Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [9]

Părțile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8

***

Ziua a 8-a

„ai prăpădit semețiile vrăjmașilor celor răi, cu semnul lui Hristos cel făcător de biruință”

I-ai umilit pe demoni, pe eretici și pe păgâni cu iubirea Ta cea mare și cu puterea Crucii Tale, Doamne!

*

Sfântul Apostol Pavel = „predicatorul limbilor”

Limbi de aici înseamnă neamuri, etnii, popoare.

Sfântul Pavel a predicat neamurilor păgâne.

*

„ai părăsit întunericul idolilor”

Ai părăsit închinarea la idoli, idolatria, care e cauza întunericului spiritual, a lipsei dreptei credințe.

*

„prin înfrânare adormind mai ‘nainte mișcările trupului”

Prin asceza ta ai făcut să înceteze în tine lucrarea patimilor.

*

„fiind înarmat cu crucea ca o căpetenie de ostași nebiruit”

Arma noastră împotriva demonilor și a patimilor e Dumnezeiasca Cruce.

*

„lepădându-se de neam și de cinstea cea cu mândrie”

A renunțat la neamul și la cinstea lumească pentru dragostea lui Dumnezeu.

*

„cu pofta bunei credințe”

Cu râvna dreptei credințe.

*

„bătăile cele ca niște ploi ale vrăjmașilor” = multele bătăi primite în timpul martirizării, aidoma rafalelor de ploaie

*

„vrând să mântuiască din necuvântare”

Scoțându-l din starea lui de nepreamărire a lui Dumnezeu.

*

„cu dreapta ta fericite ai dat palme întunecoaselor obraze ale dracilor”

Prin sfințenia ta i-ai umilit pe draci, ca și când i-ai fi luat la bătaie.

*

„îngreuindu-te cumplit cu pietre, care te ușurau pe tine către bucurie fără de greutate”

Greutatea și durerea pietrelor răbdate în timpul martirizării tale, te-au făcut să mergi mai ușor, curățit de păcate, la Domnul.

*

„cu buna poftă încingându-se”

Având voința determinată de râvna de a sluji Domnului.

*

„te-ai suit pe sângele tău ca pe o căruță”

Se face analogie cu luarea Sfântului Ilie la cer. De aici sângele ca o căruță care îl înalță la cer.

Sângele muceniciei tale te-a urcat la Domnul, după cum l-a urcat căruța harului pe Sfântului Ilie Tezviteanul.

*

„Laudă să[-I] cântăm lui Dumnezeu din buze de lut” = din tot sufletul și până la ultima picătură de energie a trupului nostru.

*

„podoaba purtătorilor de chinuri” = podoaba Mucenicilor

*

„cântând cu glas de trâmbiță”

Exemplul bun e un exemplu care se propagă imediat în rândul oamenilor evlavioși.

***

Interludiu de toamnă

Când te muți…te miști, deși stai pe loc. Sufletul îți stă pe loc.  Și când transpiri, apa curge spre pământ…în timp ce tu mergi, mergi, fără oprire, atât prin praf, cât și prin gânduri…

Și astăzi dimineață, fiind la cursuri, m-a lovit un sunet de pian, un cântec de pian, de la un coleg al meu, preot, neștiut pe nume…tocmai când eu mă spălam pe mâini în fața oglinzii.

Ce a simțit oglinda…din cântec?

Sau ce au simțit câinii, nu puțini, pe lângă care am trecut astăzi, în zorii dimineții, mergând spre Sfânta Liturghie…din valurile reverendei mele, care mătura praful dintre Sfânta Ecaterina și Olimpului.

Primul om care m-a salutat astăzi a fost o călugăriță romano-catolică, pe care nu o cunosc și nu mă cunoaște. Călători stingheri pe străzile unui București inexpresiv…dar cu o încadrare religioasă. Probabil acesta a fost singurul motiv…

Apoi un gunoier, un țigan, a fost al doilea călător bucureștean…care m-a salutat sau care a îndrăznit să îl salute pe un preot, pe care nu îl cunoștea.

Tăcerea stă în noi…nu numai între noi!

Ne sugrumă mișcările naturale, naturalitatea.

Vom ajunge pietre sau doar niște simple castane, căzute din pom, pe care nimeni nu le ia în seamă, chiar dacă toamna îți cade în suflet cu un aer trist?…

Observ multe…Mai ales lejeritatea mentală cu care se trăiește…și se moare.

Distanța dintre Paterice…și viața reală a ajuns atât de mare, de apăsătoare, încât nici nu știu dacă mai ne putem numi creștini, fără să roșim sau dacă mai găsim, câțiva, care chiar să creadă în ceea ce mărturisesc.

Fraze ne duse până la capăt.

Frica de a spune ceea ce gândești.

Presiunea coerciției.

Lehamite.

Entuziasm dezabuzat.

Goana după iluzii.

Tăceri insațiabile.

Peste care niciun cuvânt nu mai e credibil sau totul e un simulacru, ca pletele unui vânt, care acum te învăluie, acum te uită în stația de tramvai.

Însă respir, transpir, mă rog, îmi acordez nervii.

Toate trec.

Toate zilele trec.

Toate nopțile dorm.

Toți copacii cască.

Și totul e de un fugitiv atât de accelerat…că nici nu sunt observabile viețile noastre de-o secundă…

Însă noi ne încumetăm să credem sau să sperăm, că facem umbră pământului la nesfârșit.

Ce eroare de logică fatală!…