Traduceri patristice

(vol. 2)

*

Dumnezeiescul Augustin

al Hipponei

Predica de pe munte

a Domnului nostru

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Cartea I

Capitolul al 9-lea

Mt. 5, 20. Trebuie să împlinim și pe cele ale Legii și pe cele ale Evangheliei

21. „Pentru că aceasta vă spun vouă, că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, voi nu veţi putea intra, în acest caz, în Împărăţia Cerurilor” (Mt. 5, 20).

Adică, dacă nu veţi fi voi desăvârşiţi, nu numai în acele mici porunci ale Legii, pe care le poate avea omul, ci şi în acelea care sunt adăugate de Mine – Care nu am venit ca să stric Legea, ci ca să o desăvârşesc – nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.

Dar dacă îmi veţi zice : „Dacă atunci când El vorbea despre aceste mici porunci, El a zis că oricine va strica vreuna din ele, şi va învăţa în acord cu acest păcat[1], acela va fi chemat foarte mic în Împărăţia Cerurilor; dar că oricine va face acestea şi va învăţa astfel pe oameni este chemat mare, şi deci, va fi degrabă în Împărăţia Cerurilor, fiindcă este mare: ce nevoie este atunci aici, ca să adauge cele mai mici porunci ale Legii, dacă el poate fi deja în Împărăţia Cerurilor, fiindcă oricine le va face pe ele şi va învăţa  astfel, este mare?”.

Pentru care raţiune această sentinţă trebuie să fie înţeleasă astfel: „Dar oricare va face şi va învăţa astfel pe oameni, acela va fi chemat mare în Împărăţia Cerurilor” –  adică nu în acord cu aceste porunci mai mici, ci în acord cu acelea despre care Eu voi vorbi. Acum, ei ce sunt?”.

„Căci dreptatea voastră”, a zis El, „trebuie să întreacă pe aceea a cărturarilor şi a fariseilor”, pentru că, dacă nu o va întrece pe a lor, nu veţi putea intra întru Împărăţia Cerurilor.

De aceea, oricine va strica aceste ultime porunci[2] şi va învăţa astfel pe oameni, acela va fi chemat cel mai mic; dar cel care va face aceste mici porunci şi va învăţa în acest mod pe oameni, nu este, în mod necesar, recunoscut ca mare şi propriu pentru Împărăţia Cerurilor.

Însă, totuşi, acela nu este în acest fel mai mic decât cei mici, adică asemenea omului care le-a stricat pe acelea[3].

Ci trebuie înţeles în sensul, că el poate fi mare şi potrivit pentru această Împărăţie, căci se cuvine ca acela să facă şi să înveţe, după cum învaţă Hristos acum, adică, în sensul că, dreptatea lui trebuie să întreacă pe aceea a cărturarilor şi a fariseilor.

Dreptatea Legii și cea a Evangheliei. Evanghelia desăvârșește poruncile Legii

Dreptatea fariseilor este aceea, că ei nu trebuie să ucidă. Dreptatea acelora care sunt destinaţi să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să fie aceea, că ei nu trebuie să se mânie fără nicio cauză.

De aceea, cele mai mici dintre porunci nu sunt desfiinţate. Și cel care le va strica pe acestea, acela va fi chemat foarte mic în Împărăţia Cerurilor.

Dar cel care va împlini ca poruncă pe: „să nu ucizi”, nu va fi mare şi propriu pentru Împărăţia Cerurilor – ca o urmare necesară – ci acela face încă un pas [spre dreptatea Evangheliei].

Ci va fi desăvârşit, dacă nu va fi nici mânios fără motiv. Și dacă va face aceasta, acela va fi mult mai departe de mişcarea către crimă[4].

Pentru că aceasta este raţiunea Celui care învaţă: că noi nu putem fi mânioşi. Căci [prin aceasta] nu stricăm legea care spune: „să nu ucizi” ci, mai degrabă, o desăvârşim. Fiindcă noi ne păstrăm curăţia prin ambele porunci, când nu facem ucidere şi când, în inimă, nu suntem mânioşi.

Mt. 5, 21-22. Despre cele trei pedepse

22. De aceea, El a zis: „Voi aţi auzit că s-a zis celor din timpurile vechi: Să nu ucizi!; oricare va face ucidere, va fi dat la grea judecată. Dar eu vă spun vouă, că oricine este mânios cu fratele său, afară de un motiv anume, acela va fi dat unei judecăţi aspre, şi oricine va zice fratelui său raca[5], acela va fi dat pe seama unei judecăţi grele din partea sinodului, iar oricare va zice: tu eşti nebun, acela va fi dat durerii din gheena focului” (Mt. 5, 21-22).

Care este diferenţa dintre a fi în durerea / asprimea /pericolul judecăţii şi între a fi dat în seama asprimii sinodului, şi între a fi în chinurile gheenei focului?

Pentru că aceste ultime cuvinte sunt mult mai grele, şi ne amintesc de certa clipă a trecerii de la lumină la o tot mai mare apăsare, în gheena focului, care este foarte largă.

Şi de aceea, dacă acesta este un lucru uşor, acela de a fi în faptul periculos al judecăţii, în comparație cu acela de a fi dat pe seama asprimii sinodului, şi dacă acesta este, de asemenea, un lucru uşor, adică acela de a fi dat în seama judecăţii sinodului, decât a fi  în situaţia dureroasă a gheenei focului, noi ar trebui să înţelegem [de aici], că este un lucru  mult mai uşor să te mânii pe un frate, afară de o cauză, decât să spui raca şi iarăşi, că este un lucru uşor să spui raca, în comparație cu faptul de a spune: tu eşti nebun.

Pentru că pericolul nu poate avea gradaţii, în afară de cazul, când păcatele sunt, de asemenea, enumerate în mod gradat.

Ce înseamnă „raca” în greacă și în ebraică. Despre interjecții și greutatea de a le traduce

23. Dar aici şi-a găsit locul un cuvânt obscur, pentru că raka nu este nici cuvânt latinesc şi nici grecesc. Totuşi ambele cuvinte sunt folosite în mod curent în vorbirea noastră.

Pentru aceasta aş vrea acum să fac câteva note pentru a obţine o interpretare a acestei expresii, pornind de la textul grecesc, presupunând că o persoană zdrenţăroasă este numită raca, fiindcă o cârpă este numită în limba greacă:  racos.

Și când un om este întrebat de ceilalţi, cum este numită în limba greacă o persoană zdrenţăroasă, ei nu răspund: raca ci, mai degrabă, traducătorul latin a putut să scrie cuvântul „zdrenţăros” atunci când, în acel loc, trebuia să fie: „raca”.

Și nu a folosit un cuvânt, care, pe de o parte, nu există în vocabularul latin iar, pe de altă parte, este rar şi în cel grecesc.

Astfel, părerea cea mai probabilă pe care am auzit-o, a fost aceea a unui oarecare evreu, pe care l-am întrebat în legătură cu acest cuvânt şi care mi-a spus, că acest cuvânt nu înseamnă nimic, ci pur şi simplu exprimă emoţia unui chip mânios.

Gramaticienii numesc astfel de forme ale vorbirii curente, ca pe cele care denumesc un sentiment sau tulburarea, numindu-le interjecţii.

Căci  se folosesc atunci, când se zice unuia care este necăjit: „vai!” sau unuia care este supărat: „ah!”.

Şi aceste cuvinte[6], în toate limbile, au nume proprii şi nu sunt uşor de tradus într-o altă limbă. Și, din această cauză, cu siguranţă, se silesc traducătorii greci şi latini ca să scrie cuvântul însuşi, întrucât nu au găsit [în limba lor] altă modalitate de a-l traduce.

Prezentare graduală a păcatelor

24. De aceea, avem aici o gradaţie în discutarea păcatelor, căci în primul rând este furia şi aceasta ţine sentimentele ca un plan bine ticluit în inima sa.

Însă acum, această emoţie îl va scoate din sine[7]/ îl va face să răbufnească, având o înfăţişare furioasă şi neavând vreo înţelegere sigură – căci face evidente aceste sentimente ale minţii, prin toate actele acestei izbucniri necontrolate –  prin care el este atacat de către unul care este furios.

Căci aceasta e mai mult decât sigur, că atunci când se ridică furia în suflet, ea este ţinută în frâu prin linişte.

Dar dacă aici se vede nu numai o faţă mânioasă ci, mai degrabă, un cuvânt, care este folosit –  în parte – ca să indice şi să semnifice o reală critică la adresa unuia, împotriva cuiva, în mod direct, atunci câte întrebări nu se mai pot naşte, dacă numai o faţă mânioasă este cumplită?

Deci, în primul rând, avem aici un lucru, adică mânia însăşi.

În al  doilea rând avem două lucruri: atât mânia, cât şi un cuvânt ce indică faţa mânioasă.

Pe când, în al treilea rând, avem trei lucruri de discutat: mânia, un cuvânt ce indică faţa mânioasă şi un cuvânt ce indică pronunţarea unei reale critici.

Cele trei trepte ale pedepselor

De asemenea, să privim aceste trei trepte ale pedepselor, adică: judecata, sinodul şi gheena focului.

În cazul judecăţii, există încă o ocazie prielnică pentru a te apăra.

Pe când sinodul – deşi obișnuiește şi el, de asemenea, să judece – [e o instanță superioară, fiindcă] există între judecată şi sinod o mare distincţie.

Fiindcă ne sileşte să înţelegem, că aici este o diferenţă reală în această privinţă. Pentru că el dă sentinţe care par a face parte din atribuţiile sinodului, întrucât avem în acest caz o acuzaţie personală, indiferent dacă acesta este condamnat sau nu. Căci cei care judecă, dau unuia sau altuia ce pedepse cred că se cuvin să le primească aceia, care, e clar, că sunt condamnați.

Dar gheena focului nu este discutată ca o problemă dubioasă / şovăielnică / ambiguă şi nici condamnarea – după cum ar putea fi considerată judecata[8] sau pedeapsa celui care este condamnat sau sinodul – ci în gheena focului avem, în acelaşi timp, atât condamnarea cât şi pedeapsa aceluia care este condamnat şi ele sunt reale.

Astfel, aici sunt văzute ca reale/certe treptele păcatelor şi modurile pedepselor. Căci cine poate spune în ce fel sunt nevăzute acestea, celor ce au văzut pedepsele sufletelor?

Despre mânie și ucidere. Dumnezeiasca Judecată a Domnului


De aceea, noi învăţăm ce mare diferenţă este între dreptatea fariseilor şi cea mai mare dreptate, care ne face părtaşi la Împărăţia Cerurilor.

Fiindcă prima[9] e o foarte mare ticăloşie, care te distruge, în comprație cu a ți se reproșa ceva printr-un anume cuvânt.

În primul caz, uciderea te face propriu judecăţii, dar în alt fel, furia / enervarea te dă spre judecată, care este cel mai mic păcat dintre cele trei păcate.

În cazurile de până acum, s-a discutat problema omorului dintre oameni, însă la sfârşitul tuturor lucrurilor este prezentată, spre înţelegere, Dumnezeiasca Judecată, unde sfârşitul pedepsei este gheena focului.

Dar dacă poţi spune, că o crimă este pedepsită printr-o sentinţă mai severă, dată cu cea mai mare dreptate, [în situația în care] un reproş este pedepsit prin gheena focului, [aceasta] ne sileşte să înţelegem până la urmă, că aici e vorba de diferite grade ale gheenei.

O nouă analiză a celor 3 verdicte

25. Într-adevăr, în cele trei verdicte pe care le avem înainte, noi trebuie să observăm că unele cuvinte sunt neînţelese.

În primul verdict, avem toate cuvintele care ne sunt necesare înţelegerii.

„Oricine”, zice Domnul, „se mânie pe fratele său, fără vreun motiv[10], va fi dat în seama judecăţii”.

Dar în al doilea verdict, când El spune: „şi oricine va zice fratelui său raca…, aici nu se înţelege expresia „fără vreun motiv”, ci s-a pus la sfârşit: „acela va fi dat pe seama judecăţii sinodului”.

Iar în al treilea verdict, aici, unde El spune: „şi oricine va zice cuiva: tu eşti nebun”, nu sunt înţelese şi celelalte două lucruri, adică atât: „fratelui tău”, cât şi: „fără vreun motiv”.

Şi în acest fel ne apărăm Apostolul[11], când el îi numeşte pe galateni nebuni (Gal. 3, 1), pentru lucrurile pe care le făceau aceştia în numele frăţietăţii. Căci el nu a făcut acest lucru, fără un motiv anume.

Şi cuvântul „frate” de aici, nu este înţeles pentru această raţiune: căci este discutat după aceea cazul unui duşman, şi despre modul cum trebuie să fie tratat acesta:  cu cea mai mare dreptate.


[1] Cu această încălcare ticăloasă.

[2] Cele mai mici dintre porunci.

[3] Poruncile.

[4] Pentru că o crimă începe, adesea, de la violența verbală și fizică, care au la bază mânia, resentimentul, ura.

[5] Ed. BOR 1988 propune pe: „netrebnicule”.

[6] Se referă la interjecţii.

[7] Te va trage afară.

[8] Omenească.

[9] Se referă la crimă.

[10] Expresia „fără vreun motiv” nu apare şi în ediţia BOR 1988. Nici în ediţia 2001, diortosită de ÎPS Bartolomeu nu există textul pe care îl prezintă Fericitul Augustin. La Nestle-Aland, Greek – English New Testament…, ed 1998, am găsit însă, că în vechime era introdusă şi aserţiunea: „fără cauză / fără vreun motiv”, cf. p. 10, nota i.

Acest amendament însă, arată că mânia fără vreo cauză reală e cea care e condamnată. Pentru că există şi „mâniaţi-vă dar nu greşiţi” (Ef. 4, 26): adică: mâniaţi-vă împotriva păcatului şi nu a omului.

[11] Sfântul Apostol Pavel, evident.

Did you like this? Share it: