Despre repere și caracter

– Am stat și m-am gândit la tot ceea scrieți, la tot ceea ce îmi spuneți, la tot ceea ce am înțeles despre Sfinția voastră…și ceva (zic eu: profund) mă face să vă întreb: Părinte Dorin, care este reperul personal în viața dumneavoastră? Există un exemplu? Mai multe, după care vă ghidați?

– Draga mea, poate vă așteptați să vă spun că Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu este singurul meu reper sau cineva din familia mea sau vreo personalitate cunoscută, din mediul academic sau cu o viață sfântă…pentru că știu că așa se răspunde…la întrebarea de față, de obicei. A ajuns un clișeu…enervant…

Dacă m-aș fi focusat pe o persoană anume, nu aș fi fost un om plurivalent, cu o largă deschidere către oameni, către viață și către munca de cercetare, cum sunt de fapt.

Însă, primul lucru marcant pe care l-am învățat în viață (și asta din primii ani de grădiniță, dinainte de școală) e să învăț de la oricine, să mă interesez despre orice lucru și să caut, în mod continuu, noi valențe ale oamenilor pe care îi cunosc sau pe care îi întâlnesc.

Când l-am cunoscut pe Dumnezeiescul Ilie am înțeles, încă odată în plus, într-un mod marcant, că a cere de la o persoană anume toate răspunsurile tale în viață duce la o perspectivă îngustă, extremistă, pe de o parte dar, pe de altă parte, că a nu lua, de la fiecare om pe care îl cunoști sau îl citești sau auzi despre el, lucrurile care contează, care te personalizează, înseamnă să îți placă să fii prost.

Iar eu am oroare de prostie. Nu pot să admit să pierd timpul degeaba. Dacă am posibilitatea și timpul să cunosc un anume lucru, care mă interesează, nu pot să mă fac că nu mă interesează.

A-ți ucide căutările profunde e, pentru mine, un păcat strigător la cer, pentru că prin acestea refuzi ajutorul lui Dumnezeu și te declari indiferent față de creșterea ta duhovnicească și intelectuală.

Niciodată Dumnezeiescul Ilie nu m-a făcut rob sieși ci, dimpotrivă, mi-a oferit libertatea să admir pe oricine și să avem polemici. Iar „certurile” noastre sfinte, pentru adevăr, erau niște mărturisiri de crezuri a doi oameni liberi, care se iubesc și se respectă reciproc în așa fel de mult, încât nu doresc niciunul să minimalizeze sau să excludă crezul celuilalt.

Și când simțeam că nu am dreptate, mă lăsam imediat convins de adevărul experienței sale. Și atunci când simțea că eu am cercetat mai atent și mai profund o anume problemă, stătea și mă asculta (O, Doamne, cu ce profunzime și responsabilitate!) și îl vedeam cum își recalculează opiniile, imediat, vizavi de ceea ce îi spuneam.

Tocmai de aceea am fost prea fericit și prea împlinit în ceea ce privește dialogul cât timp el a fost printre noi, pentru că dialogul nostru nu avea nicio ipocrizie și nicio fandoseală. Vorbeam simplu, direct, cu tărie, țintind esența lucrurilor, fără să ne strufocăm cu detalii epuizante.

Așa că nu am doar un exemplu, un reper în viață, ci sute, mii de repere. Eu îi pun pe toți Sfinții la un loc, pe toți artiștii la un loc, pe toți academicienii la un loc, pe toți oamenii de diverse categorii, de la care am învățat una sau alta, la un loc și de la toți am luat și iau în mod continuu ceea ce se lipește de mine sau îmi formez, din toți, expresia de viață spre care tind.

Însă nu fac un melanj din toată lumea…ci fiecare e în inima mea într-o anume intensitate, într-un anume fel, pe o anume treaptă, fără să am o ierarhie a lor. Dacă explicarea unor dogme ale Bisericii mi-am însușit-o de la câțiva Sfinți Teologi, atunci am învățat să scriu sau să pun anumite probleme, să le urmăresc constant de la alții, mulți alții.

Însă eu nu învăț lucruri mot à mot de la nimeni sau nu le învăț ca pe poezie și, când mă întreabă cineva, le rostesc precum papagalul, ci trec toate prin mine. Ele se sedimentează în mod ușor și constant și devin una cu mine.

Tocmai de aceea, deși, în unele lucruri pot fi înțeles, de cineva aprofundat, că sunt tributar unuia sau altuia, în fundamentul întregii mele construcții de viață și de creație, tot ce am iubit, admirat, asumat, învățat au devenit una cu mine și sunt personal în modul în care pun problemele și îmi parcurg existența.

– Când v-ați dat seama că ați devenit un om personal, că aveți un caracter aparte, o personalitate în formare?

– Am început să conștientizez caracterul meu în formare din seriozitatea cu care mă jucam în ultimii ani de învățământ primar și în primii ani de învățământ gimnazial. Mamaia avea vreo 10 metrii de căpșuni, după casă…iar eu acolo mi-am făcut Țara Dorului, prin clasa a doua-a treia…și i-am distrus (fără să vreau) aproape toți căpșunii și zambilele, pentru că toate construcțiile erau printre plantele ei.

Însă pentru această țară a mea, pe care am format-o și pe care o guvernam, o hrăneam și o amenajam și care consta în soldați, păpuși, blocuri, case, vapoare, fântâni, canale navigabile, acvariu, trenuri, copaci, flori și vegetație răsădită de mine, îmi pierdeam tot timpul liber, după ce îmi terminam temele, tratând lucrurile in micro la scară globală.

Colegii mei de generație erau prea înceți la minte și nedoritori de mari experiențe…așa că mă plictiseau teribil. Singurelele lor „sporturi” erau necititul și fotbalul de ore întregi, care pe mine mă indispuneau amândouă…și de aceea nu îmi atrăgeau atenția. Tocmai de aceea m-am refugiat în seriozitatea muncii de a crea și a conduce o țară, o întreagă lume, fapt pentru care, trecerea de la condus țări…la scris cărți a fost un pas normal.

Și toți care veneau pe la noi erau uimiți de ordinea, de atenția și de frumusețea lucrurilor pe care le făceam. Iar în mine lucrurile deveneau din ce în ce mai clare, pentru că munca la a crea oameni de plastic și la a-i face să aibă o viață a lor, fiecare în parte, mă făcea și atent la detalii, și atent la întreg.

Când a venit revoluția și s-a aprins în mine harul și râvna credinței (pe la 12-13 ani), tocmai de aceea nu am citit cu restricții sau nu am intrat pe un teren îngust al experiențelor de viață, pentru că în persoana mea particularul și generalul, detaliul și întregul erau în întrepătrunderea lor firească.

Însă caracterul meu a fost și este în formare în ceea ce privește consistența lui (din ce în ce mai rarefiată) dar nu și în ceea ce privește forța lui, temperamentul meu existențial. Pentru că, din totdeauna am fost serios, atent, duios cu oamenii și cu lucrurile, generos, deschis, intransigent cu deformările de orice fel sau cu mitocănia, implicat în lucruri trainice, durabile, cu mare deschidere, de amplitudine.

Cu toate astea nu vreau să vă dau impresia că sunt perfect, pentru că nu e adevărat…La caracterul meu sincer și  deschis s-au adăugat, în timp, multe patimi, dureri, nefericiri, traume, care, pe de o parte, m-au slăbit interior iar, pe de altă parte, m-au făcut să cunosc amărăciunea lumii, a decadenței.

Da, și eu am gustat din plin decadența…Însă nu mai doresc să vorbesc despre ea, după cum nu mai doresc să public tot ceea ce am scris și creat ca artist, pentru că sunt și multe teribilisme pe care le regret. De ce? Pentru că fac parte din trecut, lucrurile mele interioare sunt cu totul altele acum…iar omul de atunci a murit…

Însă am scos din rele, din patimi și din păcate înțelesul convertitor al lucrurilor și le-am convertit din rele în bune. Iar înțelegerea faptului, că toate lucrurile vieții mele, bune sau rele, m-au dus și mă duc continuu la Dumnezeu și la o înțelegere și mai profundă a vieții mele și a lumii, m-a făcut să intuiesc și să trăiesc continuu propria mea viață ca pe una providențiată, secundă de secundă, de Dumnezeul mântuirii noastre.

Pe de o parte, am multe regrete față de mine însumi, față de viața mea…Însă, când văd cum se rânduiesc la nivel holistic lucrurile, de către Dumnezeu, îmi dau seama că traseul vieții mele e într-o continuă construcție, că el e un mare dar și o infinită surpriză pentru mine și că sunt în mijlocul unei mari minuni care se numește viața cu Dumnezeu.

Nu știu cât voi trăi, nu știu câte voi face până la urmă, nu știu știu unde mă voi duce și cu cine mă voi întâlni dar ceva știu sigur: pe fiecare zi mă construiesc, când nu scriu mă rog, când nu mă rog gândesc, când nu mai pot mă odihnesc, însă, a doua zi, pe fiecare zi, fac aceleași lucruri.

Nu abdic de la drumul meu. De la drumul meu interior. Acolo, înăuntrul meu, e toată comoara mea și toată atenția mea. Cărțile mele, studiile mele, ceea ce sunt văzut că fac sunt ieșiri în afară.  Acelea sunt urmele mele care vor rămâne în istorie. Însă încă-nespusul, încă-neaflatul, încă-de-iubitul fac parte din mine și vor pleca cu mine…

Da, fără experiența mea teologică, isihastă, literară și filosofică…nu aș fi știut ce înseamnă formarea caracterului sau nu aș fi intuit ce mare taină e omul în el însuși, când e împreună cu Dumnezeu, cu tot cerul și pământul și cu orice știință și cunoaștere.

Dar mai am multe de învățat și de făcut. O, prea multe!…

– Mie mi se pare că sunt năucitor de multe lucrurile pe care le faceți…și că ar trebui să vă uitați, poate, mai mult, la sănătatea dumneavoastră. Mi-ați mărturisit că nu mai știți ce e vacanța, ziua de pauză de la grădiniță și că ați muncit, ați lucrat în continuu…

– Da, nu e nicio exagerare…iar oboseala mea e imensă…Nu știu cum e să ai mintea odihnită (știți zicala: prostul are minte…odihnită)…dar știu cum e să ai mintea brici toată ziua. E un mare har de la Dumnezeu acest lucru, cu siguranță, pentru că eu nu fac eforturi suplimentare în acest sens…ci e un lucru firesc pentru mine…

Însă știu ceva…sau, mai degrabă, presimt acest lucru, că dacă  aș opri într-o zi motoarele mele interne, dacă aș renunța la a gândi, la fi lucid, la a mă lupta cu patimile și cu gândurile în mod continuu…m-aș sinucide interior. Și nu sunt dispus să fac acest lucru, pentru că ar fi un sacrilegiu…

– Mă tulbură faptul că dumneavoastră sunteți atât de dramatic chiar și când glumiți…

– Dacă aș râde fără dramatism, aș râde ușor. Iar oamenii care râd ușor sau râd doar bășcălios…nu au căutări înalte, adică nu au caractere frumoase...Nu încerc să mă victimizez sau să mă transform într-un exemplu de urmat. Și asta pentru ceea ce vă spuneam mai devreme: nu îmi place ca cineva să își reducă viața interioară la mine.

Nu sfătuiesc pe nimeni să devină ca mine…ci să devină ca el. Pentru că devine un eșec existențial absolut cel care vrea să îl copie pe cineva, să fie ca el, fără să vrea să fie ca sine, înglobând în el însuși un ocean de experiență din omenire.

Mediul online e pentru persoane care știu să altoiască în ei înșiși experiența tuturor. Dacă cauți doar oameni ca tine, oameni care să facă tot ceea ce faci și tu și să fie, în toate, pe aceeași lungime de undă cu tine, devii un extremist, un om prost și uni direcționat.

Personalitățile reale și de anvergură au geniul sintezei. Trebuie să știi să vezi unicitatea din fiecare și pe ea să o transformi în propria ta interioritate. Dar nu în mod strident și cu ifose, ci smerit și recunoscător…