Când te muți…te miști, deși stai pe loc. Sufletul îți stă pe loc.  Și când transpiri, apa curge spre pământ…în timp ce tu mergi, mergi, fără oprire, atât prin praf, cât și prin gânduri…

Și astăzi dimineață, fiind la cursuri, m-a lovit un sunet de pian, un cântec de pian, de la un coleg al meu, preot, neștiut pe nume…tocmai când eu mă spălam pe mâini în fața oglinzii.

Ce a simțit oglinda…din cântec?

Sau ce au simțit câinii, nu puțini, pe lângă care am trecut astăzi, în zorii dimineții, mergând spre Sfânta Liturghie…din valurile reverendei mele, care mătura praful dintre Sfânta Ecaterina și Olimpului.

Primul om care m-a salutat astăzi a fost o călugăriță romano-catolică, pe care nu o cunosc și nu mă cunoaște. Călători stingheri pe străzile unui București inexpresiv…dar cu o încadrare religioasă. Probabil acesta a fost singurul motiv…

Apoi un gunoier, un țigan, a fost al doilea călător bucureștean…care m-a salutat sau care a îndrăznit să îl salute pe un preot, pe care nu îl cunoștea.

Tăcerea stă în noi…nu numai între noi!

Ne sugrumă mișcările naturale, naturalitatea.

Vom ajunge pietre sau doar niște simple castane, căzute din pom, pe care nimeni nu le ia în seamă, chiar dacă toamna îți cade în suflet cu un aer trist?…

Observ multe…Mai ales lejeritatea mentală cu care se trăiește…și se moare.

Distanța dintre Paterice…și viața reală a ajuns atât de mare, de apăsătoare, încât nici nu știu dacă mai ne putem numi creștini, fără să roșim sau dacă mai găsim, câțiva, care chiar să creadă în ceea ce mărturisesc.

Fraze ne duse până la capăt.

Frica de a spune ceea ce gândești.

Presiunea coerciției.

Lehamite.

Entuziasm dezabuzat.

Goana după iluzii.

Tăceri insațiabile.

Peste care niciun cuvânt nu mai e credibil sau totul e un simulacru, ca pletele unui vânt, care acum te învăluie, acum te uită în stația de tramvai.

Însă respir, transpir, mă rog, îmi acordez nervii.

Toate trec.

Toate zilele trec.

Toate nopțile dorm.

Toți copacii cască.

Și totul e de un fugitiv atât de accelerat…că nici nu sunt observabile viețile noastre de-o secundă…

Însă noi ne încumetăm să credem sau să sperăm, că facem umbră pământului la nesfârșit.

Ce eroare de logică fatală!…

Did you like this? Share it: