Știința dialogului

– De când v-am cunoscut, Părinte Dorin, am înțeles un lucru, zic eu important: că nu vă e frică să dialogați. Și, mai ales, că nu vă e frică de întrebările deranjante…Pentru mulți acestea termină brusc interviurile…sau asta îi face pe mulți să fie reticenți să mai dea interviuri…

De unde lipsa aceasta de frică sau de sfială față de celălalt, față de dialog?

– Iubită doamnă, dialogul (în morfematica lui fiind dia + logos) nu se poate trăi, dacă nu crezi că te poți exprima prin cuvânt. Și când spun cuvânt nu mă refer doar la cuvinte, ci și la gesturi, la expresii ale trupului, la tot ceea ce faci și lași în urmă și care sunt tot…cuvinte. Faptele mele sunt întrupări ale cuvintelor mele, adică ale intențiilor, ale dorințelor mele, ale modului în care vreau să mă las în urmă.

Și dialoghez și vreau să dialoghez din ce în ce mai profund și din ce în ce cu mai mulți oameni pentru că eu cred în posteritatea cuvintelor și în transpunerea mea în alții, cât și a altora în mine. Și când pot vorbi și când alții doresc să îmi vorbească, eu sunt avid să aud lucrurile lor esențiale, constitutive, ceea ce sunt ei, pentru că vreau să îi primesc în mine la modul total.

De aceea am vorbit de trans+punere, de sădire a altora în mine și a mea în ei, pentru că aceasta este esența dialogului, a aceea ce se poate face prin cuvânt, a ceea ce poate să schimbe cuvântul în oameni.

Și tot ceea ce am scris și am vorbit în mod esențial, cu oameni care sunt flămânzi și însetați de confesiunile personalizante, au rămas între noi și în noi: între cei cu care m-am destăinuit și în cei care m-au citit. De aceea am crescut în alții și cresc, în ființa lor, prin cuvânt, după cum și alții cresc în mine prin cuvintele vieții lor.

Însă vreau să fiu și mai…în lăuntrul răspunsului. Nu mi-e teamă să dialoghez cu nimeni și nici nu mi-e frică de întrebări, pentru că sunt mereu întrebare, căutare, dorință…Cine se teme de anumite întrebări se teme de ceea ce nu vrea să afle despre sine. Iar conștiința noastră, că vrem sau că nu vrem noi, ne vorbește despre adevăruri dureroase la nivel personal.

Am discutat cu tot felul de oameni fără să îmi pese de cum își formulează ideile, de câte greșeli fac sau nu fac, de locul unde am fi fost, de cât de rău sau de bine intenționați sunt nefăcând tabu din nimic. Și am avut de învățat, când vine vorba despre experiența de viață, mai ales de la oameni foarte famați: de la nebuni, înșelați, posedați, prostituate, infractori, recidiviști, agramați, de la oameni atei sau sataniști, liber cugetători sau zeflemitori a orice.

De multe ori cu scursura lumii (mulți cred că nu mai au nicio șansă…dar se înșală) am vorbit mult mai liber și mai argumentat decât cu teologi, cu oameni școliți sau manierați. De ce? Pentru că nu se tem să mă nege, să mă conteste, să mă beștelească după cum vor…iar pe mine nu mă interesează să fie manierați cu mine, în mod neapărat…ci să fie ei înșiși.

Și când omul te drăcuie în față, când spune că nu suportă ceea ce gândești tu, când îl faci să îți dea cu ceva în cap…doar pentru o anume întrebare…sau pentru o privire…atunci îți spune lucruri esențiale despre sine, dialogice. Și dialogul începe când uiți de mască, când te simți vizat cu adevărat, când nu mai ai pe unde scoate cămașa în fața evidenței, când te vezi prost și…singur…

Iar oamenii religioși, care sunt mari șarlatani într-o mare și dureroasă majoritate, nu suportă întrebările la care…se simt goi; care le vădesc goliciunea.

– Bine, dar asta e o dovadă de multă ipocrizie să nu recunoști că nu știi…sau că nu ești…sau că nu ai o anumită viață ortodoxă…

– Da, sunt de acord: e o mare ipocrizie să fugi…de propriul tău adevăr…

– Însă cât putem să vorbim despre propriul nostru adevăr…într-o lume care votează doar cu aparențele…și o doare în cot de ce e omul în sine?

– La o primă vedere, nu mulți sunt interesați de adevăruri profunde, ontologice. Însă asta e doar o mascare a realității…Pentru că, în definitiv, postmodernitatea noastră e avidă de lucruri ontologice, dar înțelese individualist.

Spre exemplu, cu ce se face rating la televizor?

– Cineva înjură pe altcineva, mai ne arătăm sânii, ne batem în direct, ne aruncăm poalele în sus…Toți facem politică…sau gargară

– Da…Și astea sunt lucruri ontologice, care țin de noi…Sexualitatea e o problemă ontologică în primul rând și nu sociologică. Pentru că sexualitatea ne definește ca bărbat sau femeie și eu nu o pot transgresa fără să o caricaturizez, cum se întâmplă cu genitalitatea în cadrul schimbării de sex.

Iar oamenii au dreptate când caută să își înțeleagă sexualitatea și emoțiile și gândurile și impulsurile de tot felul, pentru că ei caută să afle răspunsuri despre ei înșiși. Iar în teologia ascetico-mistică a Bisericii noastre (foarte puțin cunoscută, spre marea nefericire a lumii) noi nu facem nimic altceva, ajutați de către harul lui Dumnezeu, decât să ne înțelegem sufletul și trupul, să vedem cum funcționăm după Dumnezeu și cum funcționăm în urma defecțiunilor pe care păcatele le produc în ființa noastră.

Și când suntem ahtiați de dedesubturile vieții altora, de erotism, de planuri de vacanță, de tot felul de soluții salvatoare, fără doar și poate, suntem în sfera împlinirii ontologice, pentru că dorim să știm cine suntem noi, dacă suntem duplicabili (de aici ideea clonării), dacă mai există cineva ca noi, ce putem să facem noi, care ne sunt limitele…

Și când omul, botezat odată, când era el mic…iar acum, la maturitate, îi e frică, se panichează de moarte…nu suportă morții…nu ne spune altceva prin teama lui de groapă decât că a înțeles că moartea e ultima lui limită. Și tocmai de aceea îi tai cheful de mâncare bună și de curvii și de croaziere când îi aduci aminte că moartea e o luptă, mai înainte de a fi o trecere

În Teologii Dogmatice Ortodoxe mai mult sau mai puțin recente, s-a încercat o secularizare a evenimentului morții, ca o consecință directă a minimalizării sau a excluderii vieții duhovnicești, în sensul că dracii și Îngerii, Sfinții și frica sufletului că se desparte de trup au fost estompate sau chiar eliminate și se vorbește despre moarte ca despre…băutul unei căni de apă. Totul pare simplu și lipsit de nuanțe. Adică îți vine să mori…și mori, vorba trupei Iris.

Însă trecerea noastră de la viața trupească la cea sufletească, apoi de la cea sufletească la cea duhovnicească în mod preponderent e o trecere care are multe necunoscute și multe surprize, ca și trecerea de la viața fără moarte…la viața în așteptarea morții.

Și când viața e o continuă așteptare a morții sau o continuă experiere a dezlipirii de viață, viața și dialogul, deodată, sunt pline de tăceri bogate, pline de cuvinte.

Încerc (mă întorc la întrebarea anterioară) să vorbesc cu oamenii din perspectiva francheții morții și a bucuriei veșniciei. Pentru că moartea e foarte serioasă iar veșnicia cu Dumnezeu e foarte bucuroasă, foarte plină de veselie. Și când vorbesc cu cineva la nivelul conștiințelor noastre sunt, deopotrivă, serios până la cutremur interior și bucuros până la confesiuni de mare subtilitate, pe care nu le regret mai apoi, dar care, nu de puține ori, au fost cuțitele cu care am fost înjunghiat pe la spate…

Însă dialogul, în măreția lui ultimă, e punere pe cruce din iubire de semeni. Și îndrăznesc să fiu folositor de sincer cu diverși oameni, care mă înțeleg mai mult sau mai puțin, pentru că fiecare are dreptul la seriozitatea conștiinței ortodoxe, adică la seriozitatea mântuirii.

