Predică la înălțarea Sfintei Cruci (2010)
Iubiți frați și surori întru Domnul,
pe noi, ortodocșii, ne definește ontologic și comportamental Sfânta Cruce, unită cu rugăciunea și cu postul, pentru că iubirea noastră pentru Hristos Dumnezeu, începând de la Botezul nostru, nu exclude Crucea Sa ci, dimpotrivă, implică suferința ei. Și această suferință ascetică, pe care am învățat-o de la Domnul și de la toți Sfinții Săi, ca renunțare la mișcările spre rău ale firii noastre, care este prezentă în orice clipă a vieții noastre e una care ne înduhovnicește, pentru că e o suferință teologică.
Iar noi suntem cei care am murit și am înviat cu Hristos, prin Botez, la o viață nouă, la o viață teologică. Și trăim teologic, vorbindu-I și slujindu-I Lui Dumnezeu, pentru că suntem făpturi noi, renăscute din apă și din Duh și hrănite cu Trupul și Sângele Domnului și cu întreaga sfințenie și sacramentalitate a Bisericii.
Tocmai de aceea urmând Dumnezeiescului Pavel, spunem și noi, că nu vrem să rămână fără putere Crucea lui Hristos [I Cor. 1, 17], ci vrem să explicităm în noi și în lucrarea noastră bisericească și creștină, de ce Crucea Domnului e „puterea lui Dumnezeu” [dinamis Teu; I Cor. 1, 18].
Și într-o zi ca aceasta, când, din punct de vedere istoric, ne reamintim de redescoperirea Crucii Domnului în secolul al IV-lea, de Sfânta Împărăteasă Elena și de ridicarea ei spre închinarea tuturor de către patriarhul Macarie al Ierusalimului [Mineiul pe septembrie, ed. 1986, p. 177], cred că e cel mai potrivit lucru să vorbim despre Cruce ca despre puterea lui Dumnezeu în viața noastră și a lumii întregi.
Căci dacă pentru cei care pier Crucea Domnului e o nebunie [moria; Ibidem], adică răscumpărarea noastră prin Hristos și întregul drum ascetic interior spre îndumnezeire, pentru noi Patimile Domnului și învățătura sfântă a modului cum să ne despătimim sunt calea spre cer.
Așa trebuie să înțelegem proiectul teologic absolut esențial al Dumnezeiescului Dumitru Stăniloae de a traduce în română Filocalia sau știința sfintelor nevoințe îndumnezeitoare ale Sfinților noștri, pentru că fără această știință, adică fără crucea vieții ascetice nu avem o reală viață ortodoxă.
Iar dacă credem că putem trăi ortodox, fără citirea și aprofundarea Scripturii, a Filocaliei, a Vieților Sfinților, a dogmelor și a canoanelor Bisericii și a slujbelor noastre ortodoxe atunci trăim într-o lume paralelă cu realitatea. Pentru că realitatea mântuirii e realitate ontologică și ea vizează ce ai și ce îți mișcă în suflet și în trup.
Dacă ești plin de patimi și nu simți deloc harul lui Dumnezeu, care te împinge la dragostea pentru Dumnezeu și la asceză atunci ești un ortodox închipuit. Ești un ortodox doar cu Botezul primit, dar fără să experimentezi calea crucii, a nevoinței duhovnicești, care duce la învierea duhovnicească: la vederea slavei lui Dumnezeu și la simțirea continuă a harului lui Dumnezeu în persoana noastră.
Iar ca să știi cum e un ortodox trebuie ca mai întâi să citești aceste cărți ale Ortodoxiei, cărțile grele și tămăduitoare ale Bisericii noastre, pentru ca să afli adevărul despre tine și despre Sfinți. Și când cunoaștem adevărul nostru interior, cât de corupți și de păcătoși suntem, aflăm și distanța dintre noi și Dumnezeu și dintre noi și Sfinți.
Însă această distanță a păcatului e umplută repede de consecințele pocăinței, ale schimbării vieții, ale rugăciunii și ale postului, prin harul lui Dumnezeu, fapt pentru care, deși până mai ieri nu știam ce să facem, cu harul lui Dumnezeu și cu multă trudă, aflăm, aflăm din ce în ce mai mult.
Așa se înțelege definirea noastră ontologică prin Cruce: venim de la Botez, unde ni s-a sădit în noi viața lui Dumnezeu și viața cu Dumnezeu și pe aceasta, adică viața în har, o păstrăm cu multă atenție și cu multă trudă. Iar multele și desele noastre posturi, zilnicul nostru program de rugăciune eclesială și personală, întreaga noastră viață ascetică e o trudă care ne umple de bucurie.
Fiindcă suferința teologică a ortodocșilor nu îi coboară în disperare ci îi lămurește interior, îi umple de atenție și de răbdare, de blândețe și de bucurie dumnezeiască profundă. Însă ca să ajungi la înviere și la bucurie împreună cu Hristos, de la un moment dat, trebuie să îți asumi crucea, adică lupta continuă cu demonii, cu toate închipuirile și sentimentele lor, cu toată înșelarea demonică de care suferi.
