Prima și a doua parte…

*

Răsunetul decupat din suflet

Răstignirea unora
e doar o fanfaronadă:
lacrimi de reptilă flămândă…

Răstignirea reală însă e
jupuirea inimii,
crucificarea forțată
pe care unii decid
să o ducă până la capăt.

El S-a răstignit între doi
tâlhari.

Eu, aici, mă răstignesc,
la fel,
din proprie inițiativă,
prin aceea că mă las tot la fel de
neînțeles…

Ce să-i spun însă unui bolnav
pe moarte?

Nu cred că multe
lucruri…

Voi zice două vorbe,
întotdeauna pe cele care nu trebuia
să le zic
,
și mă va durea inima,
când el îmi va zâmbi
scârbit de amabilitatea mea
sau de lipsa mea de spirit.

Voi pleca
și el va putea să
moară,
în sfârșit,
necompătimit
și neînțeles.

Însă noi,
meschinii,
îi vom face o fișă de ieșire din spital
și vom spune,
cu un scris ininteligibil:
„a murit de prea multă inimă”.

Răstignirea mea
poate fi făcută oricum.

Numai să țin minte
că trebuie să trăiesc
și după ce mor.

Și atunci va pleca și el
ca un colet anonim

Nu va mai avea timp de Crăciun
și nici
de cadourile mele.

Probabil vitalitatea râsului meu
i-a tăiat pofta de mâncare.

*

Milostenii de aruncat

Am aruncat și eu
în cutia milei 300 de lei,
cu care poți cumpăra
doar un creion chimic…
prin care să îl putem ajuta pe un sărac…

Dânsa a aruncat 500 de lei,
tot la fel: fără scop precis.

Cu sumele noastre,
ale amândurora,
vom cumpăra o jumătate de pâine,
pentru un sărac,
care ne va privi chiorâș…

Însă, dacă am înmulți milostenia noastră,
cu milostenia voastră,
am sătura,
cu pâine,
pe toți săracii,
care acum ne privesc chiorâș…

Vom mânca împreună,
atent,
nu ca sparții.

Eu voi mânca o firimitură
ca să nu stric porția nimănui.

Pentru că un sărac,
care privește chiorâș
și niciodată nu știe să mulțumească,
se poate ridica în picioare
și să vrea să mă strângă de gât,
pentru că am îndrăznit să iau o firimitură
din pâinea pe care eu i-am dat-o.

Vom mânca atent
precum firele de iarbă.

Și chiar dacă toți sunt înfometați,
acum,
seara,
va trebui să ne gândim și la
îmbrăcămintea lor,
a acelor săraci
care au mâncat
dar sunt goi…

Atunci vom merge și noi goi,
ca niște egrete,
și vom exclude iarna de la noi,
o vom exclude pe lună,
ca să mai înghețe și luna un pic.

Și, cu celelalte,
adică după primele două,
vom cere apelor
și munților ajutor.

Cine vrea să își facă o casă
va primi,
în mod gratuit,
o peșteră.

Iar cine va dori să bea ceva,
răcoros și cristalin,
fără doar și poate,
va primi câte un râu
sau câte un pârâu,
ca să ne ajungă la fiecare.

Și așa îi ajut eu pe oameni: le dau
curajul să creadă în vise,
care nu pot fi abandonate
și nici nu pot fi absurde.
*

Lecție deschisă pentru oameni complicați

Vreau să vă învăț ceva
complicat de simplu:
focul se stinge prea repede.

Fie el de paie
sau de lemne,
focul se stinge
și se stinge pentru totdeauna.

Stam pe un tamburel
și priveam focul
și cazanul de țuică.

Limbi de foc
vroiau să mă termine;
limbi de foc…

Parcă erau o femeie
geloasă și rea.

Niciuna nu m-a atins
dar mi-au încălzit picioarele.

„Așa e geniul, focul inimii mele”, i-am spus bunicii mele:
„te arde și…mori”.

– Asta vrei tu?
– Așa se întâmplă cu toți! Vreau să mor de tânăr…
– Poate că ai să trăiești 80 de ani și ai să scrii în continuu, ca acu’…
– Eu nu prea cred…

Mă simțeam cu rezultatele muncii mele
asidue în mână: poeme nenumărate
și din care nu știu niciun vers.

Doamne,
de ce să scriem versuri
și alții să le învețe?

Doamne, de ce e multă plictiseală
și mult prost gust, când îl citești pe un altul?

Câteodată îmi iubesc confrații
la nebunie: pe cei care spun adevărul
și sunt umani.

Sunt ca niște flori
care ies din nămol
și extaziază.

Eu îi miros
și prind viață.

Primăvara mirosim copacii,
numai ca să nu uităm
că fiecare în parte
are parfumul lui.

*

Poem cu detalii erbivore

Fiecare poet e o altă
briză a mării.

Te lovește la suflet și
asta e.

Nu poți să te aperi de brutele astea
fenomenale,
de poeți.

Cei care ascultă poezie
sunt niște stane de piatră.

Cine nu plânge în timpul unei poezii
este un înger. Asta nu înseamnă că
e un înger bun

Ei dau totul pe față
și îți aduc istorii sub nas,
adică sentimente nemiloase,
sentimente care te fac
să te simți un purece.

Versul poate avea 5000 de ani,
dar el e nou,
de acum,
dacă îți vibrează în inimă.

Omul e limpede,
se vede limpede în el,
atunci când versul său
îți palpită
în sânge
și în propriile-ți vene.

Of, eu am zis că fiecare
poet e un mort care vorbește!

Dacă nu ar vorbi
s-ar nărui cuvintele.

Și dacă s-ar nărui cuvintele
nu am mai știi
că cerul e albastru
iar copacul e un purtător
de frunze pasagere
.

Did you like this? Share it: