Iubiții mei,
Evanghelia de astăzi, de la Mt. 22, 1-14, este o parabolă care urmează și o dezvoltă pe cea din duminica trecută, pentru că și aici, în cazul nunții Fiului lui Dumnezeu cu creația Sa, ca și în parabola viei sau a Bisericii, avem o discuție despre cei care vin și despre cei care nu au timp de Împărăția lui Dumnezeu.
Și, ca și în duminica trecută, Evanghelia zilei ne obligă să percepem parabola nu numai cu referire la trecut ci, mai degrabă, cu referire la prezent, pentru că cei invitați la cină, la Împărăție își găsesc și astăzi alte treburi.
Iar afacerile, politica, divertismentul, plăceri mărunte și ilare (la o privire de profunzime) ne fac să ne gândim toată ziua la grija pentru viața de aici și să nu mai căutăm, mai deloc, dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu în viața noastră.
Însă Evanghelia zilei, prin nuntă/gamus (gr.) [v. 2], prin nunta noastră interioară cu Dumnezeu ne vorbește tocmai de întreaga dăruire a persoanei noastre în relația cu El, pentru ca El să ne îmbrace în haina de nuntă/ endima gamu (gr.) [v. 11] a harului Său.
Pentru că nu viața socială (strada, locul de muncă, societatea, cultura, cunoașterea științifică etc.) ne conturbă de la viața duhovnicească, ci viața socială și cea familială se includ, în mod organic, în viața noastră duhovnicească, care înseamnă să ne comportăm ca creștini ortodocși ori unde mergem și în orice facem.
Și în cazul în care dorul de Dumnezeu ar fi pe primul plan în viața noastră, Dumnezeu ne-ar învăța cum să ne comportăm în fiecare moment al vieții noastre, cum să ne trăim bucuriile dar și necazurile care ne traumatizează.
Iar când spun că ne va învăța, mă refer la faptul că ne va învăța pas cu pas, prin gândurile pe care ni le insuflă, prin oamenii pe care îi întâlnim, prin cărțile sau intuițiile pe care le avem.
O continuă și bogată călăuzire a noastră, pentru ca să trecem de la o gândire trupească sau intelectuală asupra vieții și asupra relației cu Dumnezeu, la una duhovnicească, în care voia lui Dumnezeu și harul Său sunt cele care ne conduc viața.
Și la nunta din veci, la comuniunea veșnică cu Prea Sfânta Treime [v. 2], pentru ca să cunoaștem iubirea veșnică și preadumnezeiască și incomparabilă dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, la comuniunea veșnică cu Prea Sfânta Treime în Împărăția Sa a fost și este chemată întreaga umanitate, fără discriminare, prin Sfinții Vechiului Testament și apoi prin Sfinții Bisericii până astăzi.
Toți au fost, sunt și vor fi chemați, în mod insistent, la nunta fericirii dumnezeiești. Slugile lui Dumnezeu, [v. 3, 4, 8, 10, 13], adică Sfinții și slujitorii Bisericii i-a chemat, îi cheamă și îi vor chema pe toți la fericirea veșnică a relației cu Dumnezeu.
Numai că insistenței acesteia de mii de ani i se opune foarte multă rezistență în inimile multora. Și mulți preferă o viață aiurea, fără sens, fără bucurii reale, fără bucurii autentice, veșnice în locul vieții cu Dumnezeu, care e singura împlinire a omului.
Pentru că nunta veșnică la care suntem chemați e viața împreună cu Prea Sfânta și Prea Curata Treime, la comuniunea cu Dumnezeul nostru treimic și nu la o veșnicie văzută ca singurătate și inactivitate. Fiindcă Împărăția lui Dumnezeu e comuniunea veșnică a celor care au aceeași credință și aceeași iubire, pe care au exersat-o încă de aici, din viața Bisericii și din cea socială.
De aceea, Biserica lui Dumnezeu ne cheamă la comuniune, la conlucrare și la întrajutorare duhovnicească și materială pe toți, pentru că ne pregătește pentru această maximalizare a vieții și a bucuriei cu Dumnezeu și cu semenii noștri întru Împărăția Sa.
Aici, pe pământ, nu facem altceva decât să ne formăm și să ne dezvoltăm organele sufletului și ale trupului nostru pentru starea transfigurată, înduhovnicită a persoanelor noastre, pe care o vom avea la învierea morților, când tot conținutul interior al vieții noastre sufletești se va reliefa, în mod pregnant, în trupul nostru transparentizat de către harul dumnezeiesc.
Însă, întorcându-ne la conținutul punctual al parabolei, trebuie să precizăm faptul, că între audienții Domnului erau din nou fariseii [Mt. 22, 15], care se știau vizați. Printre cei care refuzau invitația la nuntă erau și ei. Însă ei nu făceau altceva, decât ceea ce făcuseră mulți dintre cei invitați la nuntă în trecutul lui Israel: doreau să rămână în păcatele lor și să nu primească iertarea lui Dumnezeu.
Nedorind nunta, nu doreau iertarea și comuniunea cu Dumnezeu. Și tot cel care nu vrea să vină la Biserică și să fie un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe nu face altceva decât să prefere Iadul în locul Împărăției veșnice a lui Dumnezeu.
Versetul al 4-lea al Evangheliei are o perspectivă dublă din punct de vedere teologic. Pentru că, pe de o parte, ospățul/cina (formată din boii și din cele îngrășate care au fost jertfite) face referire la Sfintele Taine ale Bisericii, izvorâte din întruparea, moartea și învierea Domnului și fără a participa aici, la cină, nu poți participa și în veșnicie la cină iar, pe de altă parte, în perspectiva veșniciei, la comuniunea cu Dumnezeu se intră numai în stare de jertfă.
Iar boii și cele îngrășate ale Domnului, care s-au jertfit pentru El sunt toți Sfinții Lui, care au fost nevoitori, credincioși și blânzi lui Dumnezeu precum boii și s-au umplut de fapte bune și de har în așa fel încât, unii au fost pizmuiți și prigoniți și omorâți pe nedrept, pe când alții s-au mutat, cu o moarte pașnică, la Dumnezeu, cu rod însutit.
Dar așa după cum ne-a spus El: „dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață întru voi” [In. 6, 53], în persoanele voastre (lucru care se face mereu la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii) tot la fel, la cină nu poți intra, dacă nu te-ai unit ființial cu Hristos în Dumnezeiasca Euharistie și dacă nu ești plin de harul Treimii, adică îmbrăcat cu haina harică a nunții celei veșnice.
Și de aceea insistența aceasta dumnezeiască vizavi de noi, pentru că aici, în viața pământească, se începe pregătirea pentru nunta cea veșnică. Iar cum Evanghelia de astăzi se spune în Biserică acum, aproape de culegerea roadelor, de venirea toamnei, cu atât mai mult vrea să ne spună Dumnezeu prin ea, că și roadele noastre trebuie să fie pline de dulceața harului dumnezeiesc.
Dar ca să ai roade sau să fii îmbrăcat cu haina harului dumnezeiesc și a faptelor bune nu trebuie să te lipești de pământ sau de afaceri [v. 5] și să te dedici exclusiv lor, și nici să lupți împotriva Bisericii și a propovăduirii adevărului dumnezeiesc [v. 6].
Și actualitatea acestor cerințe e cu atât mai mare, cu cât lumea postmodernă nu mai crede în adevărul unic, transcendent, dumnezeiesc ci doar într-o sumă de adevăruri personale, subiectiviste, fapt pentru care a renunțat la o împlinire duhovnicească și valorică pentru una frugală, telurică și fără sens.
În locul personalizării și a înduhovnicirii persoanei, postmodernitatea noastră alege notorietatea obținută facil sau obscen, lipsa de gust și de principii, conformismul cu tot felul de ideologii extremiste, decadența ca mod de viață.
Însă Domnul ne spune aici, că cei care i-au ucis pe Sfinți au fost pedepsiți [v.7]. Și vor fi pedepsiți întotdeauna de către El, cei care îi minimalizează pe Sfinții Săi, cei care batjocoresc și neagă dogmele și sfințenia Bisericii Ortodoxe și cei care sunt exemple de demoralizare pentru cei inocenți dar bine intenționați.
Și pedeapsa Lui e veșnică. Iar dacă până la versetul al 8 putem să vedem istoria zbuciumată a lui Israel, unde în loc să se mântuiască mulți, dimpotrivă mulți au pierit, cu toate că văzuseră minuni fără seamăn, făcute de Dumnezeu pentru împietrirea inimii lor, de la versetul al 9 ne vedem pe noi, pe oamenii Bisericii, care, deși am umplut casa de nuntă a Bisericii, totuși mulți dintre noi suntem goi, fără o viață plină de sfințenie și fără har.
Versetul al 10-lea însă ne dă o deslușire a situației Bisericii. A situației de acum a Bisericii. Pentru că Domnul ne spune, în mod profetic, că cei care vor umple casa Bisericii vor fi „atât răi cât și buni”/ ponirus te che agatus (gr.) și nu că vor fi, cu toții, Sfinți.
Tocmai de aceea, în Biserica Sa, poți să ai, de multe ori, surprize profund neplăcute. Pentru că poți să te duci la cineva, ca la un om duhovnicesc și sensibil la problemele oamenilor și să vezi că e un om infatuat și indiferent, cum, dimpotrivă, poți găsi o inimă iubitoare și ajutor de la altul, pe care nu îl credeai în stare de atâta mărinimie.
Biserica lui Dumnezeu, ca și în parabola năvodului sau a grâului înfrățit cu neghina, e formată din diverse caractere și din oameni de diverse stări duhovnicești sau plini de multă decadență și impostură, fapt pentru care oaia stă, de multe ori, alături de lup sau păstorul nu e păstor ci impostor.
Dar pentru că toți suntem oaspeți/invitați (anachimenon gr.) [v. 10] și doar unul e Stăpânul, adică Dumnezeu, trebuie să conviețuim la un loc, bunii cu răii și răii cu bunii, pentru ca să se observe, pe de o parte, rectitudinea celor buni dar, pe de altă parte, și posibilitățile multiple de reconversie a celor răi, impasibili și leneși din Biserica Sa.
Și așa cum, în familie, exemplul bun al unuia poate să-i convertească pe mulți sau pe toți ai casei sau ai neamului său, tot la fel, exemplul unui credincios sau al unui membru al ierarhiei poate să smerească și să îndemne la reconsiderare personală pe mulți care îl văd și îl cunosc.
Însă Domnul ne spune la versetele 9 și 10 că pe noi, cei ai Bisericii, El ne-a luat de pe drumuri. Un lucru care trebuie să ne smerească continuu!…
Ne-a luat de pe drumurile noastre subiectiviste, egoiste și ne-a adunat la un loc, ne-a făcut să fim împreună. Biserica Sa e casa umplută cu cei de pe drumuri, cu chemați de pe drumurile păcatelor, pentru ca să ne învețe pe toți iubirea și delicatețea, jertfelnicia și cumsecădenia, respectul și întrajutorarea.
Și cei care suntem flămânzi și însetați după Dumnezeu, iubim Biserica Sa, îi iubim pe cei credincioși, iubim adevărul dumnezeiesc și dorim ca toți să se bucure, împreună cu noi, în veșnica și preasfânta Împărăție a lui Dumnezeu.
Versetul al 11-lea ne vorbește, în mod acoperit, de Judecata lui Dumnezeu. El va veni și va sta la judecată cu noi și va vrea să privească pe cei care au fost chemați la nunta Sa.
Însă cei care nu vom fi îmbrăcați în har și în fapte bune, cei care nu vom fi îmbrăcați în iubire și în smerenie, vai nouă, vom tăcea în fața Lui [v. 12], pentru că știm încă de acum că ne pregătim, prin viața noastră rea, pentru „plângerea și scrâșnirea dinților” [v. 14] și nu pentru bucuria cea veșnică a comuniunii cu Sine.
Tocmai de aceea finalul Evangheliei de astăzi ne vorbește despre diferența dintre a fi membru al Bisericii și aceea de a deveni un Sfânt al Bisericii.
Fiindcă atunci când El a spus: „căci mulți sunt chemați (cliti, gr.), dar puțini sunt aleși (eclecti, gr.)” [v. 14], ne-a spus, cu alte cuvinte, că darul acesta imens, de a deveni membru al Bisericii lui Dumnezeu nu e de ajuns pentru a ne mântui, dacă noi rămânem nepăsători și goi de sfințenie, ci e nevoie de viață sfântă pentru a deveni membrii ai comuniunii veșnice cu Sine.
Că am venit, de pe căile noastre, la calea Lui, e un prim pas. E un pas imens, pentru că am ascultat de chemarea lui Dumnezeu și am venit, de la moarte la viață, adică de la păcat la comuniunea cu Sine, în Biserica Sa.
Și îmbisericirea e un pas imens, dacă observăm diferența de teologie și de viață a eterodocșilor în comparație cu Sfinții Bisericii Ortodoxe: adevăratul etalon de viață bisericească și umană. E un pas imens și greu, atâta timp cât mulți nu îl fac.
Însă de la primul pas spre Dumnezeu, care e Botezul nostru, până la asumarea, purtarea și răstignirea firii noastre în comuniunea cu Sine și până la umplerea noastră de viața Lui cea dumnezeiască și veșnică și apoi, mutarea, prin moarte, de la cele trecătoare la cele veșnice, sunt miliarde de pași interiori pe care trebuie să îi parcurgem.
Din acest motiv sunt puțini aleșii, pentru că sunt puțini cei care cred și Îi urmează Lui în pofida multor ispite, necazuri, greutăți, prigoniri. Sunt puțini dar sunt oamenii totali, bărbați sau femei, care nu au fost ortodocși doar cu numele ci, în lăuntrul ființei lor L-au purtat pe Dumnezeu și s-au păstrat în credința cea dreaptă și în harul lui Dumnezeu și în faptele cele îndumnezeitoare.
Acestora trebuie să le urmăm exemplul. Exemplul celor puțini. Însă să ne folosim de orice lucru, de la oricine, care e spre zidirea noastră și spre folosul păcii și al comuniunii între noi.
Și asta cu harul lui Dumnezeu, Cel ce îi întărește pe cei slabi și îi învață pe cei neștiutori și îi conduce la Sine pe toți cei care doresc să se bucure, acum și veșnic, de comuniunea cu toți Drepții și Sfinții lui Dumnezeu, întru vederea slavei Sale celei veșnice. Amin!
