Traduceri patristice

(vol. 2)

*

Dumnezeiescul Augustin

al Hipponei

Predica de pe munte

a Domnului nostru

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Cartea I

Capitolul al 16-lea

Cum trebuie să fie înțeleasă desfrânarea de la Mt. 5, 32. Înțelesurile multiple ale desfrânării în Sfânta Scriptură

43. Însă aici se ridică o a doua întrebare, referitoare la faptul când Domnul îngăduie ca soţia să fie izgonită din cauza desfrânării: cum trebuie înţeleasă desfrânarea de care se vorbeşte în acest verset?

Fără îndoială, în sensul în care e înţeleasă de către toţi.

Şi anume, înţelegând că desfrânarea e o faptă plină de murdărie (uncleanness).

Sau, mai degrabă, după cum foloseşte Scriptura cuvintele ce desemnează desfrânarea (şi pe care le-am spus mai sus), înţelegând toată nelegiuita decădere (all unlawful corruption), fie ca idolatrie sau pizmă şi, desigur, referindu-se şi la toate încălcările legii.

Bineînţeles şi ca plăcere nelegiuită, [după cum avem aici].

I Cor. 7, 10-11. Motivul divorțului. Reîmpăcarea soților despărțiți

Dar să vedem pe Apostol ce zice, căci poate noi  părem nesăbuiţi: „Şi despre căsătorie vă poruncesc” – zice el – „nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbatul ei! Iar dacă ea se desparte, atunci să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei” (I Cor. 7, 10-11).

Căci dacă se întâmplă ca ea să se despartă, poate să o facă numai pentru această cauză, pentru care Domnul ne-a dat voie să ne despărţim.

Sau, dacă o femeie este liberă să se despartă de soţul ei, pentru alte cauze în afară de păcatul desfrânării iar soţul ei nu poate să facă acest lucru, ce răspuns vom da, dacă luăm în consideraţie această poruncă ce a fost dată mai înainte: „Şi bărbatul să nu îşi izgonească femeia lui”?

Din acest motiv, acela nu a adăugat: „în afară de cazul când ar desfrâna”, pe care Domnul nostru l-a permis.

Face aceasta, deoarece doreşte o regulă similară pentru sine? Oare vrea să îşi izgonească soţia (lucru ce i se permite doar pentru păcatul desfrânării), ca să poată rămâne fără soţie sau să se împace din nou cu ea?

Căci nu ar fi un lucru rău pentru un soţ, ca să se împace cu acea femeie, asemenea aceleia căreia Domnul i-a zis, când nimeni nu mai dădea cu pietre în ea: „Mergi, şi nu mai păcătui!” (In. 8, 11).

Şi pentru această raţiune însă, fiindcă Cel care a zis, că nu este bine ca să fie izgonită femeia, afară de motivul că a desfrânat, prin aceasta îl îndatorează pe el să îşi păstreze femeia lui, dacă aceasta nu desfrânează.

Însă dacă ea va desfrâna, El nu îl mai obligă să nu o izgonească, ci îi permite aceasta, drept pentru care s-a zis, că nu e bine ca o femeie să se căsătorească cu altul, în afară de cazul când soţul ei ar muri.

Iar dacă ea se va căsători înainte de moartea soţului ei, ea este vinovată. Iar dacă nu se mărită după moartea soţului ei, ea nu este vinovată, pentru că nu este poruncită căsătoria ci, mai degrabă, permisă.

De aceea, dacă există o asemenea regulă în care să se spună de o lege a căsătoriei între un bărbat şi o femeie, aceasta nu se referă numai la femeie.

I Cor. 7, 4. Drepturile soților sunt egale

Acest lucru l-a afirmat şi Apostolul când a spus: „femeia nu e stăpână pe trupul ei, ci bărbatul” (I Cor. 7, 4).

Dar nu a fost trecut cu vederea nici respectul datorat soţului, pentru că a continuat zicând: „şi de asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Cor. 7, 4).

Atunci dacă drepturile lor sunt aceleaşi, nu există necesitatea ca să înţelegem ca ceva legal, ca femeia să fie izgonită de soţul ei, dacă nu a căzut în păcatul desfrânării, pentru că acelaşi lucru se poate spune şi despre bărbat.

I Cor. 7, 12-13. Sfatul Sfântului Apostol Pavel: să nu se despartă de soțul necredincios

44. De aceea trebuie să analizăm, în ce măsură ni se cade să înţelegem cuvântul „desfrânare” şi la care a chibzuit şi Apostolul, şi să începem de aici.

Pentru că atunci când el a spus: „dar celorlalţi le spun eu, nu Domnul” (I Cor. 7, 12), s-a referit la acea parte de oameni care erau căsătoriţi înainte de Domnul[1].

El vorbeşte de la sine pentru „ceilalţi” (the rest): deşi, poate, nu fuseseră căsătoriţi, dar urmau să se căsătorească.

Şi apoi continuă: „Dacă un frate are o femeie care nu crede şi ea doreşte să locuiască cu el, acela să nu o lase” (I Cor. 7, 12).

Deci şi acum el vorbeşte despre cei care sunt căsătoriţi. Căci altfel, ce rost ar fi avut să se adreseze „celorlalţi”, dacă  nu s-ar fi adresat celor ce erau căsătoriţi de dinainte[2], ci erau asemenea celor care credeau în Hristos?

Căci el se adresează acum celorlalţi, adică acelora care erau căsătoriţi, înainte ca ei să fie credincioşi.

Însă ce le spune acestora? „Dacă un frate are o femeie care nu crede şi ea doreşte să locuiască cu el, acela să nu o lase. Şi o femeie, dacă are un bărbat care nu crede şi dacă el doreşte să locuiască cu ea, atunci să nu-l lase” (I Cor. 7, 12-13).

Astfel, deşi el nu a dat o poruncă ca de la Domnul, ci a dat un sfat de-al său, acesta e un sfat cu rezultate bune, încântătoare.

Pentru că, dacă un oarecare act nu este pentru el[3] o călcare de poruncă – ca în cazul celor spuse despre fecioare – cele pe care le spune nu sunt porunci ale Domnului, ci un sfat de-al său, pe care ni-l dă.

Despre feciorie. Soții divorțați trebuie să nu se mai căsătorească sau să se reîmpace. Fecioara poate rămâne fecioară sau se poate mărita

Însă, dacă el fericeşte fecioria – căci oricine poate să fie feciorelnic ca el – el nu te obligă să trăieşti ca el şi, prin aceasta, nici el nu poate fi judecat, că ar face lucruri în afara poruncilor [lui Dumnezeu].

Şi aceasta, pentru că nu există o poruncă în această privinţă, în afară de acel sfat dat de el, care este şi acum bun de îndeplinit.

Unei femei nu i se porunceşte ca să se despartă de bărbatul ei. Dar dacă totuşi se desparte, ea trebuie să rămână nemăritată sau să se împace iarăşi cu el.

Din această cauză, ea nu mai trebuie să împlinească şi alt sfat.

Dar bărbatul credincios este sfătuit, că dacă are o soţie necredincioasă, care doreşte să locuiască cu el, să nu o lase. Şi, de aceea, acest lucru e folositor şi nu trebuie să o lase.

Şi chiar dacă nu Domnul a poruncit ca el să nu o lase, acesta e un sfat apostolic, asemenea cu fecioara, care este sfătuită să nu se mărite.

Dar dacă ea vrea să se mărite, într-adevăr, nu trebuie să ţină cont de sfat, căci nu va face prin aceasta ceva împotriva poruncii.

Şi s-a dat dreptul de a alege, [atunci] când s-a zis: „dar aceasta o spun ca un sfat şi nu ca o poruncă” (I Cor. 7, 6).

De aceea, dacă este îngăduit ca o femeie necredincioasă să nu fie alungată, atunci cel mai bine este să nu o alunge.

Şi, deşi nu se îngăduie acest lucru, conform cu o poruncă a Domnului, faptul că o femeie nu trebuie izgonită, afară de faptul de a desfrâna, ne duce în faţa faptului de a spune, că necredinţa însăşi este desfrânare.

Despărțirea soților din cauza desfrânării e îngăduită și nu poruncită de Domnul

45. – Pentru ce ai spus acest lucru, o, Apostole? Poate pentru faptul, ca un soţ credincios, care are o femeie necredincioasă şi care vrea să stea cu el, acesta să nu poată să o lase?

– Desigur, zise el.

– Însă de ce a dat Domnul această poruncă, ca un om să nu-şi poată lăsa soţia, afară de faptul că a desfrânat, dacă tu ai zis aici: „eu spun, nu Domnul”?

– Pentru această raţiune şi anume: că idolatria, care urmează necredinţei şi toate celelalte superstiţii vătămătoare (noxious) sunt desfrânare.

Astfel, Domnul îngăduie ca o femeie să fie părăsită din cauza desfrânării. Dar îngăduinţa Sa nu este o poruncă.

I Cor. 7, 14. Soțul necredincios se poate converti prin cel credincios

Prin aceasta, Domnul dă ocazie Apostolului să îl sfătuiască pe cel care dorește, să nu îşi alunge soţia dacă e necredincioasă; în sensul că, poate, în acest fel, ea va deveni o femeie credincioasă.

„Pentru că”, zice el, „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Cor. 7, 14 [4]).

Şi,  presupun, că deja s-a întâmplat ca astfel de soţii să îmbrăţişeze credinţa, prin înţelegerea soţilor lor credincioşi şi soţii, prin astfel de femei credincioase.

Şi de aceea nu dau nume – deşi el, în astfel de cazuri, îndeamnă prin exemple – pentru că acestea întăresc sfatul său.

Despre copiii proveniți dintr-un cuplu în care unul dintre soți era necredincios

Apoi el merge mai departe şi spune: „altfel copii voştri ar fi fost necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi” (I Cor. 7, 14).

Şi aceasta, pentru că acum copiii sunt creştini, care au fost sfinţiţi – în acest caz – prin unul dintre părinţi sau cu consimţământul amândurora.

Aceasta n-ar fi avut loc nicidecum, dacă legătura căsătoriei ar fi fost ruptă de unul dintre ei, prin aceea că ar fi devenit credincios.

Şi nicidecum nu se putea, ca necredinţa unuia dintre soţi, cu care acesta s-a născut, să îi dea un prilej ca el să creadă.

Din această cauză, acesta este un sfat al Său, pe care eu îl văd spus în cuvintele: „Orice vei cheltui mai mult, când voi veni din nou, îţi voi plăti ţie” (Lc. 10, 35).

Din nou despre sensurile plurale ale desfrânării

46. Mai mult zic: dacă necredinţa este desfrânare şi idolatria este necredinţă şi lăcomia este idolatrie, atunci nu este nicio îndoială că lăcomia este desfrânare.

Astfel, de ce în acest caz se poate distinge – pe bună dreptate – orice plăcere ilegală, ca ceva ce aparţine de faptele de desfrânare, dacă lăcomia este desfrânare?

Şi din aceasta noi înţelegem – datorită faptului că plăcerile sunt ilegale – nu numai aceea, că unele sunt vinovate, în actele lor de necurăţie cu bărbaţii altor femei, dar şi aceea că, oricare plăcere ilegală şi oricând foloseşte în mod rău trupul, abătându-se de la legea lui Dumnezeu şi prin aceasta ne ruinează şi ne strică adânc.

Un om, poate şi fără crimă să îşi alunge soţia şi o soţie pe soţul ei, fiindcă Domnul a făcut din păcatul desfrânării o excepţie.

Şi desfrânarea, în acord cu cele spuse mai sus, ne sileşte să înţelegem, că există peste tot şi la toţi.

Pricina de desfrânare apare nu numai ante ci și post divorț

47. Căci atunci când El a spus: „în afară de pricină de desfrânare”, El nu a spus aceasta numai bărbatului sau numai femeii.

Pentru că nu este permis să îţi izgoneşti soţia decât pentru păcatul desfrânării. Însă, [pe de altă parte,] oricine îşi izgoneşte femeia este, prin aceea, el însuşi, unul care sileşte la desfrânare. Căci izgonirea ei este, fără îndoială, un motiv de a o face să desfrâneze.

Şi în privinţa acestui lucru, dacă soţia e silită să jertfească idolilor, bărbatul ei, care a izgonit-o, care a făcut acest lucru din cauza păcatului desfrânării, nu numai pe sine, dar şi pe el însuşi se urgiseşte.

Pentru că din această cauză femeia se desfrânează, deşi bărbatul, poate, că nu se desfrânează.

În orice caz, nimic nu este mai nedrept decât faptul ca un bărbat să îşi izgonească soţia pentru că a desfrânat, dacă el însuşi este condamnat prin aceasta[5] la a săvârşi desfrânare.

Şi aici, în acest verset, se întâmplă ceea ce s-a spus într-altul: „pentru că acolo unde tu judeci pe altul, tu însuţi te condamni; căci tu care judeci faci aceleaşi lucruri” (Rom. 2, 1).

Şi pentru această raţiune, oricine doreşte să îşi izgonească soţia pentru că a desfrânat, se cuvine să fie, mai întâi de toate, curat de desfrânare[6].

Şi cred că prin această constatare, el îşi va respecta, de asemenea, şi pe soţia sa.

Despre cea divorțată și adulterul premeditat

48. Dar referindu-ne la ceea ce El a spus: „oricine se va căsători cu cea divorţată săvârşeşte adulter”, pot fi întrebat, dacă cea care se mărită săvârşeşte adulter în acelaşi fel cu acela care s-a măritat cu ea.

Şi aceasta zic, pentru că ei i se porunceşte să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei iar ea e despărţită acum de el.

Astfel, există o mare diferenţă aici, indiferent dacă ea s-a despărţit sau a fost izgonită de el.

Căci dacă ea a fost izgonită de bărbatul ei şi s-a căsătorit cu altul, asta înseamnă că ea a avut, mai demult, un soţ, după dorinţa ei schimbătoare[7],  pentru a se căsători cu el şi avem aici, fără îndoială, un adulter premeditat (an adulterous thought) [8].

Dar dacă cea care a fost izgonită de soţul ei dorea să fie cu acela[9], atunci el, într-adevăr, cel care se căsătoreşte cu ea, săvârşeşte adulter, după cuvintele Domnului.

Dar dacă aceea este implicată într-o asemenea crimă[10] este greu de dovedit.

De aceea este mul mai uşor să descoperi cum s-a ajuns aici, când un bărbat şi o femeie aveau o altă legătură, fiecare din ei, cu un altul – la care au consimţit reciproc – decât în cazul când unul dintre ei este adulterin şi celălalt nu.

La acestea trebuie adăugată şi următoarea constatare, că dacă el comite adulter prin faptul că se mărită cu ea – cu cea divorţată de soţul ei; căci nu poate ea să izgonească, ci este izgonită – ea este cauza pentru care el săvârşeşte adulter[11], deşi Domnul opreşte această căsătorie.

Şi deci, noi deducem aceasta, indiferent dacă ea l-a părăsit sau a fost părăsită de soţul ei, deoarece trebuia să rămână nemăritată sau să se împace cu soţul ei.

Nu este acceptat divorțul din îngăduință

49. Din nou se poate pune întrebarea, dacă, cu îngăduinţa soţiei, fie din cauza sterpiciunii unuia sau a unuia care nu a dorit să mai fie în această legătură, un bărbat poate să îşi ia o altă soţie – dar nu femeia altui bărbat şi nici una despărţită de soţul ei – şi el să nu fie acuzat de desfrânare?

Şi un exemplu îl găsim în istoria Vechiului Testament. Căci astăzi acestea sunt cele mai mari modele de vieţuire (precepts [12]) cu care neamul omenesc s-a îmbogăţit, după ce a trecut epoca în care ele s-au întâmplat.

