Din oameni marginali, cu probleme psihice, cu resentimente. Din insignifianți.

Și când iei un nimeni și îl pui într-un post de conducere, atunci observi cum, deodată, începe să dorească să își transforme fixațiile, frustrările în realitate. Observi cum vrea să facă din nebunia minții lui o realitate pentru toți.

The Experiment (2010) ilustrează condițiile în care un nimeni devine dictator. Iar Adrien Brody, actorul care îl încarnează pe Travis (personajul principal pozitiv al filmului), face aici un rol de excepție, prin care ne atenționează asupra faptului că omul, în condiții grele de viață, în condiții nedrepte, nu poate să suporte fără limite.

Deși filmul de față e unul tezist, de la cap la coadă, încercând să ne demonstreze că noi, oamenii, nu suntem mai puțini violenți și mai puțini animalici decât animalele încolțite, adică e un film care sprijină ideologia evoluționistă, totuși reușește să vorbească despre om și despre profunda lui umanitate.

Pentru că Travis îl ajută cu insulină pe Benjy, chiar cu riscul de a fi bătut de gardieni sau de a pierde cei 140.000 de dolari, pe care trebuia să îl primească în urma celor două săptămâni de captivitate experimentală.  Adică Travis nu e un profitor fără scrupule, ci un om care se gândește la alții, deși nu are nicio credință tradițională, ci se ghidează în viață după cum îi dictează inima.

Personajul principal negativ al filmului, Barris, se transformă însă dintr-un om credincios și cuminte, care locuiește cu mama lui deși are 40 și ceva de ani, într-un dictator feroce, în conducătorul psihopat al gardienilor, care ajunge să îl bată, să îl schingiuiască, să îl umilească și chiar să urineze peste Travis.

Barris vrea să fie respectat, să i se împlinească ordinele și vede în Travis dușmanul său numărul 1, tocmai pentru că e uman, se gândește și la alții și nu doar la bani. De aceea, când unul dintre gardieni va încerca să îl ajute pe cel bolnav de diabet, îl va bate cu bestialitate și îl va transforma în deținut.

Dar atât gardienii, cât și deținuții experimentali sunt, la rândul lor, niște cobai ai unui medic psihopat, care acționează doar o singură dată în film: la final, când acționează alarma, când se aprinde mult așteptatul bec roșu…și toți se opresc din bătaia pe viață și pe moarte, pe care a declanșat-o comportamentul inuman al falșilor gardieni.

Dintr-un experiment pașnic, făcut pentru bani, lucrurile au luat o întorsătură dramatică, când nebunia personală, promisiunea banilor și poziția de coerciție s-au strâns la un loc. Cu alte cuvinte dictatorii sunt printre noi, sunt toți cei care au dorințe și orgolii înăbușite sau nu au un cadru în care să își extindă nebunia interioară.

Când nebunia unuia, a dictatorului se declanșează și ororile ei nu mai pot fi suportate, atunci toți cei din închisoare sau din țara transformată în închisoare vor sânge, vor răzbunare, vor o dreptate iminentă.

Iar execuțiile dictatorilor sunt momente de depresurizare socială, oricât de inumane par de la distanță. Pentru că dictatorul constrânge, intimidează, încarcerează nu numai trupurile oamenilor, ci atentează și la sufletul lor, la umanitatea lor profundă.

Tocmai de aceea țipătul de răzbunare e, în primul rând, un strigăt după normalitate și după dreptate în același timp. Iar cum dictatorul nu își înțelege sau nu își acceptă situația penibilă, tocmai de aceea lucrurile se fac în forță, se fac cu pumnii sau cu armele.

Filmul este un experiment psihologic și pentru spectatori. Pentru că ne decantează trăirile, emoțiile, așteptările. Suntem puși să ne întrebăm ce am face în situații limite, exasperante?

Finalul se îmbucă perfect cu începutul. Toată drama e la mijloc. Iar dacă am tăia din film drama, filmul ar fi unul de dragoste.

Însă filmul e o atenționare pentru statele lumii care nu cunosc, în comparație cu noi, gustul încarcerării, al umilinței, datorat unui dictator sonat și incorigibil. Adică: feriți-vă să alegeți în fruntea unei instituții sau a unui stat un prost cu fumuri de geniu. Se va sfârși dramatic…

Did you like this? Share it: