Zi: 10 septembrie 2010
Despre repere și caracter
– Am stat și m-am gândit la tot ceea scrieți, la tot ceea ce îmi spuneți, la tot ceea ce am înțeles despre Sfinția voastră…și ceva (zic eu: profund) mă face să vă întreb: Părinte Dorin, care este reperul personal în viața dumneavoastră? Există un exemplu? Mai multe, după care vă ghidați?
– Draga mea, poate vă așteptați să vă spun că Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu este singurul meu reper sau cineva din familia mea sau vreo personalitate cunoscută, din mediul academic sau cu o viață sfântă…pentru că știu că așa se răspunde…la întrebarea de față, de obicei. A ajuns un clișeu…enervant…
Dacă m-aș fi focusat pe o persoană anume, nu aș fi fost un om plurivalent, cu o largă deschidere către oameni, către viață și către munca de cercetare, cum sunt de fapt.
Însă, primul lucru marcant pe care l-am învățat în viață (și asta din primii ani de grădiniță, dinainte de școală) e să învăț de la oricine, să mă interesez despre orice lucru și să caut, în mod continuu, noi valențe ale oamenilor pe care îi cunosc sau pe care îi întâlnesc.
Când l-am cunoscut pe Dumnezeiescul Ilie am înțeles, încă odată în plus, într-un mod marcant, că a cere de la o persoană anume toate răspunsurile tale în viață duce la o perspectivă îngustă, extremistă, pe de o parte dar, pe de altă parte, că a nu lua, de la fiecare om pe care îl cunoști sau îl citești sau auzi despre el, lucrurile care contează, care te personalizează, înseamnă să îți placă să fii prost.
Iar eu am oroare de prostie. Nu pot să admit să pierd timpul degeaba. Dacă am posibilitatea și timpul să cunosc un anume lucru, care mă interesează, nu pot să mă fac că nu mă interesează.
A-ți ucide căutările profunde e, pentru mine, un păcat strigător la cer, pentru că prin acestea refuzi ajutorul lui Dumnezeu și te declari indiferent față de creșterea ta duhovnicească și intelectuală.
Niciodată Dumnezeiescul Ilie nu m-a făcut rob sieși ci, dimpotrivă, mi-a oferit libertatea să admir pe oricine și să avem polemici. Iar „certurile” noastre sfinte, pentru adevăr, erau niște mărturisiri de crezuri a doi oameni liberi, care se iubesc și se respectă reciproc în așa fel de mult, încât nu doresc niciunul să minimalizeze sau să excludă crezul celuilalt.
Și când simțeam că nu am dreptate, mă lăsam imediat convins de adevărul experienței sale. Și atunci când simțea că eu am cercetat mai atent și mai profund o anume problemă, stătea și mă asculta (O, Doamne, cu ce profunzime și responsabilitate!) și îl vedeam cum își recalculează opiniile, imediat, vizavi de ceea ce îi spuneam.
Tocmai de aceea am fost prea fericit și prea împlinit în ceea ce privește dialogul cât timp el a fost printre noi, pentru că dialogul nostru nu avea nicio ipocrizie și nicio fandoseală. Vorbeam simplu, direct, cu tărie, țintind esența lucrurilor, fără să ne strufocăm cu detalii epuizante.
Așa că nu am doar un exemplu, un reper în viață, ci sute, mii de repere. Eu îi pun pe toți Sfinții la un loc, pe toți artiștii la un loc, pe toți academicienii la un loc, pe toți oamenii de diverse categorii, de la care am învățat una sau alta, la un loc și de la toți am luat și iau în mod continuu ceea ce se lipește de mine sau îmi formez, din toți, expresia de viață spre care tind.
Însă nu fac un melanj din toată lumea…ci fiecare e în inima mea într-o anume intensitate, într-un anume fel, pe o anume treaptă, fără să am o ierarhie a lor. Dacă explicarea unor dogme ale Bisericii mi-am însușit-o de la câțiva Sfinți Teologi, atunci am învățat să scriu sau să pun anumite probleme, să le urmăresc constant de la alții, mulți alții.
Însă eu nu învăț lucruri mot à mot de la nimeni sau nu le învăț ca pe poezie și, când mă întreabă cineva, le rostesc precum papagalul, ci trec toate prin mine. Ele se sedimentează în mod ușor și constant și devin una cu mine.
Tocmai de aceea, deși, în unele lucruri pot fi înțeles, de cineva aprofundat, că sunt tributar unuia sau altuia, în fundamentul întregii mele construcții de viață și de creație, tot ce am iubit, admirat, asumat, învățat au devenit una cu mine și sunt personal în modul în care pun problemele și îmi parcurg existența.
– Când v-ați dat seama că ați devenit un om personal, că aveți un caracter aparte, o personalitate în formare?
– Am început să conștientizez caracterul meu în formare din seriozitatea cu care mă jucam în ultimii ani de învățământ primar și în primii ani de învățământ gimnazial. Mamaia avea vreo 10 metrii de căpșuni, după casă…iar eu acolo mi-am făcut Țara Dorului, prin clasa a doua-a treia…și i-am distrus (fără să vreau) aproape toți căpșunii și zambilele, pentru că toate construcțiile erau printre plantele ei.
Însă pentru această țară a mea, pe care am format-o și pe care o guvernam, o hrăneam și o amenajam și care consta în soldați, păpuși, blocuri, case, vapoare, fântâni, canale navigabile, acvariu, trenuri, copaci, flori și vegetație răsădită de mine, îmi pierdeam tot timpul liber, după ce îmi terminam temele, tratând lucrurile in micro la scară globală.
Colegii mei de generație erau prea înceți la minte și nedoritori de mari experiențe…așa că mă plictiseau teribil. Singurelele lor „sporturi” erau necititul și fotbalul de ore întregi, care pe mine mă indispuneau amândouă…și de aceea nu îmi atrăgeau atenția. Tocmai de aceea m-am refugiat în seriozitatea muncii de a crea și a conduce o țară, o întreagă lume, fapt pentru care, trecerea de la condus țări…la scris cărți a fost un pas normal.
Și toți care veneau pe la noi erau uimiți de ordinea, de atenția și de frumusețea lucrurilor pe care le făceam. Iar în mine lucrurile deveneau din ce în ce mai clare, pentru că munca la a crea oameni de plastic și la a-i face să aibă o viață a lor, fiecare în parte, mă făcea și atent la detalii, și atent la întreg.
Când a venit revoluția și s-a aprins în mine harul și râvna credinței (pe la 12-13 ani), tocmai de aceea nu am citit cu restricții sau nu am intrat pe un teren îngust al experiențelor de viață, pentru că în persoana mea particularul și generalul, detaliul și întregul erau în întrepătrunderea lor firească.
Însă caracterul meu a fost și este în formare în ceea ce privește consistența lui (din ce în ce mai rarefiată) dar nu și în ceea ce privește forța lui, temperamentul meu existențial. Pentru că, din totdeauna am fost serios, atent, duios cu oamenii și cu lucrurile, generos, deschis, intransigent cu deformările de orice fel sau cu mitocănia, implicat în lucruri trainice, durabile, cu mare deschidere, de amplitudine.
Cu toate astea nu vreau să vă dau impresia că sunt perfect, pentru că nu e adevărat…La caracterul meu sincer și deschis s-au adăugat, în timp, multe patimi, dureri, nefericiri, traume, care, pe de o parte, m-au slăbit interior iar, pe de altă parte, m-au făcut să cunosc amărăciunea lumii, a decadenței.
Da, și eu am gustat din plin decadența…Însă nu mai doresc să vorbesc despre ea, după cum nu mai doresc să public tot ceea ce am scris și creat ca artist, pentru că sunt și multe teribilisme pe care le regret. De ce? Pentru că fac parte din trecut, lucrurile mele interioare sunt cu totul altele acum…iar omul de atunci a murit…
Însă am scos din rele, din patimi și din păcate înțelesul convertitor al lucrurilor și le-am convertit din rele în bune. Iar înțelegerea faptului, că toate lucrurile vieții mele, bune sau rele, m-au dus și mă duc continuu la Dumnezeu și la o înțelegere și mai profundă a vieții mele și a lumii, m-a făcut să intuiesc și să trăiesc continuu propria mea viață ca pe una providențiată, secundă de secundă, de Dumnezeul mântuirii noastre.
Pe de o parte, am multe regrete față de mine însumi, față de viața mea…Însă, când văd cum se rânduiesc la nivel holistic lucrurile, de către Dumnezeu, îmi dau seama că traseul vieții mele e într-o continuă construcție, că el e un mare dar și o infinită surpriză pentru mine și că sunt în mijlocul unei mari minuni care se numește viața cu Dumnezeu.
Nu știu cât voi trăi, nu știu câte voi face până la urmă, nu știu știu unde mă voi duce și cu cine mă voi întâlni dar ceva știu sigur: pe fiecare zi mă construiesc, când nu scriu mă rog, când nu mă rog gândesc, când nu mai pot mă odihnesc, însă, a doua zi, pe fiecare zi, fac aceleași lucruri.
Nu abdic de la drumul meu. De la drumul meu interior. Acolo, înăuntrul meu, e toată comoara mea și toată atenția mea. Cărțile mele, studiile mele, ceea ce sunt văzut că fac sunt ieșiri în afară. Acelea sunt urmele mele care vor rămâne în istorie. Însă încă-nespusul, încă-neaflatul, încă-de-iubitul fac parte din mine și vor pleca cu mine…
Da, fără experiența mea teologică, isihastă, literară și filosofică…nu aș fi știut ce înseamnă formarea caracterului sau nu aș fi intuit ce mare taină e omul în el însuși, când e împreună cu Dumnezeu, cu tot cerul și pământul și cu orice știință și cunoaștere.
Dar mai am multe de învățat și de făcut. O, prea multe!…
– Mie mi se pare că sunt năucitor de multe lucrurile pe care le faceți…și că ar trebui să vă uitați, poate, mai mult, la sănătatea dumneavoastră. Mi-ați mărturisit că nu mai știți ce e vacanța, ziua de pauză de la grădiniță și că ați muncit, ați lucrat în continuu…
– Da, nu e nicio exagerare…iar oboseala mea e imensă…Nu știu cum e să ai mintea odihnită (știți zicala: prostul are minte…odihnită)…dar știu cum e să ai mintea brici toată ziua. E un mare har de la Dumnezeu acest lucru, cu siguranță, pentru că eu nu fac eforturi suplimentare în acest sens…ci e un lucru firesc pentru mine…
Însă știu ceva…sau, mai degrabă, presimt acest lucru, că dacă aș opri într-o zi motoarele mele interne, dacă aș renunța la a gândi, la fi lucid, la a mă lupta cu patimile și cu gândurile în mod continuu…m-aș sinucide interior. Și nu sunt dispus să fac acest lucru, pentru că ar fi un sacrilegiu…
– Mă tulbură faptul că dumneavoastră sunteți atât de dramatic chiar și când glumiți…
– Dacă aș râde fără dramatism, aș râde ușor. Iar oamenii care râd ușor sau râd doar bășcălios…nu au căutări înalte, adică nu au caractere frumoase...Nu încerc să mă victimizez sau să mă transform într-un exemplu de urmat. Și asta pentru ceea ce vă spuneam mai devreme: nu îmi place ca cineva să își reducă viața interioară la mine.
Nu sfătuiesc pe nimeni să devină ca mine…ci să devină ca el. Pentru că devine un eșec existențial absolut cel care vrea să îl copie pe cineva, să fie ca el, fără să vrea să fie ca sine, înglobând în el însuși un ocean de experiență din omenire.
Mediul online e pentru persoane care știu să altoiască în ei înșiși experiența tuturor. Dacă cauți doar oameni ca tine, oameni care să facă tot ceea ce faci și tu și să fie, în toate, pe aceeași lungime de undă cu tine, devii un extremist, un om prost și uni direcționat.
Personalitățile reale și de anvergură au geniul sintezei. Trebuie să știi să vezi unicitatea din fiecare și pe ea să o transformi în propria ta interioritate. Dar nu în mod strident și cu ifose, ci smerit și recunoscător…
Amintiri…nedorite
Ultimele rememorări de pe blogul nostru despre epoca roșie mi-au provocat…anti-nostalgii. Nu știu dacă faptul de a fi fost copil încă, pe atunci, e un avantaj sau un dezavantaj. Sau e din ambele câte un anume procent.
Aspectul pozitiv e că nu am trăit orele de educație politică, ședințele lungi, interminabile, la care mergeau părinții, n-am trăit teroarea disciplinei în frontul ideologic din liceu și facultate, emoția deportării cine știe unde după terminarea facultății, grija unei familii când…n-aveai ce cumpăra de la alimentară.
Coșmarul acesta s-a terminat când aveam 12 ani și eram în clasa a șasea. Am putut să optez pentru uman și pentru filologie, care înainte nu existau (era doar matematică-fizică, industrial și mecanică), am fost, cred, prima serie care n-a mai dat treapta a doua…
Însă tot îmi amintesc, pe lângă frig și scrisul temelor la lumina lămpii, când se lua curentul, pe care le-a experimentat toată lumea, la vremea aceea, mai abitir de…sirena combinatului (la 7 dimineața, la 3 și la 12 noaptea), care nu doar anunța schimbul, dar scula și morții (cu țiuitul lui am rămas în cap o vreme și după ce n-a mai funcționat), și de aburii groși de amoniac prin care trebuia să mă duc dimineața la școala, ținându-mi cât mai mult timp respirația, ca să nu mă înec. Nu scăpam însă de înțepăturile din nas și din gât, ca niște ace.
Mai bine zis, încercam să nu respir aproape deloc de acasă până la școală (stăteam aproape) și să mă strecor prin ceața și norișorii gălbui de pe stradă. Iar combinatul avea scăpări de gaze destul de frecvent.
Mai ales dacă te duceai la Dunăre, în apropierea lui, puteai să admiri în voie norii galbeni plutind la nivelul pământului, de statura unui om, staționari din fericire, altfel mulți n-ar mai fi scăpat vii dintr-o astfel de întâlnire.
Acest combinat chimic, pentru care bulgarii ne-au înjurat și blestemat ani de zile, din cauză că le strica trandafirii și castraveții, a încetat de ceva ani să mai funcționeze, lăsând mulți șomeri și un oraș sărac în urmă, din care toată lumea (mai ales cea tânără) vrea să fugă.
Dar eram…fericiți pentru că prindeam bulgarii bine, fiind la granița cu ei. Ba chiar se putea trece la ei, din când în când, cu bacul pe Dunăre.
Ne simțeam occidentali când venea lumea din Bulgaria și mai aducea câte ceva, ca să nu spun că priveam, seara sau noaptea, către Nicopole (care e așezat pe un deal față de Turnu Măgurele) ca la o adevărată feerie de lumini, când la noi era beznă.
E o memorie care se îndepărtează, pe măsură ce trec anii, dar pe care n-o poți cenzura…
Și mai ales, nu poți simți ce n-ai trăit. Unii dintre noi au trăit în două lumi diferite. Se pare însă că numai unii au memoria atrocității sau au sensibilitate la oroare, în timp ce alții au putut s-o observe mai puțin și pot să nu și-o mai aducă aminte.
Predică la duminica dinaintea înălțării Sfintei Cruci (2010)
In. 3, 13-17, cf. GNT
„13. Și nimeni nu s-a suit în cer, decât numai Cel care S-a coborât din cer, Fiul omului.
14. Și după cum Moise a înălțat șarpe în pustiu, astfel trebuie să Se înalțe [și] Fiul omului,
15. ca tot cel care crede în El să aibă viață veșnică.
16. Pentru că astfel a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul [Său] Unul Născut, ca tot cel care crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.
17. Pentru că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul în lume pentru ca să judece lumea, ci pentru ca să mântuiască lumea prin El”.
***
Iubiți frați și surori întru Domnul,
Evanghelia zilei ne vorbește despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru că întruparea, viața, moartea, învierea și înălțarea Domnului, tot ceea ce a făcut și face Dumnezeu pentru noi ne dezvăluie iubirea imensă a lui Dumnezeu pentru noi. Iar Crucea Domnului, adică moartea Lui, din iubire, pentru noi, pe care ne pregătim să o cinstim cu rugăciune și post pe 14 septembrie, e o preaslăvire a dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
Pentru că Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu distant, indiferent la nevoile noastre reale și presante, ci un Dumnezeu al milei și al iubirii de oameni, Care Se pătrunde de nevoile, de durerile, de necazurile noastre personale dar și de cele ale lumii întregi. Iar noi, spre Dumnezeul nostru, strigăm mereu ca spre Dumnezeul milostivirii și al înțelegerii noastre profunde, ca Unul care S-a pogorât din cer ca să Își asume, pentru veșnicie, umanitatea noastră.
Și primul verset al Evangheliei asta ne spune: că Dumnezeul nostru a coborât la noi și a experiat condiția creaturii Sale, pentru ca să o îndumnezeiască. De aceea, El este Fiul omului cel prezis de Sfântul Daniel Prorocul, adică Cel care a introdus în persoana Sa dumnezeiască firea noastră umană și, prin acest mare act de milostivire și de iubire față de noi, ne-a deschis tuturor posibilitatea de a ne unii cu dumnezeirea Sa.
Pentru că atunci când ne rugăm Lui ne iradiază interior slava dumnezeirii Sale. Iar când ne împărtășim cu Dumnezeiescul Său Trup și Dumnezeiescul Său Sânge, în Preasfânta Euharistie, ne unim, ființial, în adâncul ființei noastre, cu persoana lui Hristos, Care este Dumnezeu și om și de aceea creștem în îndumnezeire, adică în împărtășirea de slava Sa. Iar când, în mod extatic, vedem slava Sa, a Celui Unui Născut din Tatăl, atunci ne împărtășim de consecințele reale și personale ale iconomiei mântuirii Sale pentru noi.
Însă niciodată Fiul nu este fără Tatăl și fără Duhul Sfânt, pentru că întreaga Preasfântă Treime lucrează pas cu pas la mântuirea noastră. Tocmai de aceea mântuirea noastră are fundament treimic, pentru că creștem în viața duhovnicească din, prin și în harul lui Dumnezeu. Și această creștere ontologică reală abisală ne arată că suntem fiii lui Dumnezeu după har, adică suntem mereu alții și nu stăm în păcatele noastre vechi, ale răutății și ale necredinței.
Cel care S-a coborât din cer e Fiul lui Dumnezeu. Și coborârea Lui se numește întrupare, pentru că astfel a devenit Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Însă Cel care S-a întrupat pentru mântuirea noastră, din iubire negrăită pentru noi, făptura Sa, nu s-a dezis de firea noastră umană. De aceea a suit-o la cer și a făcut-o să împărățească pe scaunul Dumnezeirii.
Însă coborârea Lui la noi și răstignirea Sa au fost preînchipuite în șarpele de aramă înălțat pe lemn în pustie. Iar înălțarea Lui pe lemn, adică moartea Lui, crucificarea Lui, ne arată că iubirea lui Dumnezeu e uluitor de mare, incredibil de mare, pentru că El nu numai că a devenit om ca noi, afară de păcat, dar a și suportat toate pentru noi și de la unii dintre noi, pentru ca să ne dea tuturor intrarea la Tatăl.
Așa că atunci când ne înălțăm în mod trufaș gâturile, când ne bântuie demonul mândriei și al prețiozității de sine, ar trebui să ne aducem aminte de faptul, că adevărata înălțare e smerenia. Și că adevărata iubire nu e indiferentă, nici crudă, nici plină de acreală ci e o dăruire crucificată față de toți, e dorința de a face tuturor binele pe care ni-l facem și nouă, atunci când ne luptăm cu patimile noastre, când ne crucificăm neîncetat.
Pentru că tăria sau puterea Dumnezeieștii Cruci e harul dumnezeiesc de a ne lupta cu demonii și cu patimile din noi și cu durerile și suferințele de tot felul. Iar când ne suim pe cruce pentru aproapele nostru atunci îl slujim, uitând de noi pentru că îl vedem pe el și iubindu-l pe el pentru ca să ne vindecăm pe noi înșine de egoism și de răceală sufletească.
Pentru că Domnul nu S-a urcat pentru Sine pe cruce, ci pentru cei care vor crede în El și se vor umple de iubirea de a-și răstigni și ei patimile și poftele, pentru ca astfel să poată să îi slujească aproapelui.
Iar credința întru El nu e doar o luare la cunoștință de realitatea Sa ci o alipire cu totul de El și de voia Sa, care ne face să fim foarte dinamici și jertfitori de sine. O alipire intimă, preadumnezeiască, în care să nu mai trăim viața noastră, ci viața Lui, a Celui care a iubit lumea, creația Sa, mai mult decât pe Sine.
Iar când Domnul vorbește de iubirea Tatălui pentru lume ne subliniază faptul că Dumnezeu nu vrea să piardă pe nimeni. Că nu dorește nimănui Iadul, moartea veșnică ci, dimpotrivă, pentru toți Se deschide și pe toți îi așteaptă. Iar noi, în loc să alergăm spre iubirea lui Dumnezeu cu toată ființa noastră, spre Cel care ne așteaptă cu dor inexprimabil, noi ne închidem inima, ne sălbăticim, ne facem că avem altă treabă.
Însă scopul vieții noastre e viața veșnică. E acela de a ne eterniza în bine. De a nu suporta nicio distanță a păcatului între noi și Dumnezeul iubirii noastre.
Tocmai de aceea Crucea Sa nu e o judecată a lumii ci cea mai mare dovadă de iubire a lumii. Pentru că nimeni nu ne-a iubit mai mult ca El. Și nimeni nu ne așteaptă, și nu ne ocrotește, și nu ne înțelege și nu ne dorește binele ca El, ca Dumnezeul nostru. Pentru că mântuirea noastră a venit prin El.
Și pe Hristos, pe Dulcele și Preaiubitul nostru Dumnezeu, nu l-a interesat blestemul crucii [Gal. 3, 13], ci a făcut dintr-un instrument de tortură un semn al iubirii nețărmurite. Pentru că Crucea înseamnă iubirea Lui dar și răbdarea Lui pentru noi, prin care umanitatea Sa a fost umplută de slava dumnezeirii Sale.
Iar când Dumnezeieștii Sfinți ai Bisericii ne vorbesc de asceză ca despre crucea care ne despătimește, ei ne spun, cu alte cuvinte, că dragostea e îndelung răbdătoare, e plină de bunătate, de cuviință [I Cor. 13, 4-5], de neuitare la sine ci la aproapele.
De aceea, numai exemplul viu, care îi antrenează și pe alții în viața liturgică și duhovnicească a Bisericii e exemplul care convinge. Și fiecare dintre noi putem să fim exemple reale și nu ostentative ale vieții cu Dumnezeu, care să demonstreze că Evanghelia nu e o filosofie vetustă și inoperabilă ci o sumă de adevăruri dumnezeiești care ne personalizează, dacă ne lăsăm umanizați și îndumnezeiți de către ele.
Și în ciuda faptului că suntem în prag de toamnă, când totul se scutură și moare, omul nostru lăuntric se poate trezi la viață și poate să strige către Dumnezeul nostru treimic cu inimă doritoare de viața veșnică.
Strigați către Domnul, iubiții mei, pentru că El va auzi glasul inimii care Îl caută!
Strigați cu rugăciuni pline de fapte bune, că Lui îi plac oamenii care sunt dintr-o bucată, care se dau cu totul Lui și nu cu rețineri!
Strigați spre Dumnezeul milei și al îndurărilor, că a Lui este stăpânirea și puterea și slava în vecii vecilor. Amin!