Mineiul pe luna iulie, ed. 1894 (însemnări) [12]

Părțile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11…

***

Ziua a 20-a

Sfântul Proroc Ilie Tezviteanul

*

„cerul cu limba l-ai oprit”

Ai oprit curgerea ploii prin cuvintele rostite de către limba ta.

*

„cu limba cerul ca fierul l-a lucrat, și pământul cel roditor, neroditor l-a făcut”

Ai făcut, prin încrederea ta în Domnul și prin rugăciunea ta către El, ca norii să nu verse ploaie și pământul să fie afectat în mod cumplit de secetă.

*

„rămâi nestricat la trup, mai presus decât moartea”

Prin ridicarea ta de către Domnul la cer nu ai cunoscut moartea și stricarea trupului, pentru că ai fost ridicat mai presus de moarte, în viața veșnică.

*

„adâncul pierderii”

Sintagma se referă la dimensiunea interioară a decadenței personale și ne prezintă păcatul ca pe o realitate adânc distructivă a ontologiei noastre și nu de suprafață.

Pentru că, sfințenia, nu înseamnă altceva decât umplerea abisalității noastre, odată plină de păcat, de harul lui Dumnezeu.

*

„Fiecare unde se mântuiește, acolo după dreptate aleargă”.

Alergarea după dreptate sau conform dreptății e o temă paulină [I Cor. 9, 24-27]. Pentru că alergarea ortodoxă sau calea ortodoxă nu e una la întâmplare ci jalonată de normele Tradiției Bisericii.

Ne putem mântui oriunde, numai că trebuie să trăim/să alergăm ortodox în viața cu Dumnezeu.

Și alergarea de aici arată dinamismul interior extraordinar de complex și profund al vieții ascetico-mistice al fiecărui om al Bisericii în parte.

*

„cu vrednicie să chemăm puterea limbii celei cinstite și cu chip de foc a Duhului”

Să îl chemăm cu vrednicie, așa cum se cuvine, cu încredere și iubire față de Sfântul Proroc Ilie, pentru ca să ne ajute în viața noastră, pentru că el este plin de har.

*

„strâmtoarea limbii celei nepricepute și prostimea glasului deschide-o cu lucrarea Duhului”

Dă nepriceperii și simplității minții noastre, Dumnezeiescule Ilie, harul dumnezeiesc, pentru ca să Îl lăudăm pe Dumnezeu și să te cinstim pe tine cu cuvinte iubitoare!

*

„ascultătoare faci ușile ploii prin Duhul”

Ne dai nouă, prin rugăciunile tale cele sfinte, ploaie la bună vreme sau atunci când strigăm din adâncul nefericirii și al tristeții noastre.

Acatistierul românesc conține o rugăciune specială, la finalul acatistului Sfântului Proroc Ilie Tezviteanul, pentru anii de secetă, de neplouare.

Pentru că el e Sfântul, care ne ajută în mijlocul nefericirii pe care o aduce seceta, lăsată de Dumnezeu pentru păcatele noastre cele multe.

*

„Nerodirea gândului meu celui sterp toată o gonește”

Strică, Sfinte Ilie, rătăcirea gândurilor mele și lenea minții mele pentru ca să gândesc la cele sfinte și pentru ca să mă rog cu minte trează!

Nerodirea gândului/a gândurilor = nerodirea minții, nelucrarea minții în spațiul virtuții.

O minte fără gânduri dumnezeiești, stearpă de gânduri care vizează curăția și sfințenia e o minte care nu naște fericire.

*

„Cel ce satură cu bună voință tot ce viază”

Tot ce viază = toată făptură rațională și nerațională care are viață, care e în viață.

Dumnezeu hrănește și satură, întreține continuu viața creației Sale. Și o întreține din bunătate și iubire imense și nu dintr-o necesitate oarbă sau fiziologică.

Tocmai de aceea viața și existența oamenilor și a întregii creații e un rod al bunătății infinite al lui Dumnezeu, pentru ca El să fie toate în toți prin slava Sa și nu e o întâmplare inexplicabilă sau o apariție autonomă.

*

„Curățește-mă acum cu picăturile cele prea curate ale îndurărilor tale”

Pentru că Sfântul Ilie a pogorât apă din nori cu rugăciunea sa tocmai de aceea se folosește aici ideea de picături, mila sa sub formă de picături ale harului.

Curățește-mă cu picăturile, cu apa harului dumnezeiesc, prin rugăciunile tale pentru mine, Sfinte al lui Dumnezeu!

*

„Tăietor de rădăcina răutății te-ai arătat cu adevărat”

Ai tăiat rădăcina închinării la idoli. Ai făcut pe cei idolatrii de rușine.

*

„săditor de bunătate”

Ai învățat cu fapta și cu cuvântul despre bunătatea împlinirii voii lui Dumnezeu. Despre cât de bună și de plăcută e viața după voia lui Dumnezeu.

*

„Norii cei cumpliți ai păcatului mă acoperă”

O sintagmă care se leagă tot de apă, apa primită prin rugăciune sau prin har fiind leitmotivul zilei liturgice.

Însă aici apa nu are conotații pozitive ci negative. Picăturile de apă sunt păcatele noastre și ele sunt atât de multe încât formează nori negri, cumpliți, fioroși, care își varsă urgia peste noi.

Mă acoperă, Sfinte al lui Dumnezeu, grindina și viscolul propriilor mele păcate!

În literatura imnologică ortodoxă, iarna, sub aspect duhovnicesc, ne vorbește uneori despre starea de nesimțire la care ne aduce păcatul. Păcatul ne îngheață. Păcatele ne troienesc, ne afundă în zăpadă neagră.

În același timp însă zăpada are și înțeles pozitiv, atunci când păcatele noastre sunt curățite mai mult decât zăpada, zăpada fiind, în acest context, un exemplu minor în comparație cu curăția interioară pe care o produce harul lui Dumnezeu în noi.

De aceea și ploaia are înțelesuri binare, fiind un simbol al milei dumnezeiești dar și al pedepsei dumnezeiești.

*

„întreite valurile vieții mă înfricoșează”

Sintagma de față vizează cele trei mari surse ale îndemnului la păcătuire: diavolul, propria noastră persoană și lumea, contactul cu prilejurile de păcătuire.

Diavolul ne ispitește, pentru că noi înșine ne ispitim cu păcatul, îl dorim [Iac. 1, 14]. Iar negrija noastră în societate ne dă tot atâtea prilejuri de a păcătui.

Mă înfricoșează multiplele momente în care pot păcătui și în fața cărora mă găsesc slab, fără apărare.

*

„cu râvna ca cu o haină arhierească împodobit fiind”

Ai fost plin de râvnă, Sfinte Ilie, având râvna pentru dreapta credință aidoma cu ierarhii care sunt în stare să moară pentru evlavia și rectitudinea Ortodoxiei.

Tocmai de aceea râvna sa e comparată cu o haină arhierească, cu un veșmânt arhieresc: pentru că nu s-a gândit la sine în lupta sa cu idolatria, ci la sănătatea credinței poporului celui credincios al lui Israel.

Iar ierarhul are datoria să se uite de sine pentru păstoriții săi, să îi vizeze pe ei în primul rând, după exemplul Marelui Arhiereu, Care a văzut doar lumea și pe ea a îmbrățișat-o până la moartea pe Cruce, neprecupețindu-Se pe Sine.

*

„de râvna credinței fiind aprins” = fiind plin de harul lui Dumnezeu și de iubirea dogoritoare de a se face voia Sa în toată lumea

*

„aprinde în inima mea sfințit dor”

Aprinde în mine, cu rugăciunile tale, Sfinte Ilie, un sfânt dor pentru Dumnezeu, care să mă facă să trec peste toate obstacolele puse înaintea mea din dragoste nețărmurită pentru El!

*

„curate picături de umilință”

Iarăși motivul apei, în context pozitiv, unde umilința noastră e văzută ca fiind primită de la Dumnezeu, ca un har dumnezeiesc, care picură de la Dumnezeu în noi.

*

„brazdele pământului le-ai îmbătat cu ploaie”

Brazdele însetate ale pământului, după cei 3 ani și jumătate de secetă, le-ai făcut să fie pline de ploaie, să se îmbete de bucuria pe care o aduce ploaia într-un pământ devastat de vegetație.

*

„de râvnă dumnezeiască umple gândul meu”

Umple-mă de râvna ta, Dumnezeiescule Ilie, de râvna de a mă nevoi și de a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de toate!

*

„năvălirile răutății”

Răutatea = orice păcat sau patimă care mă asaltează, care vor să mă biruie.

Și păcatele năvălesc peste mine, mă împresoară, vor să asalteze în cetatea inimii mele și să mă cucerească, să mă domine. Nu de puține ori găsim asemuite, în literatura ascetico-mistică a Bisericii noastre, gândurile care ne invită la păcat cu niște armate agresoare, care ne asediază cetatea inimii.

Lupta noastră cu ele e de a nu le da loc în inimă, de a nu le lăsa să ne stăpânească interior.

Tocmai de aceea și diferențierea care se face între ispitirea interioară și consimțirea cu păcatul. Pe când ispitirea, dorința de a ne îndupleca spre a ne unii cu gândul pe care ni-l aduc demonii sau cu blasfemiile lor nu sunt păcate, consimțirea cu ele, dorința de a ne simți confortabili în păcat e păcat și trebuie spovedit.

*

„de clevetirea nevăzuților vrăjmași mă scapă și mă mântuiește”

De invidia demonilor scapă-mă și fă-mă viu!

*

„pe mine, cel ce mă clătesc la minte”

Ajută-mă pe mine, cel care tind spre păcat, care nu sunt consecvent cu dorința de a mă lupta cu păcatul.

Ajută-mă, căci am tendința să pactizez interior cu răul.

*

„dă umilință curățitoare”

Sintagma se referă la una dintre consecințele umilinței: lacrimile de pocăință. Lacrimi de pocăință care se nasc din conștientizarea profundă a păcatelor noastre și a milei lui Dumnezeu cu noi.

Dă-mi umilința care să verse lacrimi curățitoare, luminătoare, sfințitoare ale persoanei mele!

*

„Ridică mintea mea din toate răutățile cele de pe pământ, cu curăția bunătăților tale”

Ridică-mi mintea din înfrățirea cu gândul la păcate spre cugetarea și contemplarea bunătății, a puterii și a milostivirii lui Dumnezeu!

*

„cu cuvântul tău cel duhovnicesc deschide-mi acum ușile pocăinței”

Ușile pocăinței = simțurilor/simțirilor mele trupești și sufletești (ușile) dă-le să își vină în fire și să tindă spre harul lui Dumnezeu, spre pocăință.

Cuvântul tău duhovnicesc = rugăciunea, mijlocirea ta pentru mine, care e plină de har.

*

„ploile umilinței”

Se referă tot la lacrimi, ca și consecințe reale ale umilinței.

*

„să-mi deschidă ușile dreptății”

Ușile dreptății = iertarea Sa.

Să mă ierte pe mine, cel care mă pocăiesc, pentru că El dorește, după dreptatea Sa cea milostivă, să îl mântuiască pe tot cel care se pocăiește.

*

„Ceea ce ești pricina tuturor bunătăților” = Prea Curata Stăpână, prin acceptarea nașterii din sine a Fiului lui Dumnezeu, Care ne-a adus tot harul, toată bunătatea.

*

„străină călătorie a făcut prin Duhul”

Dumnezeiască călătorie, străină firii umane a făcut Sfântul Ilie, care a fost mutat de către harul Duhului Sfânt de pe pământ la cer, la cele veșnice, fără să cunoască moartea.

*

„Subțiază cu rugăciunile tale grosimea minții mele și cu dumnezeiești raze ale pocăinței mă luminează”.

Fă ca mintea mea pământească, neînduhovnicită, plină de gânduri și de simțiri grosiere să se înduhovnicească, să se subțieze, pentru că prin harul pocăinței, mijlocit de către tine, Sfinte Ilie, luminat fiind de razele harului, pot să văd slava Celui care e Lumină neapropiată.

***