Și cei care devin conștienți că trebuie să se schimbe încep să citească la Sfinți despre schimbarea ortodoxă continuă, adică despre cum trebuie să zdrobim în noi patimile și păcatele, pentru a ne umple de tăria dumnezeiască a virtuților ortodoxe. Și tot citind, și tot punând în practică, pe măsura noastră, ceea ce citim, se văd, în luni și ani de zile, schimbări minunate în noi, o creștere teologică și duhovnicească continuă, care ne face să ne simțim, pe fiecare zi, ca și când acum am începe nevoința.
Iar dacă astăzi postim post dureros, deși am postit și în anii anteriori la 14 septembrie, și dacă pe fiecare zi începem de la început cu slujbele zilei, acestea toate se repetă tocmai pentru ca să ne spună că suferința mântuitoare și despătimitoare a Crucii e continuă și nu pasageră.
Citirile noastre, rugăciunile, munca pentru Biserică și pentru confrații noștri, milosteniile din muncă cinstită, toată slujba și slujirea noastră sunt renunțări la confortul nostru și la mintea noastră, pentru a avea un alt ritm și o altă înfățișare interioară, un alt chip, din ce în ce mai mult al lui Hristos, Care ne dă să ne schimbă după El continuu.
Și toate acestea sunt ridicarea Crucii Domnului în persoana noastră, bucuria împreună cu El, cu Cel care ne întărește prin Patimile Sale cele mântuitoare. Și experimentând în toate cele ale vieții noastre harul sau puterea lui Dumnezeu, atunci preferăm în mod conștient lupta cu păcatul și privațiunile de tot felul, văzând că din post și din rugăciune și din iertare și din smerenie se naște multă pace și înțelepciune dumnezeiască, pe când din lene și din ipocrizie și din răutate doar neliniște și secătuire sufletească.
Și după acestea toate ne întoarcem la acvila Ortodoxiei, la Dumnezeiescul Pavel, Apostolul, pentru ca să citim următoarele: „iudeii cer semne/minuni [simia], iar elinii caută înțelepciune [sofian], dar noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit” [I Cor. 1, 22-23].
Adică iudeii cer minuni fără credință, fără să aibă nevoie de dreapta credință, pe când elinii/grecii caută înțelepciune în afara lui Dumnezeu, care doar să înfumureze și nu să mântuie. Pe când noi, cei iubitori de Dumnezeu, vrem pe Cel care ne-a iubit mai întâi, pe când noi eram robi păcatului și de aceea Îl propovăduim pe Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii.
Nu vrem să fim iudei, pentru că nu vrem să credem în Dumnezeu doar dacă ne arată că face minuni.
Nu vrem să fim elini, pentru că nu vrem să știm doar să facem silogisme și să vorbim frumos ci vrem să ne umplem de sfințenia și de înțelepciunea lui Dumnezeu, ca urmare a luptei noastre cu păcatul și cu demonii până la sânge.
Vrem să fim adevărați ortodocși, pentru că vrem să ne umplem de puterea lui Hristos împotriva demonilor și a păcatului, de puterea cu care El ne întărește în fiecare clipă, pentru a birui, cu harul lui Dumnezeu, orice gând al trupului și al minții deșarte.
Și acest lucru ni-l spune această dumnezeiască zi: din multă evlavie și dor după Dumnezeu, Sfânta Elena a căutat și a găsit Crucea Domnului pe care iudeii o ascunseseră în pământ, într-un loc de necinste. Și când a găsit Crucea Domnului aceea a înviat o femeie văduvă moartă și i-a umplut pe toți de bucurie [Mineiul pe luna septembrie, ed. 1986, p. 177].
De aceea și noi, cu bucurie, ne facem semnul Sfintei Cruci și cu bucurie multă simțim puterea lui Dumnezeu, care ne inundă interior, pentru că ne închinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh Dumnezeu în toată viața noastră. Și bucuria noastră de Domnul e bucurie prin suferința pentru a fi Sfinți, pentru a fi proprii celui Preasfânt.
Iar sfințenia, adică drumul de la Cruce spre Înviere împreună cu Domnul, e drumul Ortodoxiei, în care experimentăm fiecare dintre noi cât de minunat e Dumnezeu întru noi și câte minuni negrăite face cu noi, cu cei care ne trece de la moarte la viață continuu și ne iartă din destul.
Să rămânem dar în iubirea Celui care ne-a iubit pe noi cu iubire negrăită! Pentru că credința și viața noastră nu stau în vorbe goale ci în fapte care vorbesc „în dovada Duhului și a puterii” [I Cor. 2, 4] dumnezeiești. Iar dacă ne luptăm cu patimile și cu poftele din noi în mod continuu, chiar dacă nimeni nu ne înțelege sau nu ne ajută în acest drum greu al nostru, bucuria care țâșnește din mijlocul durerilor noastre ne alină viața și ne umple de fericire dumnezeiască.
Dumnezeu să Se arate biruitor în noi, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!