Teologia e nevoința iubitoare de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a-I sluji veșnic

La cererea platformei Ortodoxia tinerilor am răspuns la următoarele întrebări punctuale:

***

1a. A creat Dumnezeu Iadul?

1b. Creațiile lui Dumnezeu sunt desăvârșite, sunt absolut bune [Fac. 1, 31], pentru că El este Binele personal și toate au amprenta Sa: a binelui, a frumosului, a sfințeniei.

Dumnezeu creează lucruri bune și coerente, care nu își pierd definiția/fundamentul în timp iar creaturilor Sale raționale [Îngerilor și oamenilor] le-a dat marele dar, marea distincție de a fi responsabili de acțiunile lor.

Tocmai de aceea iresponsabilitatea personală sau ieșirea din definiția proprie, sărirea peste normalitatea lor creaturală, i-a făcut pe unii Îngeri și pe Protopărinții noștri, Adam și Eva, să cunoască lipsa de sens.

Ieșirea din bine, ieșirea din ceea ce te împlinește (și numai binele te împlinește, peste că este calea Binelui tripersonal, a Dumnezeului nostru treimic) naște lipsa de sens, Iadul.

Astfel Iadul nu e creația lui Dumnezeu, ci este realitatea personală formată de aceia, care au dorit să se dezică de comuniunea cu Dumnezeul slavei.

Din punct de vedere axiologic, valoric, răul e o non-existență, pentru că numai binele are existență reală, avându-și fundamentul în Dumnezeu, pe când răul e o ieșire din bine, o cădere din bine, o renunțare la bine, la normalitatea creaturală, la ceea ce ești tu ca creatură a lui Dumnezeu.

Însă din punct de vedere personal, răul este o realitate interioară, care formează Iadul, pentru că există persoane raționale, atât îngeri cât și oameni, care au renunțat, în mod benevol, la demnitatea lor de ființe doxologice și ascultătoare de Dumnezeu.

Aceștia nu doresc, în mod fundamental, o înaintare în bine, ci una în rău, în aversiunea față de Dumnezeu.

Așa stând lucrurile, nu Dumnezeu a creat răul, durerea, păcatul, lipsa de evlavie, dezechilibrele din creație, moartea, Iadul, ci ele sunt consecințele personale ale ieșirii din relația cu Dumnezeu și ale trecerii peste granițele normalității creaturale.

Pentru că Îngerii, cât și oamenii, au fost creați de Dumnezeu ca să înainteze în bine, în curăție și sfințenie în relația cu Sine, Izvorul vieții, al sfințeniei și al nemuririi.

2a. Cum trebuie să înțelegem în profunzime sintagma: smerita cugetare?

2b. Smerita cugetare nu este o informație, o definiție sau o realitate care poate fi expusă și înțeleasă rațional, ci o stare pnevmatică, duhovnicească, de adâncă conștiență și conștientizare interioară, care cuprinde sesizarea întregii realități a persoanei umane și care e trăită ca vedere de sine din ce în ce mai specializată.

A cugeta/a gândi despre tine că ești păcătos înseamnă a avea evidența interioară a păcatelor și a consecințelor lor în ființa ta. Pentru ca să știi însă cât de păcătos ești trebuie să afli de la cei care sunt cei mai în măsură să îți vorbească despre patimi, pentru că s-au luptat cu ele toată viața, adică de la Sfinți.

Dar ca să știi păcatele și virtuțile trebuie să citești Scriptura, Sfinți Părinți, Vieți ale Sfinților, Filocaliile, cărțile de cult, dogmele și canoanele Bisericii.

Pe măsură ce afli în cât de multe învățături rele ai crezut, din neștiință și întunecare spirituală și câte păcate ai făcut, pe atât ți se erodează buna încredere despre tine, mintea ta autonomă, infatuarea ta, îți este smerită prostia și te face să te simți mic și gol de fapte bune în fața lui Dumnezeu.

Această stare clară, realistă despre noi înșine, din ce în ce mai realistă înseamnă smerită cugetare, adică reală cugetare despre realitatea noastră interioară.

Și tot afundându-ne în cunoașterea de sine și având o tot mai concretă, subtilă și multiformă înțelegere a realității noastre personale pășim spre harisma smereniei, care este fără final și care e trăită ca o conștientizare abisală a faptului că tot binele nostru, toată fapta și virtutea noastră își au fundamentul în harul lui Dumnezeu.

Însă, ca să ajungem la smerita cugetare trebuie să fim conduși, pas cu pas, de simțirea interioară a harului Prea Sfintei Treimi.

Adevărul experențial însă, care îi panichează sau îi revoltă pe mulți e următorul: nu poți să ajungi la simțirea conștientă a harului în tine însuți, a harului primit la Dumnezeiescul Botez și prin toate Tainele, ierurgiile, rugăciunile și faptele Bisericii, până nu ai ajuns la vederea slavei lui Dumnezeu.

Adică, după primul extaz, apare și conștiența interioară a harului, care ne duce la o conștientizare tot mai mare a păcatelor și a patimilor noastre, care duc la smerita cugetare, care are nespus de multe trepte, atâta timp cât fiecare ajunge să o trăiască în mod personal.

Astfel, la o stare duhovnicească ajungem în mod harismatic, conștient și la timpul potrivit, atunci când Dumnezeu cunoaște că avem nevoie de o anumită experiență, înțelegere, luminarea sau vedere dumnezeiască.

Iar dacă nu am ajuns la ea nu știm ce să spunem despre ce se petrece în cadrul ei.

3a. De ce trebuie să sufere păcătoșii în mod veșnic pentru niște păcate temporale?

3b. Iadul personal nu se formează după moarte, ci din timpul vieții, pentru că tot ceea ce facem și suntem ne arată ori intimizându-ne cu Dumnezeu continuu ori distanțându-ne interior de El și, implicit, de normalitatea noastră și de împlinirea noastră personală.

Așa stând lucrurile, noi ne formatăm/ne pregătim continuu pentru Iad sau Rai, cu bună știință și cu multă trudă. Atât binele cât și răul se face cu sârguință, cu pasiune.

Iar dacă ne creăm de acum interior pentru un anume mod de-a fi, trecerea noastră, prin moarte, în veșnicie, nu înseamnă decât o potențare a stării noastre interioare și nu o schimbare de calitate a vieții.

Calitatea vieții interioare e dată de ceea ce facem în relație cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu semenii noștri și cu întreaga existență.

Dacă, în mod fundamental, noi suntem plini de dorința de a ne trăi parazitar viața temporală și veșnicia, posibilitatea de a trăi în slava lui Dumnezeu ar însemna un chin imens.

Chinurile Iadului sunt tocmai neputința interioară de a ne împărtăși/de a ne intimiza cu slava lui Dumnezeu, care e atmosfera vieții veșnice.

Iadul nu e în afara slavei și a prezenței lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ține și îmbrățișează toate, inclusiv pe demoni și pe oamenii care se vor chinui în Iad, adică în neacceptarea lui Dumnezeu.

Existența și ținerea în existență a întregii creații e asigurată de către Dumnezeu însă creaturile raționale sunt libere și nu constrânse în perimetrul vieții și al veșniciei lor.

A face binele e conform cu statutul nostru de oameni creați după chipul lui Dumnezeu. A cădea din rațiune, adică a înfăptui păcatul/răul e un chin imens, cu consecințe imense, care, permanentizate, ne fac să trăim o viață sufocantă, saturată de demonism, de neiubire, de necomuniune cu Dumnezeu și cu întreaga creație.

Dumnezeu cunoaște neputința noastră la modul absolut și știe ce suferință, ce dramă e păcatul. Tocmai de aceea marea Taină vindecătoare a Spovedaniei: pentru ca păcatele să fie scoase în mod continuu din noi.

A nu-ți înfăptui dreptul vindecării interioare prin Spovedanie de multe sute și mii de ori într-o viață înseamnă a nu-ți da dreptul la fericire personală, aici și în veșnicie.

Tocmai de aceea suferința veșnică e urmarea suferinței continue interioare pe care am trăit-o aici, cu indiferență maximă. Pentru că nu am dat doi lei pe problemele conștiinței și ale foamei și setei sufletului după bine și adevăr, din acest motiv nu avem creată nicio deschidere către iubirea lui Dumnezeu.

Iar suferința veșnică nu e provocată de ura lui Dumnezeu, ci de iubirea și sfințenia Lui. El dorește și în Iad să ne îmbrățișeze și să ne umple de slava Sa, dar noi suntem nedoritori de El și trăim iubirea Lui ca pe o urgie, ca pe o pedeapsă personală.

4a. De unde a apărut în Lucifer ideea de a fi Dumnezeu și, implicit, păcatul?

4b. Răul trăit de către Lucifer nu a venit prin intermediul imaginației (imaginația e o consecință a căderii în păcat iar Îngerii au o minte rațională intuitivă și ei vedeau slava lui Dumnezeu și se vedeau pe ei înșiși în slava lui Dumnezeu în mod creatural, pentru că așa au fost creați de către El) ci prin evidențierea de sine și prin ieșirea din relație cu Dumnezeu.

Căderea sa a fost centrarea pe sine, datorită cunoașterii și a sfințeniei sale imense, adică prin distanțarea de Dumnezeu.

În Tradiția Bisericii nu s-a teoretizat prea mult pe această temă ci, mai degrabă, s-au luat în calcul consecințele ca atare ale căderii îngerilor.

Iar consecințele căderii/ale păcatului demonilor au fost acelea că au devenit ființe răzvrătite și din ce în ce mai denaturate și care au invidiat pe celelalte creaturi ale lui Dumneze și, în special, pe om.

Tocmai de aceea, din invidie, au contribuit și contribuie la căderea oamenilor în păcat, ca ispititori, ca îndemnători la rău și la nesupunere și neiubire față de Dumnezeu.

5a. De ce era acceptată poligamia în Vechiul Testament?

5b. Pentru ambele Testamente Dumnezeu i-a creat pe oameni și i-a binecuvântat ca să formeze cupluri. Adică să fie monogami, cf. Fac. 1, 26-28; 2, 18, 22-25.

Teologia profetică a Sfântului Adam de la Fac. 2, 24 va fi actualizată și aprofundată de Dumnezeiescul Pavel în I Cor 7, 1-10 și în Efes. 5, 22-33, fapt pentru care pasajul de la Efeseni compune Apostolul de la Cununie.

Faptul că Sfântul Lot e îmbătat de fiicele sale și are relații sexuale cu ele sau Sfântul Iacov are două soții sunt cazuri speciale, cu adâncă încărcătură profetică și mesianică în ierminia patristică.

Însă acestea toate nu au schimbat paradigma monogamică a umanității, pentru că nu avem prescripții vechitestamentare și, cu atât mai mult, noutestamentare, care să consfițească poligamia.

6a. Cum ar fi arătat lumea dacă Protopărinții noștri nu ar fi păcătuit?

6b. Întreaga creație nu ar mai fi cunoscut păcatul, degradarea/ stricăciunea, răutatea, moartea iar omul ar fi înaintat în starea de sfințenie și de vedere a slavei lui Dumnezeu la infinit, lucru care se petrece și se va petrece în toată veșnicia.

Din osteneala preaiubitoare pentru noi a Dumnezeiescului Dumitru Stăniloae avem în limba română aproape toată teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul și acesta a vorbit explicit despre ce s-ar fi întâmplat cu lumea în afara păcatului, cum s-ar fi înmulțit și cum s-ar fi unit Fiul lui Dumnezeu cu umanitatea noastră.

Însă, pentru asta, trebuie să îi citiți opera…