Și, sunt conștient, că multe lucruri pe care le spun, care sunt înainte de vreme pentru mulți, sunt sulițe în care se pot sinucide. Însă, pe de altă parte, am înțeles ceva și mai important, aceea că a te reține excesiv de mult și a nu destăinui despre profunzimile experienței ortodoxe altora e un deserviciu adus mântuirii oamenilor, care își pot aduce aminte, peste 10, 20, 40, 60 de ani…o frântură din cuvintele tale sau din fața ta…

De aceea eu nu cred în relevanța imediată a predicii…sau a predicii care îți spune totul în 10 minute. Da, te poți converti din 3 minute de cuvântare sau dintr-o singură frază…Însă ai nevoie de mii de predici mai apoi și de zeci de mii de cărți și de mii de ore de studiu…pentru ca să te întâlnești, din ce în ce mai mult, cu măreția dumnezeiască a credinței ortodoxe.

Adică nu cred într-o Ortodoxie fastfood, pe care o înveți dintr-o carte sau doar de la un Sfânt și prin care te transformi în poster…sau în știutorul tuturor problemelor lumii și ale Teologiei. Pentru că viața cu Dumnezeu e o viață în care se înglobează întreaga istorie, întreaga umanitate, întreaga experiență…și nimic nu e tabu de știut…atâta timp cât fiecare lucru e convertit în resort al mântuirii personale.

– De aceea nu trebuie să ne fie teamă să dialogăm…și să citim orice fel de carte…

– Da…Multe dintre tarele noastre în comunicare țin tocmai de o firavă experiență a trăirii cărților. O carte nu se citește, ci se trăiește…bineînțeles, dacă și tu ești viu…și nu un mort ambulant. Iar trăirea cărților e un dialog sincer cu autorii lor.

Dacă ne interesează cărțile lui Balzac sau picturile lui Dali dar nu și Balzac și Dali eu cred că suntem niște imbecili consumatori ai culturii pentru sine. Pentru că nu te poți bucura de 10 idei ale unui om, cuprinse într-o carte sau într-un tablou, dar nu și de omul care le-a dat viață.

Faptul că noi, astăzi, am ajuns la performanța ingrată de a elogia o carte dar a fi indiferenți până la lacrimi față de autorul ei, arată că suntem niște imbecili consumatori de carte. Pentru că numai niște imbecili, adică niște oameni cu capacități reduse de înțelegere, se bucură că au găsit două mere…și cred că cele două mereu sunt mai importante decât un copac plin cu mere.

Însă imbecilitatea axiologică despre care vorbesc e o constantă postmodernă, pentru că se caută asfixierea creatorilor de valori într-un ocean de imitatori, în speranța alinierii valorilor cu non-valorile pe aceeași masă  a consumului.

Și, după cum vedem la hipermarchet, o carte despre sex, una despre yoga, Sfânta Scriptură, un roman de aventuri, salamul și ciocolata sunt la un loc. Și toate sunt…mărfuri. Dacă cumpărăm o carte religioasă de la hipermarket sau de la librărie ea nu este un bun valoric…ci o marfă, scanată la codul de bare…

Și ne uităm la preț…ne scârmăm în buzunar…și o cumpărăm, fără ca prețul să fie un echivalent măcar a 10 % din munca depusă la carte sau a sfințeniei ei. Și pentru că putem să cumpărăm cărți foarte grele și sfinte la prețuri ridicol de mici…ni se pare că autorii lor sau conținutul lor nu contează…

Și de aici contează mai mult banii…și oamenii mai deloc…Pentru că oamenii care au scris cărțile sau care au făcut anumite lucruri și istoria lor nu se știu…ci noi cumpărăm numai…marfă. Și astfel ne materializăm până în suflet în loc să ne spiritualizăm până în cea mai fină particulă a trupului nostru.

Iar dacă suntem materie, groși la minte și la inimă…nu ne mai trebuie dialog, care înseamnă să te pui în cuvânt ca să mergi spre celălalt…ci excludem întâlnirea…și stăm în banca noastră…Numai că și banca putrezește…

Pedagogia dumnezeiască a ispitirii

Dumnezeiescul Augustin

al Hipponei

Predica de pe munte

a Domnului nostru

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Cartea a doua. Capitolele  6 şi 7 de la Sfântul Apostol Matei

Capitolul al 9-lea

Variantă manuscriptică la cererea a 6-a din Rugăciunea Domnească

30. A şasea cerere este: „Şi nu ne duce pe noi întru ispită”.

Câteva manuscrise conţin cuvântul „a conduce”, care este, după părerea mea, echivalent în înţelegere cu primul, fiindcă amândouă traduc cuvinte concrescute din acela grecesc, formând un cuvânt care este folosit.

Căci, în multe părţi, rugăciunea exprimă această cerere:  „Suferinţa noastră fă să nu fie dusă întru ispită”.

Iar cele care se spun aici exprimă în ce sens e folosit cuvântul: „a conduce”.

Dumnezeu suferă pentru noi atunci când suntem atrași spre ispită

Pentru că Dumnezeu nu ne conduce El Însuşi spre ispită, ci suferă pentru că omul poate fi atras întru ispită. Fiindcă astfel se depărtează de ajutorul Său, conform unei prea ascunse alipiri de rău şi devine cu totul deşert.

Însă îngăduie să fim ispitiți pentru ca să ne cunoaștem pe noi înșine

Dar, din raţiunile Sale cele adânci, El judecă starea acestuia ca o depărtare de Sine şi permite să fie lăsat întru ispită. Căci fără ispită nimeni nu poate fi lămurit, ca să se cunoască pe sine.

Căci acestea s-au scris: „Cel care nu a fost ispitit, ce fel de lucruri cunoaşte?”. Iar, în altă parte, e Apostolul care zice: „Şi ispitirea în trupul meu voi nu aţi dispreţuit” (Gal. 4, 14).

Pentru că din aceste împrejurări, el învaţă cum că ei îşi arată fermitatea (steadfast). Fiindcă nu au fost schimbaţi de către bunătate, prin aceste dureri care au venit peste ei, şi pe care Apostolul le numeşti ca fiind „trupeşti”.

Dumnezeu le cunoaște pe toate

Căci şi înainte de toate ispitele noi suntem cunoscuţi de către Dumnezeu, Care cunoaşte toate lucrurile înainte ca ele să se întâmple.

Încercarea lui Dumnezeu e o cunoaștere a noastră de sine și nu o cunoaștere a noastră de către Dumnezeu

31. Căci de aceea s-a zis: „Domnul nostru e un Dumnezeu care ne încearcă pe noi, ca El să poată cunoaşte dacă Îl iubim pe El” (Deut. 13, 3).

Iar cuvintele: „ca El să poată cunoaşte” sunt folosite, în acest caz, pentru a desemna starea reală a omului. Căci El ne poate face să ne cunoaştem.

Drept pentru care noi spunem că e o zi plină de bucurie ziua ispitirii, fiindcă ne face să fim plini de bucurie şi să scăpăm de răceala lenevirii.

Fiindcă suntem trândavi. Și nenumărate alte lucruri ne aduce în scurt timp şi pe care le găsim detaliate, fie în  discuţiile obişnuite ale oamenilor, fie în discursurile învăţate de oameni, fie în Sfintele Scripturi[1].

Despre ereticii care credeau că Dumnezeu e neștiutor în ceea ce privește viața oamenilor

Şi ereticii care se opun Vechiului Testament nu înţeleg aceasta, gândind că semnele neştiinţei, ca aici, sunt folosite pentru El, Cel care a zis: „Dumnezeul vostru este un Dumnezeu care vă încearcă pe voi”.

Ca şi când în Evanghelie nu s-ar fi scris despre El: „Şi acestea El le-a zis încercându-l pe el, căci El Însuşi cunoştea cele pe care avea să le facă” (In. 6, 6).

Căci dacă El cunoştea inima lui, ca Unul care l-a cercat, ce înseamnă că El dorea să vadă ispitirea lui?

În realitate El a făcut aceasta, ca cel care a fost încercat  prin ispite, să se poată cunoaşte pe sine însuşi şi pentru a putea să se condamne pe sine pentru deznădejdea sa. Şi astfel mulţi s-au îngrăşat cu pâinea Domnului, pe când gândeau că ei nu au îndeajunsă mâncare[2].

Nu ne rugăm ca să scăpăm de ispite ci să nu ne pierdem cu totul atunci când suntem ispitiți

32. Aşa că, aici nu ne rugăm ca noi să nu fim ispitiţi, ci ne rugăm ca să nu fim aduşi întru ispită. Căci dacă este necesar ca fiecare să fie trecut prin foc, cel care se roagă, se roagă nu pentru a nu fi atins de către foc, ci ca el să nu se piardă cu totul în acest foc[3].

Exemple de ispitiri din Scriptură

Pentru că, „cuptorul lămureşte lucrarea vaselor şi încercarea necazului pe omul drept” (Iis. Sir. 2, 5). Şi de aceea a fost ispitit Iosif cu ispita desfrâului (Fac. 39, 7), dar el nu a căzut întru ispită.

Susana a fost şi ea ispitită, dar ea nu s-a lăsat condusă sau dusă întru ispită (Sus. 1, 23). Şi mulţi alţii, de ambele sexe, la fel.

Iar Iov (Iov 1, 13-19), mai mult decât toţi.

Dumnezeu nu l-a rugat pe Satana ca să îl ispitească pe Sfântul Iov

Căci Domnul a privit acele admirabile fapte de credincioşie faţă de Sine, pe care ereticii şi duşmanii Vechiului Testament, când vor dori să le batjocorească cu netrebnicile lor guri, vor agita acestea deasupra celorlalte arme ale lor, cum că Satana a fost rugat ca să îl ispitească pe el[4].

Dar ei pun problema ca nişte oameni nepricepuţi. Căci nu pot să înţeleagă aceste lucruri, despre cum Satana a putut să vorbească cu Dumnezeu.

Dumnezeu e atotprezent

Şi nu înţeleg (pentru că ei nu pot să o facă, fiindcă sunt orbi de atâta superstiţie şi controverse) că Dumnezeu nu ocupă un loc asemenea unei forme corporale, care ar exista într-un loc şi nu ar putea să existe şi în altul sau că ar exista într-o parte, aici, undeva şi în altă parte, de asemenea, la voia întâmplării.

Însă El este oriunde prezent în măreţia Sa şi nu Se divide în părţi, ci este peste tot în mod deplin.

O perspectivă antropomorfă despre Dumnezeu

Dar dacă ei îşi aleg o vedere trupească[5] şi vorbesc despre ea, gândind trupeşte cuvintele: „Cerul este tronul Meu şi pământul aşternutul picioarelor Mele” (Is. 66, 1) sau alte verste care poartă acelaşi fel de mărturii, ca atunci când a zis: „Nu vă juraţi pe nimeni: nici pe cer, pentru că este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ pentru că este aşternut al picioarelor Lui”(Mt. 5, 34-35), atunci ce minune e dacă dracul, căruia îi place să locuiască pe pământ, stă sub picioarele lui Dumnezeu şi vorbeşte ceva în prezenţa Sa?

Dumnezeu vorbește în conștiință ființelor raționale. Dumnezeu a scris legea naturală în inimile oamenilor

Căci când vor fi capabili să înţeleagă, că nu există suflet, oricât ar fi de rău, care deşi poate gândi în alt fel, în acelea să nu vorbească conştiinţa lui Dumnezeu?

Căci atunci, pentru ce a scris Dumnezeu legea naturală în inimile oamenilor? Căci despre această lege Apostolul a zis: „Căci, pe când neamurile care nu au lege, prin lucrurile naturale au reţinut cele ale legii.

Acestea neavând lege, sunt lege pentru ele însele, căci arată lucrarea legii scrisă în inimile lor.

Fiindcă conştiinţa lor poartă propria lor mărturie şi gândurile lor, pe de o parte, îi acuză iar, pe de altă parte, îi scuză, în ziua când Domnul va judeca tainele/secretele oamenilor” (Rom. 2, 14-16).

Şi de aceea, acestea se întâmplă în orice suflet raţional, care gândeşte şi raţionează, deşi gândește orbeşte datorită patimilor.

Căci noi vorbim oricând de faptul, că puterea de raţiune în aceştia este adevărată, însă nu e ea însăşi[6].

Deşi e o mare lumină a adevărului în aceasta, oricâte slăbiciuni ar avea. Și aceasta este capabilă de a fi iluminată, încât se poate percepe o anumită măsură a adevărului prin raţiune[7].

Ce minune este, dacă sufletul decăzut prin rău, pervertindu-şi gândirea prin plăcere, este arătat ca având puterea de a auzi glasul lui Dumnezeu Însuşi, adică acel glas al Adevărului, oricând adevărat, deşi acesta e primit de un Drept, care a fost încercat îndelung?

Însă e un neadevăr să se spună aceasta, despre cel ce a poftit să primească numele demonului.

De aceea, despre un asemenea exemplu, în care Dumnezeu a fost adesea auzit vorbind, asemenea creaturilor materiale şi trecătoare, indiferent dacă cu cei buni sau cu cei răi, acesta se referă la faptul că El e Domnul şi Călăuzitorul tuturor şi Judecătorul fiecăruia după faptele sale bune.

Căci, spre exemplu, aşa înţelegem şi Îngerii, care apar sub diferite înfăţişări omeneşti şi despre care Profeţii zic: „am văzut pe Domnul”.

Astfel, ce minune este, dacă nu în unire de gând, cel puţin prin acel fel de creaturi, care sunt potrivite pentru o astfel de slujire, Dumnezeu se zice că a vorbit cu diavolul?

Dumnezeu ni se adresează tuturor. Și noi trebuie să vorbim cu fiecare om, după exemplul Domnului

33. Şi să nu ne imaginăm, că datorită necredinţei lor în slava Sa şi a celor ce ţin de dreptatea Sa, tocmai din această cauză Dumnezeu a vorbit cu el[8].

Căci dacă El a vorbit cu un Înger dumnezeiesc, dar şi cu un demon plin de nebunie şi pofte, drept este ca El să vorbească şi cu un om plin de nebunie şi pofte.

Aşa că, să facem parte tuturora să vorbească cu noi, după cum El vorbeşte cu acel om bogat, care avea o râvnă plină de mare nebunie şi pe care El a dorit să-l critice, zicându-i: „Nebune, în această noapte sufletul ţi se va cere de la tine: iar toate acele lucruri pe care tu le ai, unde le vei duce în grabă?” (Lc. 12, 20).

Polemică cu ereticii care nu înțeleg cum se raportează Dumnezeu față de  Satana

Şi, cu siguranţă, că Domnul a zis lucrurile acestea în Evanghelie, pentru acei eretici, care, chiar dacă vor sau nu, îşi vor îndoi gâturile lor[9].

Căci dacă ei sunt tulburaţi (puzzled) de această realitate, cum că Satanei i s-a cerut de către Dumnezeu, ca un Drept să fie încercat, eu nu îmi explic cum de se bucură, dacă eu îi silesc pe ei să îmi explice, de ce s-a zis de către Domnul Însuşi în Evanghelie, către Ucenicii Săi: „Iată, Satana urăşte dorinţa pe care o aveţi, căci el poate să vă cearnă ca pe grâu” (Lc. 22, 31) şi i-a spus lui Petru: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, pentru ca credinţa ta să nu slăbească” (Lc. 22, 32)?

Şi atunci când ei îmi vor explica aceasta, ei îşi vor explica, în acelaşi timp, ceea ce mă întreabă pe mine. Dar, dacă ei nu vor fi în stare să explice aceasta, atunci să nu îndrăznească, cu nesăbuinţă, să blameze în orice carte ceea ce citesc în Evanghelie fără supărare.

Ispitele sunt expresia milostivirii lui Dumnezeu

34. De aceea, ispitele din acest loc[10], ale Satanei, nu sunt prin puterea sa, ci datorită îngăduinţei Domnului.

Și indiferent dacă au scopul de a-i pedepsi pe oameni sau sunt încercări şi examene pentru ei, ele sunt în acord cu milostivirea lui Dumnezeu.

Despre diverse feluri de ispite

Şi există o foarte mare diferenţă între felul ispitelor în care poate cădea fiecare om.

Pentru că Iuda, care a vândut pe Domnul său, nu a căzut într-una asemănătoare cu aceea în care a căzut Petru, când, sub influenţa fricii, s-a lepădat de Domnul său.

Însă eu cred că există şi ispite comune tuturor oamenilor, când fiecare dintre noi, deşi foarte hotărâţi[11], totuşi cedăm luptei trupeşti, căzând în păcate în vreun fel, ori fiind supăraţi faţă de vreun frate.

Şi trebuie un efort serios să aduci pe unul ca acesta să vadă ceea ce este drept[12], deşi se cere un lucru mic, în comparaţie cu porunca creştină a liniştirii, după care ispitele, vorba Apostolului: „atunci nu aţi fost atacaţi de ispită, altfel decât sunt toţi oamenii”[13] (I Cor. 10, 13).

Şi despre aceasta zice mai departe: „Dar Dumnezeu este credincios, căci nu vă va da să suferiţi întru ispită mai presus decât sunteţi voi în stare ci, odată cu ispita, vă va da şi o cale de scăpare, ca să fiţi în stare să o purtaţi” (I Cor. 10, 13).

Şi în acest verset, el[14] a făcut foarte evident faptul, că noi nu ne rugăm ca să nu putem fi ispitiţi, ci ca noi să nu fim siliţi să cădem în ispită.

Pentru că noi suntem siliţi spre ispită, dacă astfel de ispite ni se întâmplă, când noi nu suntem capabili să le purtăm.

Dar când ispitele periculoase, prin care suntem ruinaţi ne sunt aduse şi ne silesc la păcat, ele se ridică fie din circumstanţe benefice, fie din circumstanţe nefaste ale vieţii.

Căci nu eşti zdrobit şi aruncat la pământ numai prin enervarea ce ţi-o provoacă împotrivirea, după cum nu eşti silit să fii prins de păcat, prin belşugul pe care îl aduce bunăstarea[15].

Eliberarea noastră de rău

35. A şaptea şi ultima cerere este: „ci ne eliberează de [cel] rău”[16]. Pentru ce ne rugăm noi? Numai pentru ca să nu fim siliţi înspre răul de care noi suntem liberi.

Acest lucru era discutat şi de a şasea cerere. Dar aici, noi vrem să fim eliberaţi de acesta, întru care noi am fost deja conduşi.

Şi când aceasta se va face, nu va rămâne nimic înfricoşător sau vreo urmă de ispitire din toate acelea care te fac să te temi.

Am ajuns muritori prin păcatul Protopărinților noștri dar credem și nădăjduim că vom scăpa de mortalitate

Deși, în această viaţă, de-a lungul căreia ne îngrijim de trupul nostru muritor, întru care am fost aduşi de ispitirea şarpelui, nu putem spera că pot sta altfel lucrurile[17].

Dar sperăm ca, într-un timp viitor, să se întâmple şi acest lucru. Şi aceasta este nădejdea în cele care nu se văd, despre care Apostolul, când a vorbit despre ea, a zis: „Şi credinţa este încredinţarea de cele care nu se văd” (Evr. 11, 1).

Înțelepciunea duhovnicească e o achiziție personală  veșnică

Însă înţelepciunea, care este recunoscută în această viaţă, nu va dispărea în slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu.

Şi aceasta, din cauză că noi, cu foarte mare grijă, suntem atenţi la ceea ce avem de înţeles din revelarea lui Dumnezeu şi despre care El ne atenţionează.

Şi ceea ce vom face cu cea mai ardentă dragoste, în căutarea noastră după cele pe care trebuie să le înţelegem, referitor la revelarea/descoperirea lui Dumnezeu, vor rămâne ale noastre.

Transfigurarea trupului nostru începe de acum

Pentru că astfel, după transfigurarea acestui trup muritor, care a zăcut în pământ datorită morţii, acela va fi desăvârşit în fiecare mădular în parte, la fiecare om din orice veac, datorită fericirii ce au început s-o trăiască în această viaţă şi pe care unii dintre noi o trăiesc din când în când, încordându-şi fiecare nerv destins şi liniştindu-se.


[1] Ispitirile pe care le îngăduie Dumnezeu pentru păcatele noastre ne scot din amorţeala patimilor. Lepădăm lenevia, lepădăm nepăsarea şi ne trezim cu multă pocăinţă în inimă. Ispitele pot fi adesea un şoc folositor.

[2] Vremea ispitelor e o vreme a umilinţei şi a umplerii de cunoştinţe mântuitoare. Tocmai când crezi că eşti flămând, adică în vremea ispitei, prin gândire smerită, înţelegi voia lui Dumnezeu şi ea este pâinea duhovnicească a omului.

Ne umplem de înţelepciune dacă căutăm înţelepciunea. Ne umplem de voia lui Dumnezeu, dacă o culegem şi atunci când credem că suntem cei mai decăzuţi.

Clipa deznădejdii poate deveni o clipă care se poate converti în multă nădejde. Doamne, ai milă de noi şi ne învaţă mereu voia Ta cea preasfântă! Învaţă-ne să ne smerim inimile şi să ne rugăm Ţie cu credinţa, că Tu eşti mântuirea celor care strigă către Tine.

[3] Ispita e un foc în care te arzi, în care ţi se năucesc simţurile, dar care trebuie învinsă, chiar dacă şi cazi în ea, chiar dacă te răneşti. Chiar dacă ai păcătuit, dacă te pocăieşti, nu te-ai lăsat omorât de ispită.

A rămâne în focul ispitei şi a te lăsa pentru totdeauna în ea este moarte, e pieire. De aceea spune Dumnezeiescul Augustin, că ispita te răneşte puţin, dar important e să nu te doboare definitiv.

[4] Pe Sfântul Iov.

[5] Un idol despre Dumnezeu, format dintr-o reprezentare mentală.

[6] Adică: în mod total, deplin.

[7] Prin puterea de a gândi, de a judeca lucrurile. Dumnezeiescul Augustin, pornind de la capitolul 2 de la Romani, vorbeşte despre capacitatea adâncă a raţiunii de a sesiza adevărul, chiar dacă cel care vrea să gândească adevărul e foarte păcătos. Chiar dacă nu poate percepe decât foarte chior adevărul, mintea omului percepe, totuşi, ceva din adevăr.

Ceea ce spune aici Dumnezeiescul Augustin e foarte adevărat şi duce mai departe o teză şi anume: oamenii ştiu că există Dumnezeu, ştiu că ceea ce fac rău e rău, dar nu le place să se depărteze de poftele şi apucăturile lor, pentru că le îndrăgesc iar alte bucurii nu au cunoscut şi unii, poate, că nici nu cred că există altfel de bucurii.

Faptul că se convertesc mari păcătoşi denotă adâncimea de cugetare sădită de Dumnezeu în mintea noastră şi de sesizare a adevărului.

Decăderea noastră afectează raţiunea noastră, firescul gândirii, dreapta cugetare. Primim gânduri rele şi aceste gânduri rele, mincinoase, exclud adevărul din mintea noastră. Şi dacă nu mai trăim după adevăr, nu mai vrem să recunoaştem nici pe Dumnezeu, supremul Adevăr, deşi înţelegem, diminuat însă, că El e Adevărul iar poziţiile noastre sunt omeneşti şi desuete.

[8] Cu Satana.

[9] Am păstrat expresia fără un corelativ sintetic (pentru că puteam spune: „se vor smeri”) și aceasta, pentru a arăta fragilitatea de gând a Dumnezeiescului Augustin. Ereticii sunt îngâmfaţi. Ei par să aibă „adevărul” şi merg ţanţoş, încrezători în ei. Ei nu cunosc smerenia, care vine numai din adevăr şi dintr-o viaţă smerită.

De aceea îşi vor îndoi gâtul, pentru că vor fi ruşinaţi, când vor găsi, când vor înţelege că Dumnezeu nu e de acord cu prostiile minţii lor eretice.

Ereticii sunt unidimensionali. Unii îl ludă pe papă şi vor să îşi extindă cultura lor religioasă. Alţii cercetează Scripturile şi le răstălmăcesc după cum vor, ca să le pună de acord cu nebuniile pe care le debitează de câteva secole.

Unii aşteaptă venirea Domnului, dar nu fac nimic pentru mântuirea lor. Alţii sunt interesaţi de botez, de „harisme”, de calcule, de „regate”, de te miri ce.

Fiecare are felia lui de rătăcire. Nu le place plenitudinea Bisericii lui Dumnezeu, căci lor le plac gândurile lor şi nu pe cele ale lui Dumnezeu.

Şi caută adevărul în afara adevăratei vieţi şi a adevăratei Biserici, a Bisericii mame şi unica. Ei caută, mulţi dintre ei sunt sinceri, dar dacă caută în întunericul lor, tocmai de aceea au rezultate infime.

Doamne, adu-i pe fraţii noştri rătăciţi la înţelegerea Ta şi ne miluieşte! Ai milă de noi şi ne iartă!

[10] Cartea Sfântului Iov.

[11] Angajaţi în viaţa după Dumnezeu.

[12] Cred că se referă la cel care se supără cu cineva.

[13] Adică aţi avut ispite comune tuturor şi nu mai mult decât atât. Traducerea din ed. BOR 1988 spune acest lucru în felul următor: „ Nu v-a cuprins ispită, care să fi fost peste puterea omenească”.

[14] Sfântul Pavel. Se referă la ultimul verset citat din I Corinteni.

[15] Şi binele, cât şi răul ne pot fi ispită şi un îndemn la păcat.

Dumnezeiescul Augustin ne îndeamnă să gândim cinstit. Putem invidia pe cineva şi îl putem duşmănii pentru că trăieşte o viaţă de sfinţenie, după cum putem urma un sfat rău, un exemplu rău şi iarăşi să păcătuim. Pentru că facem un bine ne putem mândri, dar putem face un rău, pentru că îl voim pur şi simplu.

Nu neapărat, dacă cineva vrea să ne enerveze, noi ne şi enervăm, după cum nu e neapărat, ca cineva care vrea să ne convingă să îl urâm, să ne poate determina să îl şi urâm.

După cum, a sta pe lângă un om Sfânt nu mă sfinţeşte de la sine şi nu mă face înţelept şi priceput ca şi el, dacă nu trăiesc ca el, dacă nu depun eforturi asemănătoare lui, la puterea mea de a lucra şi a gândi, tot aşa, dacă stau pe lângă un om păcătos, nu mă va face să fiu de acord cu faptele lui, dacă nu voi vrea.

Chiar dacă cineva mă va obliga să fac un păcat şi îl fac de silă, în inima mea eu nu am consimţit la acest act şi vina mea e mai mică decât a lui, a celui care m-a obligat să îl fac.

[16] În varianta pe care o traducem nu se personalizează răul. De aceea am pus pe cel între paranteze drepte, pentru ca să fie în forma pe care noi o cunoaștem. Însă aici se vorbește, mai degrabă, de eliberarea de păcat, de răul păcatului, decât de scăparea noastră de ispitele demonilor.

[17] Adică, că vom scăpa de mortalitate.

La 3 ani de patriarhat ai PFP Daniel al României

La mulți și binecuvântați ani, Prea Fericirea Voastră!

***

30 septembrie 2010

Programul zilei la Catedrala Patriarhală și Palatul Patriarhiei:

De la orele 9.00, un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi va sluji Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală. După Sfânta Liturghie, de la orele 11.30, va fi oficiată slujba de Te Deum ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra Bisericii Ortodoxe Române, poporului român şi Preafericirii Sale în cel de-al treilea an de slujire patriarhală.

În continuare, de la orele 12.15, în Sala Europa Christiana din Palatul Patriarhiei, va avea loc prezentarea mesajelor de felicitare de către reprezentanţii autorităţilor de Stat centrale şi locale, precum şi din partea altor instituţii publice.

De la orele 13.00, în Aula Magna Teoctist Patriarhul din Palatul Patriarhiei, se va desfăşura un Moment aniversar în timpul căruia va fi difuzat un film documentar, realizat de către postul de televiziune TRINITAS TV al Patriarhiei Române care va prezenta în sinteză activităţile pastoral-misionare, social-filantropice şi cultural-educaţionale desfăşurate, sub îndrumarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, de Administraţia patriarhală şi Arhiepiscopia Bucureştilor de la 30 septembrie 2009 şi până în prezent.

Vor participa ierarhi ai Sfântului Sinod, reprezentanţi ai autorităţilor de Stat centrale şi locale, personalităţi ale vieţii publice româneşti, membri ai Permanenţelor Consiliului Naţional Bisericesc şi Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor, clerici şi mireni, care doresc să felicite pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

****

1. Sf. Liturghie (fragment)

31.3 MB

2. Apolisul și predica PFP Daniel

43.6 MB

3. Tedeum (fragmentul 1)

18.8 MB

4. Tedeum (fragmentul 2)

8.3 MB

5. PS Varlaam Ploieșteanul, Predică (fragment)

4.7 MB

6. Mesaje oficiale de felicitare (integral)

23.6 MB

7. Alocuțiunea PFP Daniel din sala Europa Christiana

28.8 MB

8. Filmul documentar: Patriarhia Română (2009-2010)

104.4 MB

9. Alocuțiunea Prof. Acad. Dr. Emilian Popescu (1)

34.0 MB

10. Alocuțiunea Prof. Acad. Dr. Emilian Popescu (2)

3.8 MB

Cele trei înțelesuri ale sintagmei „Pâinea noastră cea de toate zilele”

Dumnezeiescul Augustin

al Hipponei

Predica de pe munte

a Domnului nostru

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Cartea a doua. Capitolele  6 şi 7 de la Sfântul Apostol Matei

Capitolul al 7-lea

Cerem de la Dumnezeu pâinea zilnică

25. A patra cerere este: „Dă-ne nouă în această zi pâinea noastră cea de toate zilele”.

Pâinea zilnică este cerută aici în locul a toate celelalte lucruri care sunt proprii mâncării în această viaţă, fapt pentru care Domnul spune în cuvintele Sale mai departe: „nu vă gândiţi la ziua de mâine” (Mt. 6, 34).

Şi pentru aceasta a adăugat aici cuvintele: „Dă-ne nouă în această zi”.

Împărtășirea zilnică cu Hristos euharistic. Împărtășirea de hrana duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu

Şi aceasta pentru a exprima Sfintele Taine ale Trupului Său, pe care noi le primim zilnic[1].

Sau pentru a arăta hrana duhovnicească, după cum ne-a învăţat tot Domnul zicând: „Lucraţi pentru mâncarea care nu piere” (In. 6, 27). Și iarăşi: „Eu sunt pâinea vieţii, Care S-a coborât din cer” (In. 6, 33, 35).

Şi aceste trei semnificaţii sunt foarte adevărate şi problema în discuţie necesită aprofundare[2].

Rugăciunea noastră și ajutorul lui Dumnezeu. Căutarea Împărăției lui Dumnezeu și primirea de la Dumnezeu a lucrurilor necesare existenței noastre

Şi poate cineva se miră, de ce noi ne rugăm ca să obţinem aceste lucruri, care sunt necesare vieţii – ca spre exemplu: mâncarea şi hainele – când Domnul Însuşi a zis: „nu vă neliniştiţi pentru ce veţi mânca sau pentru cele cu care vă veţi îmbrăca” (Mt. 6, 31).

Căci cineva poate să nu fie neliniştit pentru un lucru pentru care se roagă şi pe care vrea să îl obţină. Dar când ne rugăm, trebuie să ne dăruim cu cea mai mare deschidere a minţii, pentru că toate aceste cereri, care s-au zis despre închiderea noastră în cămările proprii[3], sunt ca urmare ale poruncii: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte lucruri se vor adăuga întru voi” (Mt. 6, 33).

Bineînţeles că El nu a spus: căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi apoi căutaţi şi toate celelalte lucruri. Ci: „toate celelalte lucruri”, a zis El, „se vor adăuga întru voi”.

Căci acestea s-au zis [şi se vor adăuga lor], chiar dacă acelea nu sunt căutate de către ei.

Dar eu nu cunosc, dacă poate fi găsit cineva, care este Drept şi care să spună că nu caută ce este cel mai serios de cerut lui Dumnezeu şi pe care îl poate primi de la El.

Sfânta Euharistie e Pâinea noastră zilnică. Necesitatea împărtășirii zilnice

26. Dar cu privire la Sfintele Taine ale Trupului Domnului, această ultimă consideraţie trebuie să ocupe mintea celor care gândesc, că noi am primit o regulă de rugăciune de la Domnul, pe care nu trebuie să o călcăm, nici prin adăugarea a ceva şi nici prin omitere.

Şi pentru aceia care nu pot să ne pună o întrebare, însă de mult timp ea există în părţile Răsăritului, le răspund:  deşi nu se împărtăşesc zilnic la Cina Domnului, această Pâine este numită cea de toate zilele.

Şi de aceea, ei pot fi aduşi la tăcere şi nu se pot apăra în această problemă, gândind-o în acest fel ca şi când ar fi conformă cu autoritatea Bisericii.

Fiindcă ei fac aceste lucruri fără scandal şi nu sunt învăţaţi, de cei care conduc Bisericile lor, cu privire la modul unde duce acest lucru, ca și când pentru această neascultare ei nu ar fi condamnaţi.

Şi acestea dovedesc faptul, că cei din aceste părţi, nu au înţeles care este pâinea cea de toate zilele.

Şi, ca atare, vor fi acuzaţi de comiterea unui mare păcat. Căci nu au făcut nimic ca să se primească zilnic acest lucru[4] ci, după cum s-a spus, acesta nu este un argument ca prezenta situaţie să se extindă, din acele părţi, şi în altele[5].

Împărtășirea zilnică și necesitatea de a spune de mai multe ori rugăciunea „Tatăl nostru” după ceea ce ne-am împărtășit

Şi în acest caz, aşadar, trebuie să se spună – fără a fi o îndrăzneală – că noi se cuvine nu numai o dată să rostim rugăciunea Domnului sau cel puţin odată, ci să o spunem de două ori sau de trei ori după momentul în care noi ne facem părtaşi Trupului Domnului.

Facem rugăciune după împărtășirea euharistică pentru a rămâne în harul primit

Căci cum putem fi noi liniştiţi, dacă nu ne rugăm în orele care mai rămân din acea zi? Căci noi nu putem fi mult timp capabili să zicem: Dă-ne nouă pe aceasta de azi, pe care noi am primit-o deja.

Ci cerem să ne facă vrednici, ca să nu fim furaţi de rodul Sfintelor Taine pe care l-am primit nici pentru ultima parte a zilei.

Pâinea noastră zilnică sunt și învățăturile dumnezeiești

27. De aceea, rămâne ca noi să înţelegem pâinea cea de toate zilele şi într-un mod duhovniceşte, după cum am spus, referindu-se şi la învăţăturile dumnezeieşti.

Căci noi se cuvine să le contemplăm şi să ne nevoim zilnic pentru acestea. Şi vom avea astfel respect faţă de aceste cuvinte ale Domnului: „Lucraţi pentru mâncarea care nu piere” (In. 6, 27).

Fiindcă mâncarea aceasta e numită „hrană zilnică” la timpul prezent, ca una care, în tot timpul vieţii noastre celei trecătoare, este necesară, în înţelegerea că zilele trec dar vin altele.

Avem nevoie de cele duhovnicești cât și de cele trupești

Şi, într-adevăr, atât de mult doreşte sufletul ca toate să-i fie puse la dispoziţie, încât acum e în cele de sus, acum e în cele de jos.

Adică acum doreşte lucruri duhovniceşti, acum pe cele trupeşti. Și, în acest fel, uneori el doreşte să se hrănească cu mâncare, iar alteori suferă de foame, fapt pentru care pâinea îi este necesară în mod zilnic.

Căci omul flămând se poate reface prin mâncare şi cel care este căzut la pământ se poate ridica din nou[6].

Astfel, trupul pe care îl avem în această viaţă, ca să spunem aşa, înainte ca acesta să se transfigureze, se reface prin mâncare, căci altfel simte cum se pierde.

De aceea şi sufletul, prin înţelegerea dorinţelor temporare, se susţine ca să nu se piardă, prin străduinţe[7] după Dumnezeu, fiind astfel reîntremat/reînvigorat prin hrana învăţăturilor Sale.

„Astăzi” în înțelesul de: întreaga noastră viață pământească

Mai mult, s-a zis: „Dă-ne nouă acestea astăzi”. Și această lungă perioadă de timp e numită „astăzi”, adică în această viaţă pământească.

Pentru că vom fi îmbogăţiţi, din destul, cu hrană duhovnicească, după această viaţă, în veşnicie.

Dar nu va mai fi numită atunci: Pâinea cea de toate zilele, fiindcă acolo, această fugă a timpului, din care cauză zilele se succed unele după altele, nu mai poate fi numită: „azi”, căci o zi, care să treacă, nu va mai exista.

Însă s-au zis acestea: „Astăzi, dacă veţi auzi glasul Meu” (Ps. 95, 7). Şi acest cuvânt a fost tâlcuit în Epistola către Evrei (Cf. Evr. 3, 7, 15; 4, 7). Căci tot acest timp îndelungat e numit „astăzi”.

Şi avem aici o expresie care trebuie înţeleasă la fel ca: „Dă-ne nouă aceasta astăzi”.

Resublinierea celor trei înțelesuri ale „pâinii zilnice” din Rugăciunea Domnească

Dar dacă cineva doreşte să înţeleagă învăţătura dinaintea noastră ca referindu-se la hrana care este necesară trupului sau ca Sfintele Taine ale Trupului Domnului, noi trebuie să luăm toate trei înţelesurile deopotrivă.

Căci acestea s-au zis, ca noi să cerem pentru toate acestea, o singură dată, această pâine zilnică, deopotrivă pâinea necesară pentru trup, cât şi vizibila Pâine sfântă, dar şi duhovniceasca pâine a cuvintelor lui Dumnezeu.


[1] Această afirmaţie a Dumnezeiescului Augustin ne îndreptățește să gândim faptul, că în comunitatea sa se practica împărtăşirea zilnică sau că împărtăşirea zilnică e posibilă, e necesară, pentru că avem nevoie, în mod zilnic, de Pâinea care Se coboară din cer, adică de Domnul.

[2] Astfel, după Prea Sfinţia sa, „pâinea cea de toate zilele” are trei semnificaţii:

1. Toată mâncarea trupească, care menţine viaţa fizică.

2. Sfintele Taine, care pot fi luate zilnic, dacă iubeşti pe Dumnezeu cu înfocare şi care sfinţesc şi sufletul şi trupul.

3. Cuvintele lui Dumnezeu, care sunt hrană dumnezeiască pentru suflet.

[3] De rugăciune.

[4] Sfintele Taine.

[5] Dumnezeiescul Augustin atrage atenţia aici, la modul foarte apăsat, că în unele părţi răsăritene ale Bisericii celei una nu exista practica împărtăşirii zilnice.

Dacă nu se împărtăşesc zilnic acele comunităţi bisericeşti răsăritene, trage el concluzia, înseamnă că nu au înţeles că pâinea cea de toate zilele, din Rugăciunea Domnească, tocmai la acest lucru se referă.

E demn de remarcat această poziţie tranșantă, categorică a Dumnezeiescului Augustin faţă de problema împărtăşirii cu Sfintele Taine.

[6] Dar după cum omul se reface prin mâncare, cu atât mai mult omul se întăreşte, se reface prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Hristos e întărirea oricărui om. Dar trebuie să te întăreşti crezând în El şi aşteptând totul de la El.

[7] Asceza, nevoinţa e o suma de strădanii divino-umane prin care înaintăm în viaţa evlavioasă.

Milostenia ca expresie a curăției inimii

Dumnezeiescul Augustin

al Hipponei

Predica de pe munte

a Domnului nostru

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Cartea a doua. Capitolele  6 şi 7 de la Sfântul Apostol Matei

Capitolul al 2-lea

Mt. 6, 2.  Milostenia nu trebuie să fie un gest ipocrit

5. „De aceea, când îţi faci milosteniile[1] tale”, zice El, „nu suna cu o trâmbiţă înaintea ta, ca ipocriţii care merg în sinagogi şi pe străzi, ca să poată avea laudă de la oameni” (Mt. 6, 2).

Cu alte cuvinte El ne spune: nu dori să devii cunoscut în acelaşi fel ca ipocriţii.

Nu se comportă însă ca ipocriţii, aceia care au în inima lor asemenea dragoste pentru aproapele şi, ca atare,  faptele lor bune le ţin departe de ochii oamenilor.

Cine sunt oamenii ipocriți

Însă ipocriţii sunt aceia care pretind că sunt altfel decât ceilalţi oameni dar, în adevăr, ei sunt actori de teatru.

Pentru că pot face, spre exemplu, ceea ce a făcut Agamemnon[2] în piesa de teatru cu caracter tragic sau pot fi oricare alt personaj [care a trăit] de-a lungul istoriei sau a legendelor, care sunt regizate pentru teatru, dar nu sunt persoane reale, nu sunt ei înşişi, ci nişte personaje pe care ei le joacă şi de aceea sunt numiţi ipocriţi.

Într-un mod asemănător, în Biserică sau în orice altă parte a vieţii omeneşti, oricine doreşte să pară ceea ce este el nu este un ipocrit. Fiindcă ipocritul pretinde că e cineva, dar nu se dezvăluie pe sine a fi un om drept.

Şi asta pentru că, el stă[3] şi, de asemenea, şi rezultatele acţiunilor sale, în laudele oamenilor.

Pe care, de altfel, le pot primii şi aceia care pretind că sunt altceva decât sunt, când cei care îi laudă sunt, de fapt, păcăliţi de aceia, cărora li se par că sunt oameni buni şi că merită lauda lor.

Dar astfel nu pot primi răsplată de la Dumnezeu, de la Cercetătorul inimii, numai dacă nu cumva vor primi pedeapsă pentru minciuna lor de la acei oameni.

Răsplata de la oameni pentru gesturile ipocrite

Căci de aceea a zis El: „ei şi-au primit plata lor” (Mt. 6, 2). Şi mult mai drept va zice despre ei: „Depărtaţi-vă de la mine, voi lucrători ai prefăcătoriei, căci aţi lucrat folosind numele Meu, dar nu aţi făcut faptele Mele”.

Deci şi-au primit răsplata lor aceia, care au făcut faptele de milostenie nu pentru altă raţiune, decât ca ei să poată avea laudă de la oameni.

Însă nu dacă ei au slavă de la oameni, ci dacă au făcut aceste fapte cu scopul de a avea această slavă, despre care s-a vorbit mai sus.

Din nou despre urmarea exemplului bun

Căci lauda oamenilor nu trebuie să fie căutată de către ei prin acele acte de dreptate pe care le fac, ci se cuvine ca ei să urmeze aceluia care face acte de dreptate.

Căci pot avea astfel ce să imite şi, în acelaşi timp, ce să laude şi nu pentru că, cel pe care ei îl laudă, poate gândi că ei sunt asemenea lui în toate.

Mt. 6, 3. Ce înseamnă „mâna stângă”. Faptele noastre îi vizează și pe credincioși și pe necredincioși

6. „Dar când tu faci milostenii, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3).

Dacă înţelegem aici pe cei necredincioşi ca însemnând mâna stângă, ni se va părea atunci a nu fi o greşeală ca să dorim a fi pe placul celor credincioşi.

Pe când, totuşi, noi suntem cu totul împotrivă faptului de a pune cununa şi sfârşitul faptelor bune pe seama unui om oarecare.

Însă cu privire la această chestiune, că aceia care ne-au  încântat cu faptele lor bune sunt imitaţi de către noi, noi suntem unii care lucrăm nu numai înaintea ochilor celor credincioşi, ci, de asemenea, şi a necredincioşilor.

Căci prin faptele noastre bune, care pot fi lăudate, ei pot slăvi pe Dumnezeu şi pot veni la mântuire.

Dar dacă noi vom fi de părerea că mâna stângă înseamnă un duşman, atunci, dacă duşmanii noştri trebuie să nu cunoască când noi facem milostenii, de ce a mai zis Domnul Însuşi, când duşmanii săi evrei erau în jurul Lui, să îndurăm toate pentru vindecarea oamenilor?

Şi de ce a zis aceasta şi Apostolul Petru, la vindecarea omului olog, care cerea milă la Poarta cea Frumoasă, aducând, de asemenea, mânia duşmanilor peste sine şi peste ceilalţi Ucenici ai lui Hristos [F. Ap. 3, 4]?

Astfel, zic mai departe, dacă este necesar ca duşmanul să nu ştie când noi facem milostenii, ce vom face cu duşmanii înşişi la împlinirea acestei porunci, când ni se cere: „dacă duşmanul tău este flămând, dă-i pâine să mănânce; şi dacă el este însetat, dă-i lui apă să bea” (Pild. 25, 21)?

7. A treia părere este nutrită de oamenii trupeşti – şi de aceea e absurdă şi ridicolă – însă spun că nu sunt puţini aceia care sunt încurcaţi într-o astfel de greşeală.

Astfel, cine spune că prin expresia mâna stângă este înţeleasă soţia, unul ca acesta, de asemenea adaugă, că în familie femeia se îngrijeşte şi are obiceiul să fie mai atentă cu banii şi, de aceea, ei trebuie să fie ţinuţi ascunşi de către ele de frica cerţii în familie, când bărbaţii lor miloşi ar cheltui totul, pe cele care sunt necesare[4].

Căci dacă, într-adevăr, numai astfel de oameni sunt creştini, nici chiar atunci nu a fost adresată această poruncă cu referire la femei!

Astfel, de care mână stângă i se porunceşte unei femei să ascundă faptele ei de milostenie?  Există cumva şi un soţ, ca o mână stângă a femeii? O astfel de afirmaţie este mult prea absurdă.

Sau (tot la fel de absurdă este şi aceea), dacă cineva gândeşte că ei sunt  mâna stângă unul pentru altul.

Familia creștină și faptele de milostenie

Dacă un membru al familiei are o parte de avere mai mare prin cealaltă parte[5], în acest fel se va lupta o parte cu alta[6] şi un cuplu căsătorit nu va mai fi o unitate creştină.

Dar dacă unul dintre ei va alege să dea milostenie conform poruncii lui Dumnezeu, cel care va sta împotrivă, va fi, în mod inevitabil, un duşman al poruncii lui Dumnezeu şi, de aceea, va fi recunoscut printre cei necredincioşi.

Iar porunca referitoare la astfel de soţi este aceea, ca un soţ credincios să îşi câştige soţia sa şi o soţie credincioasă pe soţul ei prin vorbă bună şi călăuzire.

Căci se cuvine ca ei să nu respingă lucrurile bune făcute de unul sau de altul, căci tocmai prin acelea ei se atrag reciproc[7]. Fiindcă prin astfel de lucruri, unul poate să fie atras de celălalt la comuniunea credinţei creştine[8].

Şi nici nu sunt fapte de hoţie acelea care se săvârşesc din voia lui Dumnezeu, căci acelea se întorc la tine[9].

Dar dacă cineva îşi ascunde de mult o astfel de infirmitate faţă de cealaltă parte[10], atunci este incapabil să poarte cu calm ceea ce a făcut în mod nedrept şi ilegal.

Iar faptul că mâna stângă nu este înţeleasă în acest sens, în situaţia noastră, acest lucru ne devine foarte repede evident, dintr-o înţelegere globală a acestui capitol. Trebuie aşadar, ca, pe mai departe, să aflăm ce a vrut să spună Domnul nostru prin mâna stângă.

Despre faptele de dreptate în general

8. „Luaţi aminte”, a zis El, „ca să nu faceţi faptele voastre de dreptate înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de către ei; astfel nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru, Care este în ceruri”.

Aici, El S-a referit la faptele de dreptate în general, după care a continuat cu detalii.

Pentru că o faptă care este făcută cu gândul de a fi o milostenie este, fără îndoială, o faptă de dreptate.

Şi de aceea, El a legat cele două versete spunând: „Deci, când faci milostenii, să nu suni cu o trâmbiţă înaintea ta, cum fac ipocriţii în sinagogi şi pe străzi, ca  să poată avea slavă de la oameni”.

În acest verset există o legătură directă cu ceea ce El a zis mai înainte, adică cu cuvintele: „Luaţi aminte ca faptele voastre de dreptate să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de către ei”.

Însă, cele care urmează după acestea: „Adevărat vă spun vouă: şi-au primit răsplata lor”, se referă la acea poruncă pe care El a dat-o mai sus: „astfel nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru, Care este în ceruri”.

Şi după aceea urmează: „Dar când tu faci milostenii…” şi celelalte.

Când El a zis: „Dar tu”, ce altceva a vrut să spună, decât: „nu  te comporta în acelaşi fel ca ei”?

Cu alte cuvinte, ce îmi spune mie să fac? „Dar când tu faci milostenii”, zice El, „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”.

Ceea ce e de blamat[11] la aceia, acel lucru ne opreşte să-l facem.  Şi ceea ce e de blamat în ei, e tocmai faptul că vor să se arate oamenilor pentru a fi lăudaţi de aceia.

Ce înseamnă „mâna stângă” și „mâna dreaptă”

Şi mâna stângă înseamnă să nu ai o înţelegere mai potrivită decât  aceea de a fi încântat de laude, pe când mâna dreaptă înseamnă să ai voinţa de a împlini pe deplin poruncile dumnezeieşti.

Nu trebuie să unim conștiința de a face fapte bune cu dorința de a fi lăudați de către oameni

Căci atunci când ai conştiinţa lor[12], dar când faci fapte de milostenie unind dorinţa aceasta cu laudele oamenilor, mâna stângă devine ştiutoare a lucrului mâinii drepte.

Și, de aceea: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”.

Adică să nu uneşti, când îți faci milosteniile tale, conştiinţa ta cu dorinţa de a plăcea să fii lăudat de către oameni, căci prin aceasta lupţi împotriva împlinirii depline a unei porunci dumnezeieşti.

Mt. 6, 4. Milosteniile sunt actele unei conștiințe bune

9. „Ca milosteniile tale să fie în taină” (Mt. 6, 4).

Ce altceva înseamnă „în taină”, decât o conştiinţă bună, care nu poate să se arate ochilor oamenilor şi nici să fie arătată prin cuvinte?

Întrucât, într-adevăr, marea mulţime a oamenilor spune multe minciuni.

Şi de aceea, dacă mâna dreaptă lucrează în interiorul nostru, în taină, toate lucrurile văzute, care sunt trecătoare, ţin de mâna stângă.

Milosteniile tale să le faci în propria ta conştiinţă, unde poţi să faci multe milostenii prin bunele tale intenţii[13].

Şi  astfel poţi să fii milostiv chiar dacă nu ai bani sau orice altceva, care să poată fii date celui care are nevoie de ele.

Păruta milostenie. Milostenia pentru ceva la schimb

Căci multe milostenii sunt făcute prin intermediul lucrurilor exterioare şi nu din cele interioare.

Căci cine dă, fie din ambiţie, fie de dragul a ceva trecător, doreşte să pară milostiv. Dar în unul ca acesta numai mâna stângă e recunoscută ca fiind lucrătoare.

Alţii însă, se situează într-o poziţie de mijloc între cele două situaţii.

Căci ei îşi fac propriile lor milostenii într-un mod care este călăuzit de providenţa dumnezeiască şi din această cauză ei înşişi cer, cu o părere foarte bună despre ei, astfel de laude sau alte lucruri trecătoare şi trupeşti sau altceva din acestea.

Nu trebuie să unim milostenia cu fuga după avantaje materiale

Dar Domnul nostru a oprit şi mai cu putere această situaţie, în care mâna stângă, de una singură, îşi face lucrarea sa în noi, atunci când El a oprit ca să se împreuneze lucrarea ei cu lucrarea mâinii drepte.

Căci acestea s-au zis: că noi nu trebuie să ne păzim a face milostenii nu numai din dorinţa lucrurilor trecătoare, ci şi din aceea, că în lucrul nostru noi nu suntem fără privirea lui Dumnezeu [asupra noastră].

Și, în acest mod, nu poate exista amestecarea sau unirea cu aceia, care aleargă după avantaje materiale.

Pentru milostenie e nevoie de curăția inimii

Pentru chestiunea luată în discuţie însă este nevoie de curăţia inimii. Asta numai dacă nu cumva suntem deja simpli şi nu aven nevoie să ne curăţim inima.

Dar cum vom fi simpli la inimă, dacă slujim la doi domni / la doi stăpâni şi nu ne curăţim vederea, numai prin străduinţa după lucrurile care sunt veşnice, ci ne îmbrăcăm, mai ales, cu iubirea lucrurilor omeneşti, a celor trecătoare?

Dumnezeu e Cel care ne răsplătește milosteniile

De aceea, „când faci milostenii, fă în taină; şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6, 4).

Foarte drept şi adevărat este acest lucru! Căci dacă aştepţi o răsplată de la El, Care este singurul Cercetător al conştiinţei, atunci lasă-ţi conştiinţa să-ţi vorbească şi să-ţi dea răsplata pe care o meriţi.

Variantă la Mt. 6, 4 în traducerile latine. Preeminența traducerilor grecești ale Scripturii în fața celor latine

Multe traduceri latine au următorul text: „Şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie pe faţă”.

Însă, pentru că noi nu am găsit cuvântul „pe faţă” în traducerile greceşti, care sunt mai vechi, credem că nu s-a mai adăugat aici niciun alt cuvânt.


[1] Pomenile.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Agamemnon.

[3] Îşi află fundamentul, odihna, fala.

[4] Familiei.

[5] Se referă la partea de avere care le revenea soţilor.

[6] Soţul cu soţia.

[7] Mutual.

[8] Dacă nu conving faptele noastre, cuvintele vor convinge şi mai puţin. Însă faptele noastre şi cuvintele la un loc sunt cele care trebuie să mărturisească iubirea lui Dumnezeu şi ele să fie solul care vesteşte frumuseţea lui Dumnezeu, a vieţii după Dumnezeu.

Eu mă bucur când văd iubirea altora pentru Dumnezeu. Eu cresc din această iubire. Iubirea Sfinţilor ne umple de harul urmării ei. Ne contaminăm – în sensul cel mai bun al cuvântului – de iubirea altora şi creştem hrănindu-ne din ea.

[9] În mod favorabil pentru noi.

[10] Se referă tot la relaţia soţ-soţie.

[11] Ceea ce e rău şi trebuie dezaprobat.

[12] A necesităţii de a împlini poruncile dumnezeieşti.

[13] Buna intenţie de a ajuta, milostivirea faţă de oameni, iubirea lor, e prima sursă a tuturor milosteniilor vizibile sau verbale. Că dai ceva de mâncare e o milostenie, dar tot milostenie e că dai un sfat bun cuiva sau că scoţi pe cineva dintr-un pericol de moarte.

E milostenie şi că zâmbeşti cu bunătate acelora, cărora nimeni nu le zâmbeşte. E milostenie şi dorinţa de bine pentru cineva, rugăciunea pentru el.

Milostenia, cu alte cuvinte, porneşte din inimă sau nu porneşte deloc. Cea în care nu intră considerentele dragostei se numeşte oricum altcumva, dar nu milostenie.

Căci milostenie înseamnă a avea milă. Și mila o ai dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu şi îi iubești și pe oameni.

Şi cum ai putea iubi pe cineva, pe care nu-l iubeşti, dar totuşi îi dai să mănânce? Până la urmă, astăzi, trăim şi din milostenii pe care le primim de la oameni care nu ne iubesc. Primim multe daruri din varii motive în viaţa noastră, dar cei care ni le dau au alte motivaţii decât Hristos.

Trăim deci şi din neiubire, dar asta ca un mod iconomic de a lucra al lui Dumnezeu.

O, Doamne, ai milă de lumea Ta! Nu ne părăsi niciodată, căci Tu eşti suflarea noastră. Cei care nu simt asta, cred că noi glumim. Dar Tu eşti Viaţa noastră şi fără Tine suntem morţi.