„Bărbatul e liric, femeia epică, căsătoria dramatică”.

Nu este însă o butadă. Novalis vorbea serios. Vroia să spună că cele trei genuri ale literaturii își află ilustrarea în viață.  Că sunt asumabile unor nivele existențiale și de înțelegere, de perspectivă asupra vieții.

La fel spunea: „Eroul este liric, omul epic, geniul dramatic”.

Femeia însă este epică pentru că o interesează mai adesea fapticul și concretul și îi place narativul.

Și mai ales am avut ocazia să remarc, în trecut, în anumite circumstanțe, cât de puțin cred femeile în poezie.

Pentru mine a fost aproape de necrezut să constat că, în ciuda a ceea ce se spune de obicei – că femeile adoră declarațiile poetice și cuceririle romantice – realitatea nu consimte cu folclorul despre.

Asta nu înseamnă că toți bărbații sunt lirici. Mai sunt și de genul epic.

Novalis făcea însă generalizări și generalizările lui sunt corecte. Nu era misogin.

Creștinismul a introdus noțiunea de femeie-bărbat, care nu e vreun androgin, ci reprezintă asumarea de către femeie a virtuților bărbăției, rezistenței, vitejiei, etc.

Inversul îl reprezintă efeminarea bărbatului, adică asumarea de către bărbat a slăbiciunii, introvertirii,  echivocității, instinctualității și dereflexivizării.

Cele din urmă nu reprezintă femeia, ci date foarte generale ale unei situații perfectibile.

Circulând pe stradă și privind oamenii mă întreb, de foarte multe ori, de ce – în ciuda metrosexualului zilelor noastre – femeile sunt totuși cele care și-au dereglat foarte mult naturalețea firii și a comportamentului lor, pentru a-și adăuga pandante ale podoabei lor naturale.

Explicații psihologice și sociale sunt multiple. Realitatea nu încetează însă să mă intrige.

Pentru cine nu a înțeles, ceea ce mă nemulțumește este că standardul de frumusețe la femei implică, cu mult mai mult, artificialitatea, decât la bărbați. Iar capitolul acesta, pe lângă că este în dauna femeii și a feminității, contribuie la hibridizarea conceptului de umanitate.

Căsătoria e „dramatică” pentru că ea presupune participarea unor persoane (personalități complementare) și asumarea unor roluri completitive.

Cred că rolul educativ al bărbatului, în familie, s-a pierdut foarte mult. Și s-a pierdut pentru că, pentru a fi în stare să educe, bărbatul ar trebui el însuși să fie educat în acest sens. Ceea ce nu mai există.

Nu aruncați cu pietre în Novalis…

Did you like this? Share it: