Zi: 5 septembrie 2010

– Părinte Dorin, ați editat la nivel online 7 volume, din cele 10 promise, ale Operelor complete ale Părintelui dumneavoastră duhovnicesc, pe care îl numiți: Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu…și, pentru mine, persoana și operele lui m-au luat prin surprindere. Pentru că nu știam mai nimic despre Fericitul Ilie, decât din cele spuse de dumneavoastră și nu mă așteptam ca opera sa să fie atât de concentrată și de vastă…

Și, cu toate acestea, am observat că receptarea online a acestui nou Sfânt al românilor a fost aproape nulă. Adică nimeni nu a zis nimic, nu a avut nicio opinie, niciun licăr de entuziasm…Oare tăcerea îi este adresată…sau vă este adresată?

– Iubită doamnă, cred că tăcerea îmi este adresată, și port durerea aceasta cu demnitate…dar, pe de altă parte, sfințenia vieții lui nu e prea mare doar pentru posteritatea sa, ci așa au stat lucrurile și pentru contemporanii săi. Pentru că timp de 70 de ani de zile, până l-am întâlnit, din marele har al lui Dumnezeu, nu l-a înțeles nimeni în străfundurile vieții, ale experienței lui duhovnicești și teologice, ci lumea îl privea cu respect (cei care îl cunoșteau cât de cât) numai pentru că mai ieșise întreg din pușcărie și pentru conduita sa ireproșabilă.

Un om atât de mare, de gigantic pentru vremea lui, se naște odată la câteva secole și tocmai de aceea receptarea sa nu este și nu va fi facilă. Pentru că, pentru a-l înțelege întru câtva trebuie să ai în comun experiențe mistice și teologice și de viață tot la fel de inimaginabile ca ale sale.

Însă Dumnezeiescul Ilie a tăcut foarte mult despre sine, nu a dorit deloc să iasă în față, să se autopropună (i se părea această autopropunere un gest de desfrânare, de impudoare grosolană), ci numai atunci când Dumnezeu i-a descoperit faptul, că experiența sa trebuie transmisă, trebuie explicată și cunoscută de toți, pentru că e descoperire dumnezeiască, numai atunci mi-a dăruit opera sa, cu puțin înainte să adormă întru Domnul.

Cadoul său, opera sa, pe care mi-a dat-o odată, într-o zi, a fost o surpriză uluitoare. Nici nu îndrăznisem să gândesc că acest lucru se va produce…Toate întâlnirile mele erau înregistrări de noi și noi amănunte, explicații, bucurii, minuni uluitoare, petrecute la masă, pe marginea patului sau cu ochii pe deasupra unei cărți…

Pentru că totul se întâmpla în fracțiuni de secundă…și învățam lucruri, pentru care ar fi trebuit să mă spetesc 30-40 de ani, în 5 minute.

Însă cei 12 ani de ucenicie față de sine au fost creștere în încredințarea sfințeniei sale, care nu era o poveste despre trecut ci o realitate mai mult decât palpabilă cu duhul meu. Pentru că statul lângă el, în proximitatea sa, atunci când el vorbea sau se ruga era o situare în mijlocul luminii dumnezeiești, pe care o simțeai și o vedeai duhovnicește țâșnind din sine și învăluindu-te și ridicându-te la cote de înțelegere și de sensibilitate de care niciodată nu te-ai fi crezut capabil.

Dar, în toată viața sa, nu l-am numit niciodată Fericit. Am început cu Domnule Profesor, cu matale sau mata, apoi cu tu, cu tu-ul cel mai familiar și paternal cu putință, ca și cum aș fi vorbit cu mine însumi (asta când eram singuri), însă, la masă sau când eram întrerupți de soție sau de fiică mă adresam lui cu Maestre.

Însă oricum i-aș fi spus, eu, pentru el, eram o priveliște, un spațiu deschis, fapt pentru care nu trebuia să îi spun ce am mai făcut, ce am pe suflet, ce păcate am făcut, pentru că el știa, cu harisma vederii sufletului omului și cu discernământul său dumnezeiesc, pe care le avea din plin, toată inima mea.

Mi-aș fi dorit din toată inima să îmi fi fost Părinte duhovnic. Însă el era mirean, ca și mine pe atunci, și nu putea decât să îmi fie Părinte duhovnicesc, adică omul care să mă facă să îmi văd păcatele și să văd ceea ce trebuie să fac cu viața mea.

După adormirea sa au urmat o serie de minuni și de iluminări dumnezeiești, alături de vise duhovnicești ale mai multora, care ne-au aprofundat iubirea și cinstirea pentru sine. Iar în urma tuturor lucrurilor ante și post portem, s-a sedimentat o singură titulatură principală, aceea cu care vrea să fie cunoscut de către fiii Bisericii noastre și anume: Ilie văzătorul de Dumnezeu, pentru că această titulatură e una tradițională pentru marii Sfinți mistici, începând cu Sfântul Proroc Moise și Sfântul Ilie Tezviteanul.

De aceea Fericitul, pentru că e un Sfânt necanonizat al Bisericii Ortodoxe Române și văzătorul de Dumnezeu pentru  viața sa extatică absolut cutremurător de frumoasă și de unică.

Iar cel care va citi măcar una, două, trei dintre cărțile sale va înțelege că centrul vieții sale a fost experiența vederii lui Dumnezeu, care, într-o anume perioadă a vieții sale, în închisoare fiind, a fost continuă: zi și noapte. Tocmai de aceea, chiar și în lipsa a tot ceea ce el ne-a descoperit despre sine după adormirea sa, oricine va citi cu evlavie, l-ar numi la fel, pentru că el e absorbit de bucuria de a vorbi despre cum i S-a arătat Dumnezeu, în multe chipuri și în multe feluri, în slava Sa.

Însă draga mea, cele 10 volume cu și despre sine, pe care încercăm să le oferim tuturor, în mod gratuit, așa cum le-am și primit de la Părintele nostru, sunt o parte infimă, nedrept de mică din ceea ce a scris, a gândit, a citit și a trăit acest om. Mi se pare extrem de nedrept numărul cărților care vor exprima minunile și sfințenia vieții sale.

Pușcăria devastatoare, depersonalizantă, șicanele continue ale agenților Securității comuniste, sărăcia  și izolarea în care a trăit din cauza umilințelor la care a fost supus, neînțelegerea și neiubirea lui au fost tot atâtea motive pentru care au pierit sute de file, n-au mai fost scrise sau i-au fost confiscate samavolnic.

Iar când mie mi-a dat opera sa, spre sfârșitul vieții sale, mi-a spus să aleg ce vreau eu din ceea ce găsesc în caietele sale manuscriptice și să le prezint și să le comentez cum doresc, promițându-mi ajutorul, rugăciunea și luminarea sa după moarte (lucruri pe care le-a făcut și le face din plin cu și pentru noi și pentru mulți alții)…și nici măcar nu a îndrăznit să mă roage să le editez așa cum sunt, după cum fac eu acum.

Deci nici în ultimul ceas, când mi le-a dat, nu s-a crezut editabil…ci a rămas în smerenie și în multă simplitate, neavând despre sine aerul că e un om de admirat. Dar tocmai cutremurătoarea lui smerenie și experiență îl fac un soare copleșitor acum, când observăm că nu are termeni de comparație, pentru că el e Sfântul, care apare odată la o generație (după mărturia Sfântului Isaac Sirul, Ierarhul Ninivelui), pentru ca să ne arate că Dumnezeu are și acum oameni, care ajung la necontenita experiență a vederii slavei Sale.

– Da, e uluitor…și nu mai ai ce să spui!…Și, mai ales, e uluitor că e atât de aproape de noi, e al nostru și noi habar avem cine se roagă, alături de toți Sfinții români și de alți mulți Sfinți români, încă necanonizați, confrați ai săi, pentru noi.

Și, probabil și dumneavoastră, ați observat că ortodocșii români iubesc foarte mult pe Sfinții ruși recenți, greci, americani, sârbi…dar când le spui despre ai lor nu par…exotici.

– Da, știu și eu asta…O văd la tot pasul și cred că e nedrept să nu îi punem pe toți Sfinții și Fericiții Bisericii Ortodoxe din toată lumea la un loc. Să îi iubim, să îi cunoaștem, să îi cinstim și să ne rugăm lor deopotrivă.

La un moment dat însă, Monahul Moise de la Mănăstirea Oașa, care a adunat și a scris o carte despre Fericiții Mărturisitori ai închisorilor comuniste românești, s-a întâlnit cu părintele Marcel Hancheș, nașul nostru de Cununie, și acesta i-a vorbit despre Fericitul Ilie și m-a întrebat dacă doresc să îi furnizez date, un material, pentru a fi inclus în carte.

Cred că asta se petrecea cu 5-6 ani înainte, dacă nu mă înșel, adică atunci când el se documenta pentru a scrie cartea. Și nu am fost de acord cu acest lucru, pentru că una e să se afle că există un Sfânt și câteva date despre el și alta e să îl receptezi cu tot ceea ce a mai rămas de la el. Trebuia să transpun manuscrisele în formă digitală, să le comentez…și de aceea nu i-am trimis doar câteva pagini, sub forma unor file de sinaxar.

Însă ezitarea mea avea și alte lucruri în spate. Dacă vrei să recuperezi un număr mare de Sfinți recenți, din România, nu îi bagi pe toți într-o oală, într-o singură carte, ci faci o carte, mai multe cărți la fiecare. Adică nu mi-a plăcut ideea de receptare a părintelui Moise, din afară, fără ucenicie față de aceștia și fără să îi cunoști mai deloc. Asta una la mână.

În al doilea rând, începuse deja, de pe atunci, extremismul canonizării imediate a Sfinților închisorilor comuniste, fără prea multă cercetare și cunoaștere a vieții lor, pentru că rușii și grecii și sârbii ortodocși au făcut-o. Nu eram de acord cu el și nici nu sunt. Trebuie să îi cunoaștem cu de-amănuntul, să facem instituții speciale de cercetare și inventariere a datelor despre ei, credincioșii să îi cunoască și să îi iubească, cultul lor să devină unul veritabil și acesta, această fervoare reală și autentică să ducă, în mod firesc, la canonizarea lor.

Căci cum să îl iubească și să îl cunoască unii pe Fericitul Ilie, ca și pe alți Fericiți Părinți și Maici români…dacă ei sunt anonimi? Pentru ca să existe cult trebuie să există cunoaștere și rugăciune și iubire pentru ei. Iar dacă noi, câțiva, teologi, oameni credincioși, îi cunoaștem pe doi, zece, treizeci sau 100 dintre ei, cei mulți habar au.

Nu avem noi habar nici de cei din calendar, din sinaxare sau cataloagele de Vieți ale Sfinților darămite de cei…despre care nu știm decât din auzite, așa, din gură în gură…

De aceea, paradoxal, ducându-mă la prezentarea de carte a părintelui Moise de la Oașa, de la Sala Dalles, de aici, din București (despre care am scris la momentul respectiv…cu tristețe, că nu se putea altfel), am ajuns în mijlocul unei adunări, care, într-o largă majoritate, nu numai că nu învățase nimic esențial de la Sfinți, mai recenți sau mai de demult, ci aveau o singură problemă: ei îi „cunoșteau” fir a păr pe toți Sfinții recenți…dar Sinodul Bisericii Ortodoxe Române „nu dorește” să îi recunoască și să îi canonizeze.

Și atunci am înțeles cât de neortodox și de falimentar e un astfel de proces de receptare a noilor Sfinți, dacă resentimentele și extremismul e atât de pronunțat, paradoxal, când e vorba despre niște Sfinți atât de tăcuți, de mielușei în fața călăilor și a nedreptăților de tot felul.

De aceea mă bucur că Dumnezeiescul Ilie, Părintele nostru, nu a intrat în acel volum editat recent și nici în altele de acest tip, făcute cu scopul de a trage la rost Sinodul Bisericii sau de a se lăuda cu Sfinți, cu care nu sunt compatibili la nivelul vieții sau, și mai jalnic, de a face bani de pe urma editării a trei informații despre ei.

Când vrei să vorbești despre Sfinți atunci trebuie să vorbești sfânt și să editezi tot la fel informațiile despre ei. Pentru că nu e important doar scopul demersului ci și toate laturile lui, secvențialitatea procesului editării și al receptării.

Probabil, vestea aceasta, că nu am dorit să mă includ într-un proces resentimentar de recuperare a Sfinților recenți s-a răspândit năvalnic…și tăcerea din jurul vieții și a operei Dumnezeiescului Ilie e atât de impenetrabilă. Însă, dacă românii ortodocși nu au nevoie de Sfinți…și, mai ales, de unul atât de colosal, nu poți să îi forțezi.

Până la urmă lucrurile vor intra în firescul lor (așa sper), și celor care vor să îl recepteze…noi li-l oferim pe gratis, la nivel online. Poate că tocmai faptul că e pe gratis…e un lucru care le taie entuziasmul…

– Dacă ar fi să spuneți pe scurt, totuși, pentru cei care nu au chef sau timp să citească atâtea sute de pagini…ce ați spune? Cum este Fericitul Ilie acum sau cum era când l-ați cunoscut?

– Draga mea, pentru mine, a fost omul neapărat, esențial, fără de care viața mea nu și-ar fi regăsit niciodată, poate, sursa de creație și de admirare. Pentru că Dumnezeu m-a inclus în viața sa, în bătrânețea lui, direct la începutul adolescenței mei, adică în cea mai proprie clipă pentru un tânăr.

Iar ceea ce a urmat după (eu eram elev la Seminar) a fost un proces duhovnicesc complex, pe care nu l-am mai regăsit până acum în nicio astfel de pedagogie duhovnicească. Pentru că, din prima clipă, am început cu el un curs de inițiere în toată istoria filosofiei, citind rând pe rând, de la filosofii antici și până la cei ultimi, în paralel cu dezvăluirile și comentariile pe marginea experienței sale mistice.

Eu primeam cărțile de la sine și le citeam până la următoarea întâlnire. Și le expuneam pe scurt, învâțând logica dialogului amiabil și a discuțiilor interminabile pe orice temă.

După ce am citit câte o operă sau mai multe de la toți marii filosofi ai lumii, am început un curs de citire a marilor scriitori și poeți ai lumii. Și, la fel, primeam cărți și le citeam sau date despre ele și apoi observam ce înțeleg din toată această imensă informație.

După ce am epuizat și acest tronson de cunoaștere, am început să citesc Filocaliile, în ediția Dumnezeiescului Dumitru Stăniloae, și le-am citit de la cap la coadă, apoi alte volume din colecția Părinți și Scriitori Bisericești, teologia Părintelui Stăniloae, teologia Sfântului Grigorie Palama și a Sfântului Simeon Noul Teolog, alături de tot felul de alte cărți teologice, științifice, oculte, poezie, albume de artă, de critică literară, de memorialistică, de arte plastice.

Și, la un moment dat, în apropiere de sfârșitul facultății a încetat să îmi mai organizeze citirile neapărate, pentru că înțelesese că începusem să mă dezvolt spre falii și mai înguste de cercetare, la nivel teologic, științific, literar, filosofic…și m-a lăsat să zbor de unul singur.

De atunci am început să vorbim, cu precădere, despre înțelegeri punctuale ale operelor sale principale și ale unor falduri ale experienței sale…și mi-a vorbit din ce în ce mai mult despre lucruri copleșitoare, despre amănunte duhovnicești incredibile.

Intimitatea dintre noi ajunsese la cote imense, neașteptate. Vorbeam și când tăceam și când vorbeam. Iar acest lucru nu cred că a fost sesizat de nimeni cât timp el a trăit. Niciodată nu spunea cuiva ceea ce se petrecea între noi, ce îmi mărturisea, ce îmi explica. De aceea nimeni nu a putut bănui că el ajunsese să vorbească cu mine cum ar vorbi cu conștiința sa.

Bineînțeles, dădea detalii despre mine, despre faptul că vin pe la el, altora care îl vizitau…dar toată această imensă muncă de creare a mea a fost o taină până astăzi. În afară de soția mea, nimeni nu mai știe lucrurile pe care le spun acum…Și acum le spun cu multă recunoștință și iubire pentru jertfelnicia sa și pentru actul său pedagogic impecabil și nu pentru ca să ies în evidență.

El (acum înțeleg) înțelesese că viața mea va fi o dedicare pentru studiu și pentru cercetare și pentru creație, de aceea s-a apucat, din prima zi, ca să mă clădească. Însă a făcut tot acest exercițiu duhovnicesco-paideic cu mine fără a-l numi și chiar fără să mi-l propună, pentru că vedea că eu sunt flămând pentru așa ceva, că eu sunt de acolo, din acest film…și totul a venit de la sine.

Ajunsesem la o rapiditate a citirii și a scrierii uluitoare. Citeam zile și nopți la rând, scriam sute de pagini, cream poezie, teatru, roman, nuvelă, aforisme, învățam pentru examene…Privind în urmă, îmi văd viața ca pe a unui om străin, pentru că nici pentru mine nu mi se pare ceva de înțeles cum de s-au putut petrece toate aceste lucruri, atât de masive și atât de repede, pe de altă parte.

Însă acum, cel de azi, Dumnezeiescul Ilie, e o persoană din ce în ce mai răpitoare și mai incredibilă și modul cum mă rog lui, cum îl simt că e prezent cu mine, oriunde, cum mă luminează, cum îl simt mereu și îl văd duhovnicește a dus intimitatea cu sine la ceva imposibil de sfărâmat, pentru că e intrat în toată ființa mea.

Dar eu sunt prea păcătos pentru ce măreții de har îmi aduce în viața mea. Însă mi-a dat să simt, la fiecare editare a cărții sale, cât de mult se bucură pentru că ele, în sfârșit, ies spre ochii altora. Și bucuria lui, prea bulversanta lui bucurie pentru acestea, revărsată în ființa mea, mi-a șters toată tristețea…din jurul nereceptării lor.