Atenția la detaliile mântuirii

Al doilea calup de răspunsuri la întrebările platformei Ortodoxia tinerilor.

***

7a. Dacă omul nu păcătuia mai exista o diferențiere sexuală?

7b. Diferențierea sexuală e constitutivă persoanei umane și nu e o consecință postlapsarială, adică apărută în urma păcatului. Pentru că Dumnezeu a format prima comunitate umană dintr-un bărbat, Adam și o femeie, Eva [Fac. 2, 27], ca persoane raționale depline, inclusiv sub raportul organelor lor sexuale, dar pline de har și în relație de comuniune și de vedere extatică cu Dumnezeu.

În urma păcatului, Protopărinții noștri și-au activat sexualitatea pentru a procrea, lucru care nu s-a petrecut în Paradis, cf. Fac. 2, 25, când relația cu Dumnezeu era foarte intimă.

De aceea, teoria păgână a androginismului, care spune, în esență, că omul primordial era bisexual, de unde, până acum, sintagma: îmi caut jumătatea pentru ca să mă căsătoresc e una falsă, nonrevelațională, pentru că ambii  Protopărinți, de sexe diferite, au fost creați ca persoane depline, cărora nu le-a lipsit nimic pentru ca să fie bărbat și femeie.

Dumnezeiasca Căsătorie face din bărbat și femeie o unitate duhovnicească de gândire, simțire și acțiune, pe măsura înaintării lor în viața de sfințenie, care nu presupune anularea personală a celor doi ci potențarea personală a cuplului în iubire, dăruire și ascultare reciprocă.

8a. Și dacă nu fac avort…cu ce îl întrețin? De ce să-l chinui în viața asta, dacă nu îl pot crește așa cum mi-aș dori?

8b. La întrebarea aceasta se răspunde de mai de jos…de la începutul relației: Dacă fac sex cu el și nu mă ia de nevastă…cu ce îl întrețin? Ce fac…dacă intru în pat cu el…și ies gravidă?

Problema aceasta și-o pun cele care s-au trezit mai târziu…la capitolul responsabilitate în viață. Însă nici acum nu e timpul trecut! Dacă îți simți copilul în pântece…întreabă-te din punctul lui de vedere. Ce crezi că e mai bine pentru el și nu pentru tine.

Iar proiecția de acum despre viață…e diferită de cea de după ce îl naști. Iar mamele care își pun nădejdea în Mama Stăpânului nostru, în Prea Curata Fecioară, ajung să nască în mod binecuvântat și să se însoțească cu oameni care să le ajute, să le iubească și să le ocrotească.

Avortul nu e o soluție nici împotriva sărăciei și nici pentru tine, ca mamă, ca să nu mai spun pentru copil. Pentru copil și pentru mamă avortul e o dramă imensă, pentru că copilul e condamnat la durere și nefericire iar mama, de asemenea, la boli, anxietate și neîmplinire interioară.

Nimeni nu câștigă de pe urma crimei oribile de a-ți tortura și sfâșia în uter copilul nenăscut. Iar viața de o zi, de două, de 2 ani e infinit mai prețioasă decât moartea, pentru că putem măcar să îl botezăm sau să avem parte de bucuria de a-l ține în brațe, de a-l hrăni și de a-l iubi ceva timp…sau mulți ani.

Însă, în primul rând, când te gândești economic la viața unui copil sau statistic ai un minus de conștiență maternală. Mai înainte de a te întreba despre copil…trebuie să te întrebi cine ești ca mamă. Iar dacă rolul maternal al femeii nu îți este clar nici până la această dată înseamnă că moștenești, de la propria ta mamă, nefericire de a nu ști cine ești ca mamă. Și, mai ales, cine poți fi ca mamă…și mama cui poți fi.

9a. Dacă Dumnezeu alege de cine să se îndure și pe cine să placă, ce rol mai avem noi în propria noastră mântuire?

9b. Dumnezeu nu iubește în mod subiectivist pe nimeni, ci în mod desăvârșit pe toți, pentru că subiectivismul e o consecință a neiubirii tuturor, adică a unei iubiri nedesăvârșite. El ne iubește pe toți deopotrivă, fie că suntem Sfinți, fie că suntem păcătoși notorii.

Tocmai pentru aceea Hristos Dumnezeu S-a răstignit pentru toți, pentru mântuirea tuturora și vrea ca toți să îi deschidem inima și mintea pentru a-L primi continuu în persoana noastră.

Cum ne deschidem Lui și ce facem din iubire pentru El și pentru confrații noștri, pentru care El S-a dat spre moarte de ocară, ca lumea viață să aibă, se include în aportul nostru în cadrul mântuirii noastre, care e o coproducție/conlucrare cu Dumnezeu.

Prea Curata Stăpână, conform Sfântului Grigorie Palama, nu a primit un har aparte pentru a trăi o viață dumnezeiască, ci același har pe care l-au primit toți oamenii pentru a se mântui. Numai că dorul ei de Dumnezeu a fost atât de mare încât nu a avut păcat personal, înfăptuit în viața Preasfinției sale.

La fel și Domnul, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, a facilitat firii umane asumate în persoana Sa atâta har cât aceasta a avut nevoie ca să suporte durerile imense ale crucificării. Și aceasta pentru ca să întărească firea Sa umană, adică să o umple de har, să o îndumnezeiască în mod deplin, pentru ca noi să ne însușim, din umanitatea Sa îndumnezeită, puterea de a lupta cu patimile din noi și de a le birui ca și Domnul: prin încordarea întregii noastre ființe, întărită fiind de harul Său.

Așa că Hristos Dumnezeu nu S-a favorizat pe Sine pe Cruce și nici în alte momente ale vieții Sale pământești și nici nu a favorizat-o pe Maica Sa sau pe Sfinții Săi Apostoli ci, dimpotrivă, le-a spus și ne-a spus: dacă M-au prigonit pe Mine și pe voi vă vor prigoni.

Însă, fără doar și poate, Iubirea tripersonală, Dumnezeul nostru treimic Își arată iubirea Sa copleșitoare în toți cei care Îl iubesc și trăiesc o viață sfântă în comuniune cu Sine.

Iar când Evangheliile vorbesc de „iubitul Său Ucenic” se referă la răspunsul preaiubitor al lui Dumnezeu la o totală iubire din partea aceluia. Din acest motiv, Sfântul Ioan era iubit de Domnul într-un mod aparte pentru că și acela Îl iubea nespus de mult.

10a. Iadul este un motiv important pentru care facem binele în mod forțat.

10b. Binele, în mod real, nu se face decât din iubire de Dumnezeu și de aproapele și în intimitate cu Dumnezeu și cu semenii noștri, pentru că binele se face în relație și ca expresie a comuniunii.

De aceea, dacă binele nu se face cu forța, ci din și pentru iubire, frica de Iad nu e un motiv profund de îndreptare a noastră, pentru că frica copleșitoare de Iad ne împinge la nelucrare și nu la acțiune.

În drumul despătimirii noastre, Iadul este o contemplare a neascultării ființelor raționale și a consecințelor acestei neascultări profunde de Dumnezeu, care ne împinge la a fi dinamici, nevoitori. Însă contemplarea chinurilor Iadului sau a bucuriei Împărăției cerești, potrivit descrierilor scripturale și patristice, sunt doar două dintre ocupațiile zilnice ale creștinului ortodox în drumul mântuirii sale.

Factorii esențiali ai mântuirii sunt împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și umplerea noastră de o tot mai mare iubire și dăruire față de El.

Însă întrebarea de față se leagă mai mult de o frică demonică de păcat și de Iad decât de o frică de Iad, ca înțelegere a consecințelor reale ale păcatului.

Foarte mulți s-au vindecat de teama aceasta insuflată de către demoni printr-o profundă și continuă spovedire și împărtășire cu Domnul și printr-o viață ascetică plină de studiu teologic, pentru că au trebuit să treacă de la o perspectivă juridică asupra mântuirii (de esență eterodoxă) la o perspectivă personalistă, comunională și iubitoare cu Dumnezeu și cu semenii, care e adevărata viziune ortodoxă asupra mântuirii personale și comunitare.

Teologia e nevoința iubitoare de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a-I sluji veșnic

La cererea platformei Ortodoxia tinerilor am răspuns la următoarele întrebări punctuale:

***

1a. A creat Dumnezeu Iadul?

1b. Creațiile lui Dumnezeu sunt desăvârșite, sunt absolut bune [Fac. 1, 31], pentru că El este Binele personal și toate au amprenta Sa: a binelui, a frumosului, a sfințeniei.

Dumnezeu creează lucruri bune și coerente, care nu își pierd definiția/fundamentul în timp iar creaturilor Sale raționale [Îngerilor și oamenilor] le-a dat marele dar, marea distincție de a fi responsabili de acțiunile lor.

Tocmai de aceea iresponsabilitatea personală sau ieșirea din definiția proprie, sărirea peste normalitatea lor creaturală, i-a făcut pe unii Îngeri și pe Protopărinții noștri, Adam și Eva, să cunoască lipsa de sens.

Ieșirea din bine, ieșirea din ceea ce te împlinește (și numai binele te împlinește, peste că este calea Binelui tripersonal, a Dumnezeului nostru treimic) naște lipsa de sens, Iadul.

Astfel Iadul nu e creația lui Dumnezeu, ci este realitatea personală formată de aceia, care au dorit să se dezică de comuniunea cu Dumnezeul slavei.

Din punct de vedere axiologic, valoric, răul e o non-existență, pentru că numai binele are existență reală, avându-și fundamentul în Dumnezeu, pe când răul e o ieșire din bine, o cădere din bine, o renunțare la bine, la normalitatea creaturală, la ceea ce ești tu ca creatură a lui Dumnezeu.

Însă din punct de vedere personal, răul este o realitate interioară, care formează Iadul, pentru că există persoane raționale, atât îngeri cât și oameni, care au renunțat, în mod benevol, la demnitatea lor de ființe doxologice și ascultătoare de Dumnezeu.

Aceștia nu doresc, în mod fundamental, o înaintare în bine, ci una în rău, în aversiunea față de Dumnezeu.

Așa stând lucrurile, nu Dumnezeu a creat răul, durerea, păcatul, lipsa de evlavie, dezechilibrele din creație, moartea, Iadul, ci ele sunt consecințele personale ale ieșirii din relația cu Dumnezeu și ale trecerii peste granițele normalității creaturale.

Pentru că Îngerii, cât și oamenii, au fost creați de Dumnezeu ca să înainteze în bine, în curăție și sfințenie în relația cu Sine, Izvorul vieții, al sfințeniei și al nemuririi.

2a. Cum trebuie să înțelegem în profunzime sintagma: smerita cugetare?

2b. Smerita cugetare nu este o informație, o definiție sau o realitate care poate fi expusă și înțeleasă rațional, ci o stare pnevmatică, duhovnicească, de adâncă conștiență și conștientizare interioară, care cuprinde sesizarea întregii realități a persoanei umane și care e trăită ca vedere de sine din ce în ce mai specializată.

A cugeta/a gândi despre tine că ești păcătos înseamnă a avea evidența interioară a păcatelor și a consecințelor lor în ființa ta. Pentru ca să știi însă cât de păcătos ești trebuie să afli de la cei care sunt cei mai în măsură să îți vorbească despre patimi, pentru că s-au luptat cu ele toată viața, adică de la Sfinți.

Dar ca să știi păcatele și virtuțile trebuie să citești Scriptura, Sfinți Părinți, Vieți ale Sfinților, Filocaliile, cărțile de cult, dogmele și canoanele Bisericii.

Pe măsură ce afli în cât de multe învățături rele ai crezut, din neștiință și întunecare spirituală și câte păcate ai făcut, pe atât ți se erodează buna încredere despre tine, mintea ta autonomă, infatuarea ta, îți este smerită prostia și te face să te simți mic și gol de fapte bune în fața lui Dumnezeu.

Această stare clară, realistă despre noi înșine, din ce în ce mai realistă înseamnă smerită cugetare, adică reală cugetare despre realitatea noastră interioară.

Și tot afundându-ne în cunoașterea de sine și având o tot mai concretă, subtilă și multiformă înțelegere a realității noastre personale pășim spre harisma smereniei, care este fără final și care e trăită ca o conștientizare abisală a faptului că tot binele nostru, toată fapta și virtutea noastră își au fundamentul în harul lui Dumnezeu.

Însă, ca să ajungem la smerita cugetare trebuie să fim conduși, pas cu pas, de simțirea interioară a harului Prea Sfintei Treimi.

Adevărul experențial însă, care îi panichează sau îi revoltă pe mulți e următorul: nu poți să ajungi la simțirea conștientă a harului în tine însuți, a harului primit la Dumnezeiescul Botez și prin toate Tainele, ierurgiile, rugăciunile și faptele Bisericii, până nu ai ajuns la vederea slavei lui Dumnezeu.

Adică, după primul extaz, apare și conștiența interioară a harului, care ne duce la o conștientizare tot mai mare a păcatelor și a patimilor noastre, care duc la smerita cugetare, care are nespus de multe trepte, atâta timp cât fiecare ajunge să o trăiască în mod personal.

Astfel, la o stare duhovnicească ajungem în mod harismatic, conștient și la timpul potrivit, atunci când Dumnezeu cunoaște că avem nevoie de o anumită experiență, înțelegere, luminarea sau vedere dumnezeiască.

Iar dacă nu am ajuns la ea nu știm ce să spunem despre ce se petrece în cadrul ei.

3a. De ce trebuie să sufere păcătoșii în mod veșnic pentru niște păcate temporale?

3b. Iadul personal nu se formează după moarte, ci din timpul vieții, pentru că tot ceea ce facem și suntem ne arată ori intimizându-ne cu Dumnezeu continuu ori distanțându-ne interior de El și, implicit, de normalitatea noastră și de împlinirea noastră personală.

Așa stând lucrurile, noi ne formatăm/ne pregătim continuu pentru Iad sau Rai, cu bună știință și cu multă trudă. Atât binele cât și răul se face cu sârguință, cu pasiune.

Iar dacă ne creăm de acum interior pentru un anume mod de-a fi, trecerea noastră, prin moarte, în veșnicie, nu înseamnă decât o potențare a stării noastre interioare și nu o schimbare de calitate a vieții.

Calitatea vieții interioare e dată de ceea ce facem în relație cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu semenii noștri și cu întreaga existență.

Dacă, în mod fundamental, noi suntem plini de dorința de a ne trăi parazitar viața temporală și veșnicia, posibilitatea de a trăi în slava lui Dumnezeu ar însemna un chin imens.

Chinurile Iadului sunt tocmai neputința interioară de a ne împărtăși/de a ne intimiza cu slava lui Dumnezeu, care e atmosfera vieții veșnice.

Iadul nu e în afara slavei și a prezenței lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ține și îmbrățișează toate, inclusiv pe demoni și pe oamenii care se vor chinui în Iad, adică în neacceptarea lui Dumnezeu.

Existența și ținerea în existență a întregii creații e asigurată de către Dumnezeu însă creaturile raționale sunt libere și nu constrânse în perimetrul vieții și al veșniciei lor.

A face binele e conform cu statutul nostru de oameni creați după chipul lui Dumnezeu. A cădea din rațiune, adică a înfăptui păcatul/răul e un chin imens, cu consecințe imense, care, permanentizate, ne fac să trăim o viață sufocantă, saturată de demonism, de neiubire, de necomuniune cu Dumnezeu și cu întreaga creație.

Dumnezeu cunoaște neputința noastră la modul absolut și știe ce suferință, ce dramă e păcatul. Tocmai de aceea marea Taină vindecătoare a Spovedaniei: pentru ca păcatele să fie scoase în mod continuu din noi.

A nu-ți înfăptui dreptul vindecării interioare prin Spovedanie de multe sute și mii de ori într-o viață înseamnă a nu-ți da dreptul la fericire personală, aici și în veșnicie.

Tocmai de aceea suferința veșnică e urmarea suferinței continue interioare pe care am trăit-o aici, cu indiferență maximă. Pentru că nu am dat doi lei pe problemele conștiinței și ale foamei și setei sufletului după bine și adevăr, din acest motiv nu avem creată nicio deschidere către iubirea lui Dumnezeu.

Iar suferința veșnică nu e provocată de ura lui Dumnezeu, ci de iubirea și sfințenia Lui. El dorește și în Iad să ne îmbrățișeze și să ne umple de slava Sa, dar noi suntem nedoritori de El și trăim iubirea Lui ca pe o urgie, ca pe o pedeapsă personală.

4a. De unde a apărut în Lucifer ideea de a fi Dumnezeu și, implicit, păcatul?

4b. Răul trăit de către Lucifer nu a venit prin intermediul imaginației (imaginația e o consecință a căderii în păcat iar Îngerii au o minte rațională intuitivă și ei vedeau slava lui Dumnezeu și se vedeau pe ei înșiși în slava lui Dumnezeu în mod creatural, pentru că așa au fost creați de către El) ci prin evidențierea de sine și prin ieșirea din relație cu Dumnezeu.

Căderea sa a fost centrarea pe sine, datorită cunoașterii și a sfințeniei sale imense, adică prin distanțarea de Dumnezeu.

În Tradiția Bisericii nu s-a teoretizat prea mult pe această temă ci, mai degrabă, s-au luat în calcul consecințele ca atare ale căderii îngerilor.

Iar consecințele căderii/ale păcatului demonilor au fost acelea că au devenit ființe răzvrătite și din ce în ce mai denaturate și care au invidiat pe celelalte creaturi ale lui Dumneze și, în special, pe om.

Tocmai de aceea, din invidie, au contribuit și contribuie la căderea oamenilor în păcat, ca ispititori, ca îndemnători la rău și la nesupunere și neiubire față de Dumnezeu.

5a. De ce era acceptată poligamia în Vechiul Testament?

5b. Pentru ambele Testamente Dumnezeu i-a creat pe oameni și i-a binecuvântat ca să formeze cupluri. Adică să fie monogami, cf. Fac. 1, 26-28; 2, 18, 22-25.

Teologia profetică a Sfântului Adam de la Fac. 2, 24 va fi actualizată și aprofundată de Dumnezeiescul Pavel în I Cor 7, 1-10 și în Efes. 5, 22-33, fapt pentru care pasajul de la Efeseni compune Apostolul de la Cununie.

Faptul că Sfântul Lot e îmbătat de fiicele sale și are relații sexuale cu ele sau Sfântul Iacov are două soții sunt cazuri speciale, cu adâncă încărcătură profetică și mesianică în ierminia patristică.

Însă acestea toate nu au schimbat paradigma monogamică a umanității, pentru că nu avem prescripții vechitestamentare și, cu atât mai mult, noutestamentare, care să consfițească poligamia.

6a. Cum ar fi arătat lumea dacă Protopărinții noștri nu ar fi păcătuit?

6b. Întreaga creație nu ar mai fi cunoscut păcatul, degradarea/ stricăciunea, răutatea, moartea iar omul ar fi înaintat în starea de sfințenie și de vedere a slavei lui Dumnezeu la infinit, lucru care se petrece și se va petrece în toată veșnicia.

Din osteneala preaiubitoare pentru noi a Dumnezeiescului Dumitru Stăniloae avem în limba română aproape toată teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul și acesta a vorbit explicit despre ce s-ar fi întâmplat cu lumea în afara păcatului, cum s-ar fi înmulțit și cum s-ar fi unit Fiul lui Dumnezeu cu umanitatea noastră.

Însă, pentru asta, trebuie să îi citiți opera…