciditate fără rost,
oameni cu cataloage în mâini
și cu fețe de înmormântare.

M-am alăturat și eu lor.

Îmi picură tristeți din ochi și
mă fac că nu văd.

Cel care moare vorbind
nu va fi uitat ușor.

În cinstea lui, istoria,
va cânta imnul național.

Merită să fie respectat
astfel!

Merg și
mă așez.

Parcă fac lucrul ăsta
de când lumea.

E totuși ceva minor,
semnificativ de minor…

Eu sunt numai un poet singular,
singurul care se luptă cu cuvintele
și moare
dintr-o iubire care transcende totul.

În urma mea rămâne o
bancă goală.

Lângă ea…un câine…

Poate că asta va fi
ultima mea imagine:
un poet singular,
aidoma iubirii care m-a înamorat.

*

Sejur pentru sinucigași

M-am urcat în autobuz
și am fost surprins de praf,
de praful istoriei…

Eram gol
sau stam într-ul loc
fără geam,
lucru care mă făcea
să fiu
contemporan cu tot ceea
ce,
în mod fugitiv,
îmi scăpa vederii.

Ceea ce vreau să spun
e un poem
ca loviturile de briceag.

Acestea sunt dure.

Aud tremurături și spasmuri…

Un singur scâncet…înainte de
o prăbușire bruscă…

Vai, o minte bolnavă
de friguri!

Poeții, adesea,
sunt temperaturi
care nu pot fi controlate.

Iar eu pierd
tocmai pentru că rămân fidel
celor pe care îi sărut pe obraz…

Știu: și eu aș putea minți,
și ar fi foarte greu de descifrat…

Însă nu mi se pare logic
să mint și să mor
și să asist la urmările unei
șarade numită: viață

Ea s-a aruncat în fântână…și
înmormântarea nu a mai avut loc.

Nu avea bani…
iar sinucigașii n-au nevoie de preot.

Ei s-au dat pe mâinile diavolului.

Pentru ei, Dumnezeu a murit
sau e plecat în vacanță

La urma urmei
vei merge și vei aprinde o lumânare,
închinându-te…
*

Lovit cu un braț

M-ai lovit tocmai
unde mă dor mușchii.

Mi-ai făcut un rău bun.

Eu nu știam, până acum,
cum arată o lovitură suspendată.

Dacă stau într-un băț
înseamnă că sunt iluzionist.

Dacă pot să iubesc
înseamnă că voi
scrie poeme
îmbrăcate
.

Urăsc lucrul gol
dar mă tăvălesc după el.

Sunt bolnav de dor,
nu mă lua în seamă!

Nu mă iubi!

Nu mă aprecia!

Nu mă aprecia, pentru că
merit să mă apreciezi foarte mult!

Nu știu dacă vei fi în stare să mă urmezi
până acolo până unde
trebuie să mă iubești.

Tinerețea mea a fost un cântec prelung.

Cântam mult
și îmi alinam sufletul.

Îți mulțumesc, totuși,
că m-ai lovit în lucrurile sensibile ale inimii,
acum,
când am ridicat în mine
zborul spre înălțimi.
***

Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [3]

Părțile 1 și 2

*

Ziua a 3-a

„piatră strălucitoare a Bisericii lui Hristos”

Sfinții sunt pietrele pline de lumină dumnezeiască ale Împărăției Cerurilor.

*

„valurile înșelăciunii le-ai trecut”

Ai trecut peste valurile ispitelor, Sfinte al lui Dumnezeu.

Iar valuri de la ideea că lumea aceasta, cu toate ispitele ei, e ca o mare învolburată, agitată.

*

Sintagma „limanul ce înțelegător” exprimă înțelegerea faptului că creștem în sfințenie. Sfințenia nu este inconștientă ci, dimpotrivă, e o continuă și îmbucurătoare stare de conștiență în care ne cufundăm continuu.

Iar când ajungem la sfârșitul vieții și intrăm în Împărăția lui Dumnezeu atunci știm că limanul sau destinația finală, adică intrarea în Împărăție, e o intrare conștiență, pe care o înțelegem, pentru că suntem conștienți de ceea ce se petrece cu noi.

*

„umplându-te de liniștea cea fără de sfârșit” a Împărăției lui Dumnezeu. De pacea care covârșește/depășește înțelegerea noastră, dar de care ne bucurăm ca de propria noastră stare de fericire și de împlinire interioară.

Iar pacea duhovnicească e o coborâre de har de la Dumnezeu, un dar ceresc, în inima care se curățește continuu de patimi și care se pleacă jugului dulce, dumnezeiesc al împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.

*

Și „cum mori, vrând să[-i] înviezi pe oameni”, Doamne?

*

„ai moștenit lauda cea cerească”= ai devenit comoștenitor al Împărăției lui Dumnezeu cu Îngerii și cu Sfinții, care laudă neîncetat pe Dumnezeu

*

„vitejia cugetului”

Ai avut răbdarea și cutezanța pe care mintea plină de har o are în fața prigoanelor, a ispitelor, a împotrivirilor demonilor.

*

„ai băut paharul muceniciei” = te-ai lăsat martirizat pentru dragostea pe care o ai pentru Domnul și Dumnezeul tău. Moartea, pentru tine, a fost aidoma unui vin de veselie, pentru că tu ai murit din dragoste pentru Hristos Dumnezeu.

*

„Cum pătimești [moarte, Doamne], vrând să[-l] mântuiești pe om din necinstea patimilor?”. Cum mori, Dumnezeul meu, pentru cel care a căzut în iraționalitatea patimilor de la vederea și cunoașterea slavei Tale?

*

„înfășurându-te cu durerile bunei credințe”

Tu, Mucenice al Domnului, te-ai înfășurat cu durerile muceniciei ca și cu niște bandaje îndumnezeitoare, care ți-au vindecat rănile patimilor!

*

„cugetătorule de Dumnezeu”

Tu, cel ce te nevoiești continuu și aprofundezi dogmele dreptei credințe și te umpli, în rugăciune, de gândul la Dumnezeu și de dor pentru El…

*

„fiind întărit cu mine nespăimântată”

Mintea ta nu s-a îngrozit de muncile puse înainte, nici de demoni și nici de greutățile de tot felul…

*

„îmbrăcându-te de la Dumnezeu cu puterea cea nebiruită” a harului dumnezeiesc. Harul Tău, Doamne, a fost îmbrăcămintea cu care s-au îmbrăcat toți Sfinții Tăi și ne îmbrăcăm și noi, cei de astăzi!

*

„purtătorule de Dumnezeu”

E cel ce a simțit și a purtat în el harul lui Dumnezeu și s-a lăsat învățat, în mod continuu, de către El, cele ale Sale.

*

Și „ai căștigat [pentru viața ta sfântă și pentru nevoințele tale cele dumnezeiești] lauda cea nemuritoare” de la Dumnezeu, adică moștenirea Împărăției Sale.

*

„pătimind [suferințe pentru Domnul] Mucenicul se bucura”…

Nu murea ca un fricoș ci ca un îndrăgostit de Dumnezeu, ca un teolog al iubirii Sale de oameni.

*

„barda adevărului, prin care a tăiat pomul înșelăciunii”

Bardă = secure. Aluzie la Lc. 3, 9.

Barda adevărului dumnezeiesc taie pomul ereziei, al înșelării demonice. Adevărul lui Dumnezeu păstrat de Biserică desființează orice răstălmăcire a sa.

E nevoie doar de omul care să cunoască adevărul dumnezeiesc și să demaște neadevărurile.

*

„purtând cuget de bună credință”

Având o minte plină, îmbibată de harul și de cunoașterea dreptei credințe. Care trăiește și acționează după mișcările harului și ale adevărului în persoana sa.

*

„cuget lămurit” = minte întreagă, sănătoasă, adică plină de învățătura și lucrarea dreptei credințe

O minte care s-a exersat și s-a aprofundat în dogmele Ortodoxiei.

*

„Tu ai iubit pe Dumnezeu din suflet, stând împotriva păcatului [în persoana ta] până la sânge”, până la a fi chinuit și omorât pentru credința ta.

*

„moartea cea făcătoare de stricăciune” e moartea ca urmare a unei vieți păcătoase

*

„cuvântul bunei credințe l-ai scos la arătare” = ai mărturisit în mod public, cu orice consecințe, adevărul dumnezeiesc pe care îl aveai și îl păstrai în inima ta

*

Ai fost „uns cu sângele mărturisirii și al credinței pentru Hristos”.

Ai murit martiric pentru Domnul și chinurile pe care le-ai suferit, te-au uns cu sângele mărturisirii pentru El, pentru că ai crezut, până la moarte, în Cel ce este Viața lumii.

*

Căci „foarte veselitoare priveală [priveliște] este la Oștile Îngerilor” chinurile tale, Mucenice al Domnului!

Aluzie la I Cor 4, 9: „ne-am făcut priveliște lumii și Îngerilor și oamenilor” (ed. BOR 1988).

Ne-am făcut loc de contemplare/mărturie prin viața noastră și pentru lumea păcătoasă și pentru Puterile cerești dar și pentru Sfinții lui Dumnezeu, care sunt adevărații oameni, oamenii raționali.

Iar Mucenicul Tău, Doamne, a fost o priveliște, un spectacol dumnezeiesc al răbdării și al dragostei pentru Îngerii Tăi în timpul martiriului său.

***

Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [2]

Prima parte…

*

Ziua a doua

„Biserica cea stearpă a născut din păgâni”

Biserica formată din păgâni și care era stearpă tocmai pentru că nu năștea Sfinți, odată cu venirea Domnului și cu primirea Evangheliei a început să rodească Sfinți.

*

„Ca niște rouă de dimineață veselia ta curgând pururea”

Veselia e delicată ca roua pentru că e har dumnezeiesc. Veselia nu e învolburare a patimilor ci ieșirea la suprafață a suavității inimii, a curăției inimii.

*

„cuptorul patimilor”

O referință, în special, la patima desfrânării dar, câteodată, și la mânie, ambele patimi fiind un creuzet de energie negativă aidoma unui cuptor încins.

Desfrânarea ne umple de focul desfrânării, pe când mânia de răceala răzbunării. Ambele ne fac să clocotim, să ne ieșim din fire, să înnebunim temporar.

*

„Milostive, pentru dragostea chipului Tău ai stătut pe crucea Ta și s-au topit neamurile”

Milostive Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din dragoste nemărginită pentru om,  pe care  l-ai făcut după chipul Tău, Te-ai suit pe cruce și Te-ai dat morții, pentru ca să faci din toate neamurile un singur neam: neamul creștinilor ortodocși!

*

„cu credință îl sărută, și dar primește”

Dar= har dumnezeiesc, ajutor, sprijin în viața noastră.

*

„darul cel nedeșertat”, adică neterminat, neîmpuținat, deși ni se dăruie de către Dumnezeu în mod continuu

*

„O, iubitorilor de serbare!”.

În ediții mai noi: „O, iubitorilor de praznic!”.

Sensul e însă același: veniți cu toții la Biserică, voi cei care iubiți să sărbătoriți praznicele, sărbătorile Bisericii!

*

„dumnezeiască îngrădire” = dumnezeiască acoperire a noastră de cele rele.

A îngrădi de aici ne spune ce face harul lui Dumnezeu în viața noastră: el e cel care ne desparte sau ne apără de rele aidoma unui gard, unui zid, unui scut.

Există în rugăciunile noastre sintagma: „îngrădește-ne cu Sfinții Tăi Îngeri”, adică trimite-ne nouă pe Îngerii Tăi ca să ne acopere în fața demonilor și a cataclismelor de tot felul.

*

„din care toată sănătatea celor neputincioși neîncetat iese”

De la Dumnezeu iese, vine sănătatea noastră sau ea se lucrează de către Dumnezeu prin Sfintele Moaște ale Sfinților Săi bineplăcuți.

*

„toată vătămarea celui străin o a gonit” = toată ispita demonilor

*

„râuri înțelegătoare” = Puterile cerești și Sfinții lui Dumnezeu

*

„sicriul îndeamnă în taină”

Sicriul cu Sfintele Moaște ale unui Sfânt ne îndeamnă în taina inimii noastre la rugăciune, la îndrăzneală către sine, la revărsarea iubirii și a durerii noastre în fața sa.

*

„la ochii inimii ne luminăm”

Ne curățim ochii inimii, adică duhul/spiritul nostru, fără de care nu putem să vedem slava lui Dumnezeu.

*

„prin care s-a încuiat ușa [păcatului] ceea ce ducea la moarte”

Prin Hristos Dumnezeu s-a încuiat ușa păcatului, care ducea în Iad și s-a deschis calea vieții: comuniunea veșnică cu Sine și cu toți cei bineplăcuți ai Săi.

*

„boala neascultării”

Neascultarea Protopărinților noștri a îmbolnăvit firea umană și întreaga făptură, pentru că păcatul lor a avut repercusiuni inimaginabile în creația lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea ascultarea lui Hristos Dumnezeu de Dumnezeu Tatăl, până la moartea pe cruce, ne-a scăpat de boala pe care neascultarea a produs-o în creație și în firea noastră.

Hristos ne-a învățat ascultarea față de Tatăl și, în același timp, că iubirea adevărată e iubirea care moare pentru cei iubiți.

*

„cu razele minunilor ca cu niște stele ne luminăm și ne strălucim cu darul”

Minunile lui Dumnezeu ne umplu de har și ne întăresc în credința și dragostea noastră în El. Tot la fel se petrece și când le citim, nu numai când suntem martori la ele.

*

„noianul minunilor” = mulțimea nenumărată, infinită a minunilor lui Dumnezeu

***