Şi aceste lucruri trebuie cercetate cu scopul de a distinge etapele iconomiei providenţei dumnezeieşti, pe care le-a traversat neamul omenesc de-a lungul timpului însă, cu scopul precis, de a ne face din aceasta o regulă de viaţă[13] (the rule of living).

Însă iarăşi se poate pune întrebarea, dacă ceea ce a spus Apostolul: „femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul, şi tot asemenea, bărbatul nu e stăpân pe trupul lui, ci femeia” (I Cor. 7, 4), poate fi continuat prin aceea că, dacă are permisiunea soţiei – ce are putere de posesiune asupra trupului bărbatului – bărbatul poate avea o legătură conjugală cu altă femeie, care nu e nici femeia altui bărbat şi niciuna divorţată de soţul ei.

Dar o astfel de părere nu poate fi acceptată, pentru ca nu cumva aceasta să însemne, că o femeie, dacă are permisiunea soţului ei, poate să facă un astfel de lucru, căruia sentimentele i se opun în mod firesc la fiecare dintre noi[14].

Ascultarea față de soț. Exemplul femeii credincioase soțului ei

50. Însă poate apărea această ocazie, când soţia face  acest lucru cu consimţământul soţului ei. Și aceasta poate însemna că face acest lucru sub obligaţia de a asculta de propriul ei soţ.

Acest lucru se spune că s-a întâmplat lui Antioh, pe la vârsta de 50 de ani ai vieţii sale, pe timpul lui Constanţiu.

Şi aceasta pentru că, Achindin – care era pe atunci prefect şi consul în acelaşi timp – pe când cerea o anumită datorie către stat, pe care trebuia să o plătească un datornic în bani de aur, l-a obligat pentru nu ştiu ce motiv, să îi dea un lucru – care e foarte periculos în acest caz acelor magistraţi, pentru care un astfel de lucru este nelegal sau care tocmai prin aceea ar trebui să fie nelegal –  şi anume, ameninţându-l cu jurământ şi cu un glas poruncitor, că dacă nu va da plata în aur – despre care am spus – la o dată anume, pe care el a fixat-o, acela va fi dat morţii.

Ca atare, pe când acesta începuse să îl ţină într-o închisoare sălbatică şi  acela[15] nu putea să îşi plătească el însuşi datoria, fiind înspăimântat de moarte, a început să ameninţe şi să ceară o înţelegere.

Însă s-a întâmplat să aibă o soţie foarte frumoasă, care deşi nu avea banii cu care să îşi elibereze soţul, dar pentru că ştia că un oarecare om bogat s-a aprins de dorinţă după frumuseţea ei şi înţelegând că soţul său e într-o situaţie critică, când acela a trimis după ea, promiţându-i ajutorul pentru o singură noapte de amor, aceasta a consimţit să aibă o legătură cu el, ca să primească banii de aur.

Astfel, această femeie cunoscând că ea însăşi nu are putere asupra trupului ei, ci bărbatul ei, a transmis cu înţelepciune aceluia şi i-a spus, că ea face aceasta datorită dragostei ce i-o poartă bărbatului ei şi numai lui, care e stăpân prin cununie peste trupul ei şi că, cu toate că are datoria de a păstra castitatea, doreşte să facă aceasta, dacă prin această hotărâre îi va da propria sa avere[16], din iubire pentru viaţa lui.

Iar acela i-a mulţumit ei[17] şi i-a poruncit să facă aceasta, pentru că nu o va judeca ca pe o femeie care a căzut în adulter, fiindcă nu şi-a dorit aceasta, ci dragostea cea mare pentru soţul ei i-a cerut aceasta, şi el însuşi i-o cere şi o doreşte.

Şi acea femeie venind la vila acelui om bogat, a făcut ceea ce a poftit omul care o dorea. Căci ea şi-a dat trupul numai pentru soţul ei şi nu pentru că dorea aceasta şi pentru că, în mod firesc, dorea o căsătorie dreaptă cu el şi viaţa lui.

Ea a primit aurul, dar cel care i l-a dat, luând-o pe alt drum, i-a luat în secret ceea ce i-a dat şi i-a schimbat aurul cu o pungă asemănătoare, care avea în ea pământ.

De aceea, când femeia a venit cu „bogăţia” la casa ei, ea a descoperit că nu o are. A ieşti în grabă afară, şi în văzul tuturor a spus fapta pe care o făcuse, însufleţită fiind de aceeaşi dragoste şi oferindu-se din nou pentru soţul ei, pentru care ea era forţată să facă aceasta.

Apoi a mers la prefect şi i-a mărturisit despre aceasta, arătându-i frauda care fusese făcută pe seama sa.

Şi atunci, într-adevăr, prefectul şi-a mărturisit el însuşi vina mai întâi, fiindcă aceste lucruri s-au iscat prin felul cum el l-a tratat pe soţul ei, şi apoi a pronunţat sentinţă asupra celuilalt, stabilind ca banii de aur să fie băgaţi în vistieria statului din proprietatea sa, a lui Achindin, iar pe femeie a făcut-o stăpână pe acele părţi de pământ, de unde ea a primit pământul pus în locul aurului.

Eu nu propun o părere şi nicio anumită cale prin această istorisire, dar fiecare dintre noi poate să îşi formeze o părere despre ceea ce l-a încântat aici.

Iar istoria aceasta nu este scrisă în cărţile care au inspiraţie dumnezeiască. Dar, cu toate acestea, când am relatat această întâmplare reală, bărbaţii nu și-au simţit, în mod instinctiv, sentimentele lor revoltându-se împotriva a ceea ce a făcut această femeie, care a fost sfătuită astfel de soţul ei. Căci noi am fi avut un cutremur / un fior interior, dacă acest lucru se arăta în afară, fără [să mai dăm și] alte exemple[18].

Dar în această parte a Evangheliei nimic nu ne reţine mai mult atenţia, ca acest mare demon al desfrânării. Căci cei care sunt căsătoriţi sunt înlănţuiţi atât unul cât şi celălalt printr-o puternică legătură şi numai această singură cauză[19] de divorţ este acceptată.

Dar despre ce este desfrânarea, noi am discutat deja.


[1] Înainte de cunoaşterea dreptei credinţe.

[2] De dinaintea perioadei de a crede.

[3] Pentru Sfântul Pavel.

[4] Varianta de aici am înlocuit-o cu textul din ed. BOR 1988, pentru că, în mod literal, versetul de aici suna cam aşa: „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin fratele” (ei).

Am dat varianta sinodală românească în acest caz pentru ca să fie mai clar sensul versetului.

[5] Prin despărţirea de ea.

[6] Dumnezeiescul Augustin arată, cu alte cuvinte, că nu numai actul desfrânării în sine înseamnă desfrânare, dar şi gândurile desfrânate, patima desfrânării per ansamblu e tot desfrânare.

Dacă cel ce vrea să divorţeze de soţia sa, pe motiv că ea a desfrânat, va fi sincer cu sine însuşi, îşi va da seama că şi el e desfrânat, dacă nu cumva nu e un om cu o viaţă sfântă.

Şi dacă e un om sfânt, va fi milostiv şi iubitor cu soţia lui şi nu o va izgoni – căci păcatul se spală prin pocăinţă – şi tocmai o asemenea cădere, convertită prin pocăinţă, poate spori dragostea dintre cei doi, dacă bărbatul vede că femeia lui se pocăieşte de păcatul ei, tocmai pentru că Îl iubeşte pe Dumnezeu şi îl iubeşte şi pe el însuşi.

Iubirea nu exclude. Iubirea îndeamnă la schimbare, la o ieşire din impasul păcatului. Cea desfrânată, dacă se întâlneşte cu o atitudine duhovnicească de a vedea lucrurile, din partea soţului, înţelege că iubirea nu e un ilegalism, ceva care se ia pe furiş, care se fură ci, dimpotrivă, e o dăruire, o revărsare voită de sentimente, de protecţie, de înţelegere din partea soţului.

Adulterul poate fi iscat de curiozitate, de o dorinţă pătimaşă, de o anume inconsistenţă a relaţiei cuplului, de incertitudine, de dorinţa de a cocheta cu nealinierea la normalitate etc.

Una e să fii violată de nişte huligani, fără voia ta şi alta e să te prostituezi, deşi ai un soţ care te iubeşte şi te doreşte.

Prostituţia ca mod de a da lecţii soţului e mult mai condamnabilă decât o relaţie pasageră. O femeie se culcă cu un alt bărbat, pentru că soţul ei este impotent sau bolnav. Dar această relaţie cu un altul nu are la bază decât dorinţa sexuală şi nu dragostea.

Dragostea nu e un sentiment de duzină. Ea e o mare harismă şi e dată de Dumnezeu, când există curăţie a sufletului. Şi dragostea nu poate fi poftă, ci împlinire dumnezeiască.

Pofta cântată de toţi ca „dragoste” e o impietate, o călcare în picioare a dragostei. Dragostea e ceva sfânt şi tocmai de aceea Căsătoria e o „taină mare”, e o minune a curăţiei.

Dacă vrei să îţi laşi soţia, atunci nu ştii să îi vorbeşti, nu ştii să găseşti moduri de a o înţelege.

De ce ţi-ai luat o soţie, dacă crezi că e „imposibilă”? De ce ai presupus că o iubeşti, dacă nu o iubeai? De ce ai crezut că poţi să minţi pe toţi, dacă în inima ta ea îți era una indiferentă? De ce ţi-a plăcut să te minţi că te iubeşte, când ştiai foarte bine, că relaţia ta cu ea va fi ceartă şi bătaie tot timpul?

[7] E înfiorător să afli, după divorţ, că atunci când o  aveai pe soţia ta în casă, ea se gândea tot timpul la altul iar tu erai doar un substitut al pretendentului, al celuilalt bărbat ţinut în secret.

Căsătoria nu se bazează pe sentimente trecătoare, schimbătoare în sens negativ, ci pe certitudini.

Căsătoria e o certitudine! Femeia pe care o iubeşti şi vrei să îţi fie soţie trebuie să fie o certitudine pentru tine şi nu un loz în plic, cu „poate” e câştigător sau „poate” nu. În perimetrul Sfintelor Taine nu trebuie să intre „întâmplarea”. Cine se botează sau se împărtăşeşte sau se cunună sau se hirotoneşte nu trebuie să fie un om al „întâmplării”.

Trebuie să fie un om al certitudinii. Cel care vine să primească o Sfântă Taină nu trebuie numai să fie încrezător absolut în Taina ce o primeşte, ci el însuşi trebuie să fie decis total, ca ea să fie păstrată pentru toată viaţa lui în fiinţa sa.

În Sfânta Biserică nu se petrece ceva doar pentru două-trei zile, ci pentru întreaga veşnicie. Te împărtăşeşti cu Hristos, pentru ca să fii veşnic cu El. Mergi ca să primeşti prin slujbele dumnezeieşti harul Sfântului Duh, dar nu pentru azi sau pentru azi până mâine la prânz, ci pentru toată viaţa de aici şi pentru toată veşnicia.

[8] Literal: gândit. Dacă s-a culcat sau nu cu celălalt prea puţin contează, atâta timp cât se gândea numai la el.

Căsătoria e o unitate duhovnicească, o mergere în acelaşi sens al celor doi. Dacă unul trage în prăpastie, spre hău, fără ca celălalt să înţeleagă asta prea bine, nu e neliniştită, mai apoi, doar femeia, ci mult mai multe persoane, inclusiv soţul ei, inclusiv cel de al doilea –  chiar dacă el se preface că totul e bine –  şi alături de ei şi familiile şi rudele lor.

Divorţul e un cataclism pentru copii, uneori mai mare ca pentru părinţi. Divorţul e un cataclism amplu şi care afectează relaţii multiple. Şi nu pot să văd fără durere de inimă această greşeală perpetuă a celor care nu înţeleg ce e căsătoria dar se joacă de-a căsătoria.

[9] Cu pretendentul pe care îl iubea, mai înainte ca ea să divorţeze de soţul ei legal.

[10] Adulterul e o crimă duhovnicească în primul rând: ucide dragostea cuplului şi liniştea sufletului lor. El ucide încrederea în oameni a soţului înşelat sau a soţiei înşelate. Cel înşelat se simte abandonat, ucis în nădejdile lui, maltratat mortal în făgăduinţele pe care acesta le-a făcut. Şi a ucide încrederea în bine a cuiva e cea mai mare crimă posibilă.

[11] Cel cu care se căsătoreşte a doua oară .

[12] „Precept”, în limba engleză, înseamnă: precept, învăţătură, principiu, normă, regulă de conduită, sfat, povaţă, recomandare.

Astfel că exemplele Vechiului Testament nu sunt doar o povaţă oarecare, ci o normă de viaţă, o atitudine mereu propice pentru a fi urmată.

[13] Înţelegerea lucrării lui Dumnezeu cu lumea trebuie să fie conţinutul vieţii noastre. Dacă nu contemplăm lucrarea lui Dumnezeu cu lumea şi nu intrăm în intimitate cu Dumnezeu, ne disociem de planul mântuirii, de eforturile curăţirii de patimi. Înţelegerea Sfintei Scripturi, a cosmosului, a vieţii noastre face parte din ocupaţia zilnică a creştinului ortodox.

Viaţa noastră e o viaţă a înţelegerii, a aprofundării. Aprofundarea e înaintare şi înaintarea e împlinire personală. Şi dacă un om se poate împlini, atunci se pot împlini cu toţii în Dumnezeu, numai să vrem acest lucru, să ne dăm silința în mod continuuca să fim oameni credincioși, oameni care căutăm apropierea continuă de El şi de oameni şi de tot ce El a făcut.

[14] Iubirea pentru soţia ta se împotriveşte gândului satanic de a o da altuia ca să îi fie soţie. Şi se împotriveşte acestuia, pentru că, în mod firesc, nu poţi să renegi pe cea pe care o iubeşti, pentru că renegând-o pe ea, te lupţi cu iubirea pentru ea zămislită în tine, adică, în ultimă instanţă, te lupţi cu tine însuţi.

[15] Antioh.

[16] Această femeie binecuvântată îşi considera trupul ei drept averea / proprietatea bărbatului ei, după cuvintele Sfântului Pavel.

[17] Bărbatul ei.

[18] Iubirea profundă, care este arătată manifest în acte de mare conştiinţă, cutremură pe oamenii cuviincioşi, pe cei cu o mare înţelegere a vieţii. Iubirea pentru Dumnezeu înfioară prin măreţia conştiinţei şi a forţei sale morale.

Când, în decembrie 1989, mureau cei care doreau să fie liberi cu adevărat, românii cu conştiinţa nepervertită au fost cutremuraţi de puterea iubirii şi a mărturiei lor dumnezeieşti. Simţeam atunci că toţi suntem una, că toţi, care vrem adevărul şi frumosul, putem să ne spunem pe faţă dorinţele inimii.

Asta m-a convertit pe mine: înălţimea martiriului, frumuseţea de a nu fi înfricoşat de minciună şi de moarte, de gloanţe care te omoară doar aparent. Am început să cred în Dumnezeu urmând exemplului Martirilor Revoluţiei Române.

Credinţa ortodoxă am simţit-o ca pe o mărturie fără tăgadă, ca pe o certitudine care îl învie pe om, care îl face viu, tocmai când acesta considera că pierde ceva, dacă renunţă la viaţa lui autonomă, ipseistă.

Exemplul viu, măreţia exemplului e cea care are în subsidiar harul lui Dumnezeu, mişcarea dumnezeiască care ne poartă înspre El continuu.

[19] Desfrânarea.

Did you like this? Share it: