In. 3, 13-17, cf. GNT

„13. Și nimeni nu s-a suit în cer, decât numai Cel care S-a coborât din cer, Fiul omului.

14. Și după cum Moise a înălțat șarpe în pustiu, astfel trebuie să Se înalțe [și] Fiul omului,

15. ca tot cel care crede în El să aibă viață veșnică.

16. Pentru că astfel a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul [Său] Unul Născut, ca tot cel care crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.

17. Pentru că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul în lume pentru ca să judece lumea, ci pentru ca să mântuiască lumea prin El”.

***

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia zilei ne vorbește despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru că întruparea, viața, moartea, învierea și înălțarea Domnului, tot ceea ce a făcut și face Dumnezeu pentru noi  ne dezvăluie iubirea imensă a lui Dumnezeu pentru noi. Iar Crucea Domnului, adică moartea Lui, din iubire, pentru noi, pe care ne pregătim să o cinstim cu rugăciune și post pe 14 septembrie, e o preaslăvire a dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Pentru că Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu distant, indiferent la nevoile noastre reale și presante, ci un Dumnezeu al milei și al iubirii de oameni, Care Se pătrunde de nevoile, de durerile, de necazurile noastre personale dar și de cele ale lumii întregi. Iar noi, spre Dumnezeul nostru, strigăm mereu ca spre Dumnezeul milostivirii și al înțelegerii noastre profunde, ca Unul care S-a pogorât din cer ca să Își asume, pentru veșnicie, umanitatea noastră.

Și primul verset al Evangheliei asta ne spune: că Dumnezeul nostru a coborât la noi și a experiat condiția creaturii Sale, pentru ca să o îndumnezeiască. De aceea, El este Fiul omului cel prezis de Sfântul Daniel Prorocul, adică Cel care a introdus în persoana Sa dumnezeiască firea noastră umană și, prin acest mare act de milostivire și de iubire față de noi, ne-a deschis tuturor posibilitatea de a ne unii cu dumnezeirea Sa.

Pentru că atunci când ne rugăm Lui ne iradiază interior slava dumnezeirii Sale. Iar când ne împărtășim cu Dumnezeiescul Său Trup și Dumnezeiescul Său Sânge, în Preasfânta Euharistie, ne unim, ființial, în adâncul ființei noastre, cu persoana lui Hristos, Care este Dumnezeu și om și de aceea creștem în îndumnezeire, adică în împărtășirea de slava Sa. Iar când, în mod extatic, vedem slava Sa, a Celui Unui Născut din Tatăl, atunci ne împărtășim de consecințele reale și personale ale iconomiei mântuirii Sale pentru noi.

Însă niciodată Fiul nu este fără Tatăl și fără Duhul Sfânt, pentru că întreaga Preasfântă Treime lucrează pas cu pas la mântuirea noastră. Tocmai de aceea mântuirea noastră are fundament treimic, pentru că creștem în viața duhovnicească din, prin și în harul lui Dumnezeu. Și această creștere ontologică reală abisală ne arată că suntem fiii lui Dumnezeu după har, adică suntem mereu alții și nu stăm în păcatele noastre vechi, ale răutății și ale necredinței.

Cel care S-a coborât din cer e Fiul lui Dumnezeu. Și coborârea Lui se numește întrupare, pentru că astfel a devenit Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Însă Cel care S-a întrupat pentru mântuirea noastră, din iubire negrăită pentru noi, făptura Sa, nu s-a dezis de firea noastră umană. De aceea a suit-o la cer și a făcut-o să împărățească pe scaunul Dumnezeirii.

Însă coborârea Lui la noi și răstignirea Sa au fost preînchipuite în șarpele de aramă înălțat pe lemn în pustie. Iar înălțarea Lui pe lemn, adică moartea Lui, crucificarea Lui, ne arată că iubirea lui Dumnezeu e uluitor de mare, incredibil de mare, pentru că El nu numai că a devenit om ca noi, afară de păcat, dar a și suportat toate pentru noi și de la unii dintre noi, pentru ca să ne dea tuturor intrarea la Tatăl.

Așa că atunci când ne înălțăm în mod trufaș gâturile, când ne bântuie demonul mândriei și al prețiozității de sine, ar trebui să ne aducem aminte de faptul, că adevărata înălțare e smerenia. Și că adevărata iubire nu e indiferentă, nici crudă, nici plină de acreală ci e o dăruire crucificată față de toți, e dorința de a face tuturor binele pe care ni-l facem și nouă, atunci când ne luptăm cu patimile noastre, când ne crucificăm neîncetat.

Pentru că tăria sau puterea Dumnezeieștii Cruci e harul dumnezeiesc de a ne lupta cu demonii și cu patimile din noi și cu durerile și suferințele de tot felul. Iar când ne suim pe cruce pentru aproapele nostru atunci îl slujim, uitând de noi pentru că îl vedem pe el și iubindu-l pe el pentru ca să ne vindecăm pe noi înșine de egoism și de răceală sufletească.

Pentru că Domnul nu S-a urcat pentru Sine pe cruce, ci pentru cei care vor crede în El și se vor umple de iubirea de a-și răstigni și ei patimile și poftele, pentru ca astfel să poată să îi slujească aproapelui.

Iar credința întru El nu e doar o luare la cunoștință de realitatea Sa ci o alipire cu totul de El și de voia Sa, care ne face să fim foarte dinamici și jertfitori de sine. O alipire intimă, preadumnezeiască, în care să nu mai trăim viața noastră, ci viața Lui, a Celui care a iubit lumea, creația Sa, mai mult decât pe Sine.

Iar când Domnul vorbește de iubirea Tatălui pentru lume ne subliniază faptul că Dumnezeu nu vrea să piardă pe nimeni. Că nu dorește nimănui Iadul, moartea veșnică ci, dimpotrivă, pentru toți Se deschide și pe toți îi așteaptă. Iar noi, în loc să alergăm spre iubirea lui Dumnezeu cu toată ființa noastră, spre Cel care ne așteaptă cu dor inexprimabil, noi ne închidem inima, ne sălbăticim, ne facem că avem altă treabă.

Însă scopul vieții noastre e viața veșnică. E acela de a ne eterniza în bine. De a nu suporta nicio distanță a păcatului între noi și Dumnezeul iubirii noastre.

Tocmai de aceea Crucea Sa nu e o judecată a lumii ci cea mai mare dovadă de iubire a lumii. Pentru că nimeni nu ne-a iubit mai mult ca El. Și nimeni nu ne așteaptă, și nu ne ocrotește, și nu ne înțelege și nu ne dorește binele ca El, ca Dumnezeul nostru. Pentru că mântuirea noastră a venit prin El.

Și pe Hristos, pe Dulcele și Preaiubitul nostru Dumnezeu, nu l-a interesat blestemul crucii [Gal. 3, 13], ci a făcut dintr-un instrument de tortură un semn al iubirii nețărmurite. Pentru că Crucea înseamnă iubirea Lui dar și răbdarea Lui pentru noi, prin care umanitatea Sa a fost umplută de slava dumnezeirii Sale.

Iar când Dumnezeieștii Sfinți ai Bisericii ne vorbesc de asceză ca despre crucea care ne despătimește, ei ne spun, cu alte cuvinte, că dragostea e îndelung răbdătoare, e plină de bunătate, de cuviință [I Cor. 13, 4-5], de neuitare la sine ci la aproapele.

De aceea, numai exemplul viu, care îi antrenează și pe alții în viața liturgică și duhovnicească a Bisericii e exemplul care convinge. Și fiecare dintre noi putem să fim exemple reale și nu ostentative ale vieții cu Dumnezeu, care să demonstreze că Evanghelia nu e o filosofie vetustă și inoperabilă ci o sumă de adevăruri dumnezeiești care ne personalizează, dacă ne lăsăm umanizați și îndumnezeiți de către ele.

Și în ciuda faptului că suntem în prag de toamnă, când totul se scutură și moare, omul nostru lăuntric se poate trezi la viață și poate să strige către Dumnezeul nostru treimic cu inimă doritoare de viața veșnică.

Strigați către Domnul, iubiții mei, pentru că El va auzi glasul inimii care Îl caută!

Strigați cu rugăciuni pline de fapte bune, că Lui îi plac oamenii care sunt dintr-o bucată, care se dau cu totul Lui și nu cu rețineri!

Strigați spre Dumnezeul milei și al îndurărilor, că a Lui este stăpânirea și puterea și slava în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: