Amintiri…nedorite
Ultimele rememorări de pe blogul nostru despre epoca roșie mi-au provocat…anti-nostalgii. Nu știu dacă faptul de a fi fost copil încă, pe atunci, e un avantaj sau un dezavantaj. Sau e din ambele câte un anume procent.
Aspectul pozitiv e că nu am trăit orele de educație politică, ședințele lungi, interminabile, la care mergeau părinții, n-am trăit teroarea disciplinei în frontul ideologic din liceu și facultate, emoția deportării cine știe unde după terminarea facultății, grija unei familii când…n-aveai ce cumpăra de la alimentară.
Coșmarul acesta s-a terminat când aveam 12 ani și eram în clasa a șasea. Am putut să optez pentru uman și pentru filologie, care înainte nu existau (era doar matematică-fizică, industrial și mecanică), am fost, cred, prima serie care n-a mai dat treapta a doua…
Însă tot îmi amintesc, pe lângă frig și scrisul temelor la lumina lămpii, când se lua curentul, pe care le-a experimentat toată lumea, la vremea aceea, mai abitir de…sirena combinatului (la 7 dimineața, la 3 și la 12 noaptea), care nu doar anunța schimbul, dar scula și morții (cu țiuitul lui am rămas în cap o vreme și după ce n-a mai funcționat), și de aburii groși de amoniac prin care trebuia să mă duc dimineața la școala, ținându-mi cât mai mult timp respirația, ca să nu mă înec. Nu scăpam însă de înțepăturile din nas și din gât, ca niște ace.
Mai bine zis, încercam să nu respir aproape deloc de acasă până la școală (stăteam aproape) și să mă strecor prin ceața și norișorii gălbui de pe stradă. Iar combinatul avea scăpări de gaze destul de frecvent.
Mai ales dacă te duceai la Dunăre, în apropierea lui, puteai să admiri în voie norii galbeni plutind la nivelul pământului, de statura unui om, staționari din fericire, altfel mulți n-ar mai fi scăpat vii dintr-o astfel de întâlnire.
Acest combinat chimic, pentru care bulgarii ne-au înjurat și blestemat ani de zile, din cauză că le strica trandafirii și castraveții, a încetat de ceva ani să mai funcționeze, lăsând mulți șomeri și un oraș sărac în urmă, din care toată lumea (mai ales cea tânără) vrea să fugă.
Dar eram…fericiți pentru că prindeam bulgarii bine, fiind la granița cu ei. Ba chiar se putea trece la ei, din când în când, cu bacul pe Dunăre.
Ne simțeam occidentali când venea lumea din Bulgaria și mai aducea câte ceva, ca să nu spun că priveam, seara sau noaptea, către Nicopole (care e așezat pe un deal față de Turnu Măgurele) ca la o adevărată feerie de lumini, când la noi era beznă.
E o memorie care se îndepărtează, pe măsură ce trec anii, dar pe care n-o poți cenzura…
Și mai ales, nu poți simți ce n-ai trăit. Unii dintre noi au trăit în două lumi diferite. Se pare însă că numai unii au memoria atrocității sau au sensibilitate la oroare, în timp ce alții au putut s-o observe mai puțin și pot să nu și-o mai aducă aminte.