Predică la duminica a 15-a după Rusalii (2010)

Iubiți frați și surori întru Domnul,

prima Evanghelie a noului an bisericesc – fapt pentru care vă urăm, din nou, la mulți ani și multă fericire dumnezeiască în viața dumneavoastră – are în prim-plan nu recunoștința sau bunul simț, din păcate, ci tupeul, îndrăzneala fără limită. Pentru că e o lecție deschisă, dumnezeiască, despre ceea ce înseamnă impertinență bădărană, pe de o parte iar, pe de altă parte, ne învață cum să răspundem celor care nu cred că au probleme și întrebări reale ci doar aflări în treabă.

Iar Sfântul Matei a scris astfel de pasaje zdrobitoare din viața Domnului (după cum au făcut-o și ceilalți Evangheliști) care sunt pline de un penibil desăvârșit vizavi de condiția omului păcătos, pentru că nu a vrut să aseptizeze viața Domnului, să lase numai evenimentele pline de  frumusețe dumnezeiască ci a lăsat la vedere și murdăria extremă din oameni.

Iar dacă ar fi scos aceste pasaje  nu ar fi făcut decât să o falsifice și să dea viitorimii o perspectivă proastă asupra a ceea ce înseamnă viață ortodoxă. Pentru că am fi crezut că viața ortodoxă e numai bucurie dumnezeiască și pace interioară și deloc nefericire, tristețe, tracasări multiple, experiențe dezgustătoare, desfigurante.

Sfinții Scriitori ai Scripturii și Dumnezeieștii Părinți ai Bisericii ne-au lăsat murdăria la vedere. Ba, mai mult, au pus-o alături de cea mai covârșitoare iubire și frumusețe, pentru ca urâciunea interioară, în banalitatea ei respingătoare, să nu fie plăcută de nimeni.

Numai că, în istorie, per total, lucrurile nu s-au schimbat prea mult și urâciunea interioară, înfumurarea e tot la fel de idioată și azi, cum a fost și ieri. Iar Evanghelia de astăzi e prima, e mai întâi de toate, cu ea deschidem anul bisericesc, tocmai pentru că în această atmosferă, a nesimțirii perpetue, a imundei nesimțiri ne ducem existența de zi cu zi.

Adică Domnul începe propovăduirea duminicală anuală față de noi cu adevărul: voi, iubiții Mei,  nu trăiți într-o lume ideală și primitoare, în ansamblul ei, ci în una în care, majoritatea, vă urăște, vă detestă, nu pentru că sunteți niște oameni de nimic (dacă sunteți plini de sfințenie) ci, dimpotrivă, tocmai pentru că sunteți prea serioși, prea profunzi cu viața și intențiile voastre! Iar lor nu le place seriozitatea ci viața la întâmplare.

Da, Evanghelia zilei începe cu mult tupeu…Să vii la Fiul lui Dumnezeu cu intenția de a-L ispiti, de a-L prinde în cuvânt (tu având în subsidiar ideea, că Dumnezeu gândește la fel ca tine) e dovadă de mult tupeu dar, în același timp și de multă prostie. Pentru că numai un om care nu se cunoaște pe sine nu se simte penibil, atunci când spune și face lucruri necugetate.

Cel plin de sfințenie, de cugetare, de prevedere, de sensibilitate…întreabă lucruri profunde, folositoare, durabile, pentru că dorește să primească experiențe veritabile, adevăruri ontologice, măsura propriei tale persoane. Însă prostul întreabă după prostia minții lui, neinteresându-l să afle lucruri noi sau adevăruri, ci el vrea să includă în discuție propriile lui sofisme.

Se bagă în seamă nu pentru ca să raționeze și să dialogheze, adică să relaționeze, să fie o ființă permeabilă la noul real, ci pentru ca să își arunce în altul propriul său eșec existențial, propriile grimase seci, propriile glume expirate, propriile inutilități.

Iar când unul, fără nume, un oarecare ambițios și arogant, plin de trei cunoștințe scolastice, vine și vrea să Îl ispitească pe Dătătorul Legii despre Lege, atunci, ca într-o oglindă retrovizoare, îl  avem pe semidoctul secolului nostru în față, care se întreabă despre lucruri mai presus de puterea lui de înțelegere ca și acela.

Pentru că nu trebuie să ne ferim să ne punem întrebări sau să căutăm răspunsuri, ci trebuie să ne punem întrebări și să căutăm răspunsuri care încap în noi, care să ne facă apți să ne umplem de frumusețe și de vitalitate duhovnicească.

Dacă Evanghelia de astăzi ar fi fost de doar un verset (v. 35) era de ajuns ca să înțelegem penibilul absolut: să Îi dai lecții lui Dumnezeu sau să Îl tragi la rost pe Dumnezeu. Însă Evanghelia e în curs…Nu e doar atât.

Pentru că Domnul acceptă  o întrebare fără rost, fără sens real, folosește acest pretext jalnic pentru a exprima o teologie incomparabilă. Și îi vorbește și lui, și nouă, despre fundamentele vieții noastre și ale întregii constituții a Bisericii: iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui nostru.

Pentru că Dumnezeu a făcut toată lumea și pe om dintr-o iubire inexprimabilă iar întreaga viață a omului se sprijină, depinde, se leagă, în definitiv, de toate virtuțile care se termină în iubire, în iubirea ca sfârșit nesfârșit. Tocmai de aceea, cunoașterea, asceza, experiența de viață, tot ceea ce trăim, dacă ne face neoameni, fără sensibilitate profundă față de Dumnezeu și față de semeni suntem niște eșecuri existențiale, pentru că nu am intuit nici fundamentul și nici scopul vieții: rămânerea în iubirea Lui și a confraților noștri.

Când infatuatul cerea o lipsă de răspuns de la Domnul, Acesta se grăbea să îl învețe răspunsul dialogic, responsabilitatea. Pentru că iubirea totală a lui Dumnezeu, acest a fi plin de căutarea și de iubirea lui Dumnezeu și acel a fi la fel de atent cu aproapele tău ca și cu tine, pe care îl presupune iubirea aproapelui, înseamnă relație vie, continuă, suplă și în ea nu apar accesele de frivolitate, de infatuare și de barbarie sentimentală.

Și când iubești nu mai face ierarhizări și nici departajări ci atunci ești plin de prezențele celorlalți, de prezențele lor distincte și care nu se confundă una cu alta. Pentru că iubim pe fiecare într-un mod propriu, pe măsura deschiderii lor față de noi și a tot ceea ce ne leagă pe unii de alții.

Creșterea în relație presupune deschidere reciprocă. Iar când Domnul acceptă să răspundă unei întrebări fără sens o face tocmai pentru ca să umple de sens discuția și să arate ce pierdere de timp sunt întrebările fără sens.

Pentru că întrebările fără sens sunt întrebările care nu vizează o persoană și nu așteaptă de la ea un feedback real, ci doar expresia propriului autism.

Se aștepta ca Domnul să îi răspundă cu propriul răspuns îngust. Însă Domnul i-a dat un răspuns care i-a întrecut așteptările: unul foarte serios și personalist. Pentru că răspunsul Său i-a spus acestuia ce nu era el: o persoană care să crească, în mod liber, în iubire și în cadrul unei relații pline de profunzime.

Și ne spune și nouă Domnul: nu fiți ipocriți când vă întrebați duhovnicii sau când citiți cărți teologice, ci faceți-o cu toată seriozitatea, pentru că numai această seriozitate epuizantă e mântuitoare!

Nu a primit niciun răspuns la șiretlicul lui…Seriozitatea absolută a Domnului i-a tăiat piuitul, adică i-a tăiat cheful să Îl mai întrebe ceva, văzând că Domnul nu tratează lucrurile în mod frivol, cu merge și așa…

De aceea, când El Însuși a vrut să dea lecții de teologie celor care se considerau experți în Tradiție (v. 42-45), ne-a învățat cum se întreabă și cum se răspunde la lucruri grele. Și întrebările fundamentale au legătură cu mântuirea noastră iar răspunsurile la lucruri teologice și experențiale  profunde nu sunt apanajul doar al intelecției ci și al sinuosului drum al ascezei, da, aici, într-o lume profund coruptă.

Și dacă profețiile mesianice erau problema numărul 1 a omenirii de la acea dată, problema noastră e problema încorporării reale a credinței ortodoxe, a dreptei viețuiri în viața noastră. Cum facem viața ortodoxă  ca să ne fie propria viață: aceasta e grija fundamentală.

Iar dacă ne facem ai lui Hristos, în mod continuu și real, atunci știm să răspundem dragostei Domnului și știm să îl avem pe aproapele nostru ca pe propria noastră grijă, atenție, concentrare. Și nu mai suntem oamenii tupeului grosolan ci ai atenției iubitoare, ai concentratei atenții iubitoare.

Însă, după cum observăm, Domnul a răsturnat pesimismul incipient al Evangheliei de astăzi. L-a făcut să fie un optimism realist și personalist, pentru că, pe de o parte, aproapele e asumat și integrat în dragostea de Dumnezeu iar, pe de altă parte, viața are un sens veșnic, profund și spațios, pentru că nu e plină de întrebări fără sens și nici de râsete obscene și zevzece, ci de cuvinte de dragoste și de atenție iubitoare.

Dumnezeu să vă umple de puterea de a înțelege dragostea Lui și de a împărtăși această înțelegere preaminunată cu toți cei care se sufocă de neiubire și de neînțelegere în această lume. Amin!

Evanghelia duminicii a 15-a după Rusalii

Mt. 22, 35-46, cf. GNT:

35. Și L-a întrebat unul dintre ei [despre Lege] încercându-L/ispitindu-L pe El:

36. „Învățătorule (Didascale), care este porunca [cea] mare în Lege?”

37. Și [Domnul] i-a spus lui: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău (Agapis Kirion ton Teon) din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată mintea/înțelegerea (diania) ta.

38. Aceasta este marea (megali) și prima poruncă (proti entoli).

39. Și a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele (ton plision) tău ca pe tine [însuți].

40. În aceste două porunci se fundamentează (sens. fig. al v. cremannimi) toată Legea și Profeții”.

41. Și [fiind] adunați (sinigmenon) fariseii i-a întrebat Iisus pe ei,

42. zicând: „Care sunt părerile/gândurile (dochi) voastre despre Hristos? Al cui Fiu (Ios) este?”. I-au spus [Lui]: „Al lui David”.

43. Le-a zis El: „Atunci cum [de] David, întru Duhul (en Pnevmati), L-a numit pe El Domn (Kirion), zicând:

44. <A zis Domnul Domnului meu (Kirios to Kirio mu): Stai în dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi (tus ehtrus) sub picioarele Tale (ipocato ton podon Su)!>.

45. Atunci, dacă David Îl numește pe El Domn (Kirion), cum este fiul lui?”.

46. Și nimeni n-a putut/n-a fost în stare (edinato) să-I răspundă Lui [vreun] cuvânt [și] nici n-a mai îndrăznit (etolmisen) cineva, din acea zi, să-L mai întrebe ceva vreodată.

Novalis zicea că…

„Bărbatul e liric, femeia epică, căsătoria dramatică”.

Nu este însă o butadă. Novalis vorbea serios. Vroia să spună că cele trei genuri ale literaturii își află ilustrarea în viață.  Că sunt asumabile unor nivele existențiale și de înțelegere, de perspectivă asupra vieții.

La fel spunea: „Eroul este liric, omul epic, geniul dramatic”.

Femeia însă este epică pentru că o interesează mai adesea fapticul și concretul și îi place narativul.

Și mai ales am avut ocazia să remarc, în trecut, în anumite circumstanțe, cât de puțin cred femeile în poezie.

Pentru mine a fost aproape de necrezut să constat că, în ciuda a ceea ce se spune de obicei – că femeile adoră declarațiile poetice și cuceririle romantice – realitatea nu consimte cu folclorul despre.

Asta nu înseamnă că toți bărbații sunt lirici. Mai sunt și de genul epic.

Novalis făcea însă generalizări și generalizările lui sunt corecte. Nu era misogin.

Creștinismul a introdus noțiunea de femeie-bărbat, care nu e vreun androgin, ci reprezintă asumarea de către femeie a virtuților bărbăției, rezistenței, vitejiei, etc.

Inversul îl reprezintă efeminarea bărbatului, adică asumarea de către bărbat a slăbiciunii, introvertirii,  echivocității, instinctualității și dereflexivizării.

Cele din urmă nu reprezintă femeia, ci date foarte generale ale unei situații perfectibile.

Circulând pe stradă și privind oamenii mă întreb, de foarte multe ori, de ce – în ciuda metrosexualului zilelor noastre – femeile sunt totuși cele care și-au dereglat foarte mult naturalețea firii și a comportamentului lor, pentru a-și adăuga pandante ale podoabei lor naturale.

Explicații psihologice și sociale sunt multiple. Realitatea nu încetează însă să mă intrige.

Pentru cine nu a înțeles, ceea ce mă nemulțumește este că standardul de frumusețe la femei implică, cu mult mai mult, artificialitatea, decât la bărbați. Iar capitolul acesta, pe lângă că este în dauna femeii și a feminității, contribuie la hibridizarea conceptului de umanitate.

Căsătoria e „dramatică” pentru că ea presupune participarea unor persoane (personalități complementare) și asumarea unor roluri completitive.

Cred că rolul educativ al bărbatului, în familie, s-a pierdut foarte mult. Și s-a pierdut pentru că, pentru a fi în stare să educe, bărbatul ar trebui el însuși să fie educat în acest sens. Ceea ce nu mai există.

Nu aruncați cu pietre în Novalis…

Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [7]

Părțile 1, 2, 3, 4, 5, 6

***

Ziua a 7-a

„luminezi lumea cu razele cele înțelegătoare”

Prin rugăciunile și predica vieții tale, Sfinte al lui Dumnezeu, îi luminezi pe oameni cu harul înțelegerii, după cum soarele ne încălzește cu razele sale pe toți.

*

„risipești întunericul tulburării celei viclene a dracilor”

Risipești din noi tulburarea patimilor, care ne face să nu mai fim raționali,  adică capabili să ne desfășurăm treburile așa cum se cuvine.

Și tulburarea patimilor provocată de către demoni e vicleană pentru că e consecința lucrurilor care, odată, au părut a fi bune dar erau malefice.

*

„râvnind sărăciei Celui ce pentru noi S-a întrupat”

Dorind sărăcia fizică și duhovnicească a lui Hristos, Care S-a făcut om pentru mântuirea noastră.

*

„te-ai îmbogățit cu multe daruri”

Ai primit multe daruri duhovnicești de la Dumnezeu.

*

„adăpostirea nepătimirii”

Pentru că nepătimirea (inatractivitatea interioară pentru patimi) e o casă de refugiu, de adăpost în viața noastră, care ne ajută în lupta cu demonii.

*

„strălucind cu frumusețea faptelor celor dumnezeiești”

Pentru că faptele virtuoase, cele dumnezeiești,ne umplu de strălucirea slavei lui Dumnezeu.

Adevărata frumusețe e frumusețea sfințeniei. Pentru că adevărata frumusețe e netrecătoare, neperisabilă. Și ea țâșnește din interiorul nostru.

*

„podoabele cele luminate ale dumnezeieștii nevoințe”

Podoabele de aici fac referire la faptele virtuoase și la gândurile și simțămintele sfinte.

*

„untdelemn al curăției”

Pentru că uleiul, ca în candela aprinsă, luminează întreaga noastră persoană.

Curăția e uleiul vieții noastre, care trebuie să fie aprins de harul lui Dumnezeu, pentru ca să fim focuri vii, duhovnicești.

*

„sângele nevoinței”

Nevoința e văzută în mentalitatea ortodoxă ca o continuare, peste veacuri, a durerii martiriului.

Dacă martirului i se varsă sângele, ascetul își varsă sudoarea, își oferă întregul timp al vieții ca pe o jertfă vie lui Dumnezeu.

De aici, de la această îmbinare între martiriu și asceză a apărut sintagma: sângele nevoinței.

*

„O, feciorie, casa lui Dumnezeu!”.

Două sensuri:

1. Maica Domnului s-a făcut, în mod ființial, casă a Stăpânului.

2. Fiecare dintre noi putem să ne facem case ale Stăpânului, pentru că Îl putem purta pe El în mod duhovnicește.

*

„O, feciorie, mărire a Mucenicilor!”.

Pentru că fecioria sau curăția minții și a inimii e prima probă a martiriului. Mori pentru Hristos Dumnezeu pentru că nu vrei să te desparți de curăția relației cu El și a sincerității față de El.

*

„O, feciorie vorbitoare dimpreună cu Îngerii!”.

Pentru că Dumnezeieștii Îngeri preferă comuniunea celor plini de fecioria trupului și a duhului.

*

„desfătarea cea nemuritoare”

Bucuria și plăcerea veșnică a Raiului dumnezeiesc.

***