Sechele de profesor navetist

Prof. Dr. Ioana Bot a publicat articolul Amintiri din cealaltă viață în ziarul Dilema Studiilor Postuniversitare VII (9-15 septembrie 2010), nr. 343, p. 1, unde a povestit drama pe care a trăit-o, atât ea cât și întreaga ei generație, de pe urma repartizărilor de la mii de kilometrii de orașul de domiciliu.

Și, după ce ne spune cum a apucat un post de profesor la 50 de km de Cluj, tocmai pentru că învățase foarte bine în timpul facultății și despre cum arăta drama elevilor ei, ne vorbește și despre sechelele/urmările în timp ale acelei navete depersonalizante:

„Mi-au rămas, vreme de decenii, mai puternice decât mine însămi, frica de frig și alergia la coloranții mezelurilor proaste, trezirea la 5 dimineața din instinct și aplecarea spre stocarea inutilă a proviziilor, groaza de trenuri și panica dacă ele se opresc în câmp fără explicații, greața la ședințele lungi și spaima de hainele foarte groase, rezistența la marșuri forțate și intoleranța la nechezol.

Căderea întunericului mă neliniștește visceral, ca și cum nu aș ști că imediat se aprind luminile. Suport bine, în schimb, cozile la ghișee și pot explica pe înțelesul unui puști cu dinții în schimbare orice delicatese gramaticale ale României”.

Nu, nu e drept să suferi atât de mult, pentru ca să oferi experiența ta profesională și de viață!

Însă nedreptatea aceasta se poate repeta sau se repetă cu alții acum, într-o altă formă sau în forme mai subtile, în așa fel încât să nu aibă tihnă și nici plăcere de ceea ce fac, de ceea ce predau, de ceea ce muncesc sau de slujba lor.