Traduceri patristice

(vol. 2)

*

Dumnezeiescul Augustin

al Hipponei

Predica de pe munte

a Domnului nostru

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Cartea I

Capitolul al 4-lea

Relația dintre darurile Sfântului Duh și fericiri

11. De acum, şi cele şapte daruri ale Sfântului Duh (the sevenfold operation of the Holy Ghost), despre care [Sfântul] Isaia vorbeşte (Is. 11, 2-3)[1], mi se par a corespunde acestor trepte şi sentinţe.

Dar aici avem o diferenţă în ceea ce priveşte ordinea lor. Pentru că acolo sunt enumerate începând cu cele mai înalte, pe când, aici, cu cele mai de jos.

Căci acolo se începe cu înţelepciunea şi se termină cu frica de Dumnezeu; căci „frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Pild. 1, 7; 9, 10; Iov 28, 28; Ps. 110, 10; Iis. Sir. 1, 14, 15).

Şi, de aceea, dacă gândim că a fost vorba de o înaintare graduală, acolo frica de Dumnezeu este prima, evlavia[2] a doua,  cunoaşterea a treia, tăria a patra, sfatul al cincilea, înţelegerea a şasea, înţelepciunea a şaptea.

Şi frica de Dumnezeu corespunde umilinţei, pentru că aceasta s-a zis aici: „Fericiţi sunt cei săraci cu duhul”. Adică [s-a vorbit] despre cei ce nu se umflu sau nu se mândresc şi despre care Apostolul a zis: „Nu te înălţa cu mintea, ci teme-te” (Rom. 11, 20), adică: nu fi trufaş.

Evlavia corespunde blândeţii, pentru că cel care cercetează cu bună cucernicie Sfânta Scriptură şi nu critică ceva, pe care încă nu îl înţelege şi din această pricină el nu se împotriveşte; unul ca acesta e cel blând şi despre care au fost zise acestea: „Fericiţi sunt cei blânzi”.

Cunoştinţa corespunde celor care se jelesc / plâng – cum am aflat deja din Scripturi –  şi păcatele lor sunt purtate astfel[3]. Căci din neştiinţă sunt pizmuiţi, pentru că [, în realitate,] ei sunt buni şi vrednici de laudă.

Tăria corespunde celor care sunt flămânzi şi însetaţi de dreptate, pentru că ei pun în dorinţele pământeşti bucuria de lucrurile care sunt cu adevărat bune şi în dorinţa de a nu se întoarce înapoi din drumul lor [pun] depărtarea de lucrurile pământeşti şi trecătoare.

Căci despre ei s-au zis acestea: „Fericiţi  sunt cei care flămânzesc şi însetoşează de dreptate”.

Sfatul corespunde celor milostivi, căci acesta e un mijloc de a scăpa de marile păcate.

Căci noi iertăm, după cum şi noi dorim să fim iertaţi (Mt. 6, 12) şi îi ajutăm pe alţii, pe cât de mult suntem şi noi în stare, căci şi noi înşine dorim să fim ajutaţi, acolo unde nu suntem capabili.

Și despre aceştia s-a zis aici: „Fericiţi sunt cei milostivi”.

Înţelegerea corespunde curăţiei inimii – căci ochii sunt [meniți] ca să fie curăţiţi – pentru că astfel pot vedea cele nevăzute şi [pot] auzi cele neauzite şi pot ajunge la acelea, care întru inima omului nu au intrat (Is. 64, 3; I Cor. 2, 9).

Căci despre aceştia s-a zis aici: „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima”.

Înţelepciunea corespunde făcătorilor de pace, în care toate lucrurile acum sunt în pace şi nu există patimi în stare să ducă luptă împotrivă minţii.

Căci toate lucrurile laolaltă ascultă / se supun duhului omului, dacă el însuşi se supune lui Dumnezeu.

Fiindcă despre ei s-a zis: „Fericiţi sunt făcătorii de pace”.

Împărăția Cerurilor e numită diferit în fiecare fericire în parte. Din nou despre relația dintre fericiri și darurile Duhului Sfânt

12. Şi iată, cum singura răsplată – care este Împărăţia Cerurilor – poartă nume diferite, după fiecare dintre fericiri.

Căci se cuvenea aici, ca în primul rând, să fie pusă Împărăţia Cerurilor, care este înţelepciunea cea mai mare şi desăvârşită a sufletului raţional.

De aceea, astfel s-a zis: „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, pentru că a lor este Împărăţia Cerurilor”, căci de aceea fusese zis: „Frica de Domnul este începutul înţelepciunii”.

Celor blânzi le este dată o moştenire. Căci sunt aceia cărora le-a fost lăsată moştenirea de către un Tată, pentru cei supuşi ai Săi şi care caută aceasta: „Fericiţi sunt cei blânzi, pentru că a lor va fi moştenirea pământului”.

Mângâierea celor ce plâng –  ca unii care ştiu ce au pierdut şi în ce păcate s-au  afundat[4] – aceasta este: „Fericiţi sunt cei ce plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi”.

Celor flămânzi şi însetaţi [de dreptate] le este dată o totală încredinţare. Căci acestea sunt o împrospătare a celor care se trudesc şi se luptă cu sârguinţă pentru mântuire: „Fericiţi sunt cei care flămânzesc şi însetoşează după dreptate, pentru că aceia vor fi săturaţi”.

Cei milostivi sunt cei care urmează un sfat mare şi adevărat. Căci ce e acesta decât, ca acelaşi tratament să se practice de către ei atât faţă de unul care este puternic, cât şi faţă de unul slab, căci: „Fericiţi sunt cei milostivi, pentru că ei vor primi / vor dobândi milă”.

Celor curaţi cu inima li s-a dat darul de a vedea pe Dumnezeu. Fiindcă ei au ochi curaţi pentru ca să discearnă lucrurile dumnezeieşti, căci: „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu”.

Făcătorii de pace se fac asemenea lui Dumnezeu, fiindcă trăiesc cu înţelepciune dumnezeiască şi se nasc după chipul lui Dumnezeu, înţelegând prin aceasta o regenerare interioară a omului reînnoit, căci: „Fericiţi sunt făcătorii de pace, pentru că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” .

Sfinții Apostoli au trăit încă de pe pământ consecințele fericirilor

Şi, într-adevăr, cele promise pot fi primite pe deplin în această viaţă, dacă noi credem acelora care le-au primit, în acest caz, Apostolilor.

Pentru că, modul cum au îmbrăţişat cu toţii schimbarea vieţii îngereşti[5] – care este promisă după această viaţă – aceasta nu poate fi explicată prin niciun cuvânt.

Fericirea a 8-a și relația ei cu prima fericire. Tăierea împrejur și ziua învierii Domnului. Multiplul de 7, cifra 8 și Cincizecimea

După aceea urmează: „Fericiţi sunt cei care sunt prigoniţi pentru iubirea de dreptate, pentru că a lor este Împărăţia Cerurilor”.

Această a opta fericire – care priveşte înapoi, către prima şi ne face cunoscut pe omul desăvârşit – este, poate, un pas înainte în înţelegerea, deopotrivă, a tăierii împrejur a Vechiului Testament din ziua a opta, cât şi a învierii  Domnului, de după sâmbătă, zi care, cu adevărat, este a opta şi, în acelaşi timp, este prima zi.

Și în care prăznuim a opta sărbătoare a zilelor –  căci noi prăznuim astfel re-facerea noului om – şi care e cifra multiplicată a Rusaliilor.

Pentru că cifra şapte, adică şapte săptămâni multiplicate, fac pentru noi patruzeci şi nouă de zile, la care adăugându-se a opta, ne dau cincizeci, care pot fi luate şi înţelese de către noi.

Harul Sfântului Duh e acela care ne dă să trăim consecințele fericirilor

Pentru că întorcându-ne spre cele de la început avem unica zi în care Sfântul Duh S-a pogorât, prin care noi suntem călăuziţi întru Împărăţia Cerurilor, întru Care primim moştenirea şi suntem mângâiaţi; şi suntem hrăniţi, şi primim milă, şi suntem curăţiţi şi ne facem făcători de pace.

Şi, de asemenea, vieţuirea desăvârşită ne e dată tot prin Duhul, căci noi suportăm toate necazurile ridicându-ne prin ele deasupra noastră, fiind daţi afară pentru iubirea adevărului şi a dreptăţii.


[1] Cele 7 daruri ale Sfântului Duh, cf. Is. 11, 2-3 sunt: „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe…duhul temerii de Dumnezeu”.

[2] Piety este ceea ce în ed. BOR 1988 s-a tradus cu „buna credinţă”. Nu poate să existe evlavie, sentiment adevărat de adorare a lui Dumnezeu, fără dreaptă credinţă. Buna credinţă este dreapta credinţă iar dreapta credinţă e un mare dar al Sfântului Duh.

[3] Își plâng continuu păcatele lor. Așa trăiesc: plângându-și păcatele trecute și prezente.

[4] Putem spune că ne-am „cufundat” în păcate, ca într-o uitare de sine, dar putem spune că „am coborât” în rău, în păcate, privind întoarcerea noastră de la bine spre rău. Cobor şi nu urc.

Păcatul e o coborâre de la adevărata noastră demnitate, o coborâre în păcatul care ne face ridicoli, animalici, cu apucături nedemne de noi, de scopul pentru care am fost creaţi: îndumnezeirea fiinţei noastre.

Dar putem spune și faptul, că „ne-am prăbuşit” în păcate. Prăbuşirea poate indica căderea Protopărinţilor noştri, dar şi o mare cădere dintr-o mare stare de sfinţenie. Prăbuşire, ceva de domeniul catastrofei. Dar a păcătui înseamnă şi „a pătrunde” în  murdărie, în prăpastia pierzării.

[5] După modul de a fi al Sfinţilor Îngeri. Chemarea oamenilor, aici, pe pământ, scopul lor dumnezeiesc e acela de a trăi îngereşte; de a se pregăti pentru viaţa viitoare, unde vor trăi împreună cu Sfinţii Îngeri.

Viaţa de aici nu trebuie să fie o expresie a lejerităţii şi a confortului pătimaş. Viaţa prezentă e timpul ascezei, al curăţiei dumnezeieşti.

În viaţa veşnică eşti aşteptat ca să fii propriu Sfinţilor Îngeri şi tuturor Sfinţilor, să fii propriu vieţuirii dumnezeieşti.

Şi ca să fii propriu, după moarte, acestei vieţi, bineînţeles că trebuie să fii propriu ei încă de pe acum, căci acum e ziua mântuirii.

Did you like this? Share it: