Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [2]
***
Scriere fără prefață
Vreau să dau o petrecere
cu inimi.
Nu vreau să cânte nimeni
ci toți să asculte.
Nu știu dacă vreți
dar veți înțelege, poate,
că sufletul meu vrea
să vă comunice ceva
în taină.
E un preambul
sau o naivă impresie
de sfârșit de an.
Vreau să vă am lângă mine
ca să văd cum e.
Vreau să fiu liniștit, aici,
în casa tuturora,
cum n-am mai fost niciodată.
De aceea v-am trimis
scrisori: ca să vă chem.
Dacă vă spuneam eu,
față în față,
nu ați fi acceptat.
Acum veți accepta.
Ceva îmi spune
acest lucru.
Veți veni cu toții
și mă veți asculta
vorbind.
Voi mă iubiți și
veți veni.
Cel care va răsuci stelele
își va aduce aminte de
această zi.
Va fi o zi memorabilă,
o zi ca oricare alta…
*
Un vorbitor de transfigurare
Cel care moare vorbind e un
simbol. Nu știu pentru cine
dar e.
E un simbol și inelul meu
și faptul că nimeni nu vrea
să mănânce, în tihnă,
cu mine.
Poate că le e greu, cine știe!
Mă gândesc
și nu mai sper
nimic de la mine.
Parcă sunt mort
și nu se mai poate face nimic.
Am devenit blazat dintr-o dată,
ca o tăcere în care se aud
până și picăturile de gând.
Văd în jurul meu numai blazare,
mohoreală, aciditate fără rost,
oameni cu cataloage în mâini
și cu fețe de înmormântare.
M-am alăturat și eu lor.
Îmi picură tristeți din ochi și
mă fac că nu văd.
Cel care moare vorbind
nu va fi uitat ușor.
În cinstea lui, istoria,
va cânta imnul național.
Merită să fie respectat
astfel!
Merg și
mă așez.
Parcă fac lucrul ăsta
de când lumea.
E totuși ceva minor,
semnificativ de minor…
Eu sunt numai un poet singular,
singurul care se luptă cu cuvintele
și moare
dintr-o iubire care transcende totul.
În urma mea rămâne o
bancă goală.
Lângă ea…un câine…
Poate că asta va fi
ultima mea imagine:
un poet singular,
aidoma iubirii care m-a înamorat.
*
Sejur pentru sinucigași
M-am urcat în autobuz
și am fost surprins de praf,
de praful istoriei…
Eram gol
sau stam într-ul loc
fără geam,
lucru care mă făcea
să fiu
contemporan cu tot ceea
ce,
în mod fugitiv,
îmi scăpa vederii.
Ceea ce vreau să spun
e un poem
ca loviturile de briceag.
Acestea sunt dure.
Aud tremurături și spasmuri…
Un singur scâncet…înainte de
o prăbușire bruscă…
Vai, o minte bolnavă
de friguri!
Poeții, adesea,
sunt temperaturi
care nu pot fi controlate.
Iar eu pierd
tocmai pentru că rămân fidel
celor pe care îi sărut pe obraz…
Știu: și eu aș putea minți,
și ar fi foarte greu de descifrat…
Însă nu mi se pare logic
să mint și să mor
și să asist la urmările unei
șarade numită: viață…
Ea s-a aruncat în fântână…și
înmormântarea nu a mai avut loc.
Nu avea bani…
iar sinucigașii n-au nevoie de preot.
Ei s-au dat pe mâinile diavolului.
Pentru ei, Dumnezeu a murit
sau e plecat în vacanță…
La urma urmei
vei merge și vei aprinde o lumânare,
închinându-te…
*
Lovit cu un braț
M-ai lovit tocmai
unde mă dor mușchii.
Mi-ai făcut un rău bun.
Eu nu știam, până acum,
cum arată o lovitură suspendată.
Dacă stau într-un băț
înseamnă că sunt iluzionist.
Dacă pot să iubesc
înseamnă că voi
scrie poeme
îmbrăcate.
Urăsc lucrul gol
dar mă tăvălesc după el.
Sunt bolnav de dor,
nu mă lua în seamă!
Nu mă iubi!
Nu mă aprecia!
Nu mă aprecia, pentru că
merit să mă apreciezi foarte mult!
Nu știu dacă vei fi în stare să mă urmezi
până acolo până unde
trebuie să mă iubești.
Tinerețea mea a fost un cântec prelung.
Cântam mult
și îmi alinam sufletul.
Îți mulțumesc, totuși,
că m-ai lovit în lucrurile sensibile ale inimii,
acum,
când am ridicat în mine
zborul spre înălțimi.
***