Iubiți frați și surori întru Domnul,

Fiind tot în atmosfera aprofundării semnificațiilor Crucii Domnului în viața noastră, Evanghelia de astăzi (Mc. 8, 34-38; 9, 1) ne direcționează spre o conștientizare a crucii personale, care e o traducere a întregii noastre vieți ascetice.

Pentru că luarea/asumarea crucii de la v. 34 a început odată cu Botezul nostru și, pe fiecare zi, nu facem altceva decât să trăim în rigorile dar și în bucuriile dreptei credințe.

Însă fiecare clipă asumată ca ascultare iubitoare de Dumnezeu e o continuă venire spre Sine și adâncire în relația cu Sine. Și suportarea tuturor împotrivirilor și a tuturor greutăților și a tuturor neputințelor moștenite sau provocate de către noi din iubire de Dumnezeu înseamnă a ne trăi crucea în mod interior, adică nevoința eliberatoare, mântuitoare.

Și pentru că răbdăm ca ortodocși, din credință și pentru credința noastră, trăim continuu renegarea de noi înșine, negarea de sine, tăgăduirea de sine, lepădarea de sine de care Domnul ne vorbește în același verset 43, versetul de prim-plan al zilei.

La o primă vedere, ascultarea de Dumnezeu ca negare de sine pare un atentat la libertatea și demnitatea omului. Cei care își întemeiază viața pe propriile lor idei, foarte puține și hilare cel mai adesea, consideră negarea de sine a nevoinței ortodoxe drept o imensă prostie, o dovadă de obtuzitate crasă.

Ați văzut din traducerea noastră a Bibliei Satanice, cum pentru întemeietorul satanismului postmodern renunțarea la mintea proprie sau la propria juisare perversă era o dezonoare inadmisibilă.

O liber cugetătoare, care se crede o femeie credincioasă, mi-a spus la un moment dat că prin sfaturile mele teologice și de comportament nu fac altceva decât să spăl creierele noii generații, punând astfel semnul egal între învățarea credinței și ideologizarea maselor.

Cu alte cuvinte, instruirea teologică și ascetico-mistică a credincioșilor făcută de către mine, din conștiință pastorală, pentru întemeierea lor în voia lui Dumnezeu și nu pentru ca să le mănânc banii sau să îi duc pe drumuri noroioase, ar fi fost un mijloc de manipulare și de depersonalizare a oamenilor, pentru ca eu să profit de „naivitatea” lor.

Însă Domnul ne invită în Evanghelia zilei nu să ne lăsăm negați la nivel personal de către alții, adică ideologizați, ci să ne negăm noi înșine lucrurile care nu sunt în acord cu voia lui Dumnezeu.

Pentru că ideologia, ca o filosofie întotdeauna partizană și extremistă, dorește să fie ascultată cu forța, pe când ascultarea ca renunțare dorită la gândirea proprie, pentru ca să fim conduși de către Dumnezeu sau de Dumnezeu prin Părinți harismați, care ne doresc oameni curați și sfinți, înseamnă un câștig și o mare personalizare, pentru că e vorba de educarea noastră și de înaintarea în comuniune.

Și preotul, cât și ideologul se folosesc de cuvinte și de explicații, însă motivația și mesajul lor diferă în mod fundamental. Fiindcă slujitorul lui Dumnezeu dorește ca oamenii să înțeleagă voia lui Dumnezeu, să își ajusteze părerile care sunt tulburi sau contrare lui Dumnezeu printr-o dreaptă și profundă teologie, să trăiască conform cu învățătura pe care Dumnezeu i-a luminat-o și să fie repere de viață duhovnicească.

Pentru că asumarea crucii acest lucru înseamnă: să faci ceea ce ai înțeles că trebuie să faci ca ortodox. Să nu fii duplicitar în viața ta, în sensul ca una să afirmi și altfel să ai viața.

Bineînțeles există căderi, păcate în viața noastră…Însă una e să fii un fanfaron tot timpul și alta e să rămână ceva durabil după tine. Pentru că urmarea lui Hristos nu se face cu crucea la gât sau în spinare, ci în tăcerea inimii, clipă de clipă, trăind în conștiința ta în fața lui Dumnezeu.

Și tocmai de aceea, viața ortodoxă nu este o ideologie, o formă de prostire și de escrocare a oamenilor ci o viață dumnezeiască, trăită după conștiința noastră plină de har, de o rigoare, simplitate și maiestuozitate copleșitoare.

Însă toate acestea le acoperim cu vălul decenței, al bunului simț, al smereniei și numai cei care se apropie de noi și ei înșiși înțeleg să își schimbe viața conform cu Dumnezeu, înțeleg taina vieții noastre întrucâtva, ca una care este ascunsă în Dumnezeu, pentru că e viață mistică cu Dumnezeu și cu oamenii.

În v. 35, când Domnul ne vorbește despre pierderea sufletului pentru El (în limba greacă existând și sensul: a distruge), continuă, de fapt, discuția despre aceeași renunțare la sine.

Însă sufletul nu este casabil, pentru ca să îl distrugem. Violența verbului de aici este însă o violență ascetică, pentru că cele care trebuie distruse sunt patimile din suflet și nu sufletul. La fel, când vorbim de moartea sufletului sau de moartea sufletească ne referim la faptul că stăm în păcate nespovedite și neplânse și nu că ni s-a desființat sufletul, lucru absolut imposibil.

Pentru ca să trăiești pentru Dumnezeu, cu alte cuvinte, trebuie să renunți la o mentalitate îngustă și liniară, saturată de materialitate și de dorința unui trai exclusiv bun, și trebuie să gândești transcendental și paradoxal.

Trebuie să trăiești cu mentalitatea că adevărul vieții noastre vine de sus, de la Dumnezeu, prin descoperirea și harul Său și nu de la noi înșine și că noi gândim, iubim, acționăm pentru că suntem luminați și întăriți ca să gândim și să înfăptuim binele iar, pe de altă parte, că mai multe adevăruri nu se exclud ci se întrepătrund, că atât cei buni cât și cei răi sunt în planul mântuirii  lui Dumnezeu, pentru că nimeni nu este exclus aprioric din el și că toate cele care s-au petrecut, se petrec și se vor petrece în lume au o finalitate dumnezeiască, fiindcă istoria și veșnicia sunt în mâna lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul ne cere să renunțăm la ceea ce ne urâțește, adică la tot păcatul și la toată erezia, ne cere asta pentru că vrea să fim cu toții lumini, plini de slava Sa, așa cum este umanitatea Sa în slava lui Dumnezeu. Tocmai de aceea trebuie să ne cercetăm pe noi înșine și să ne răstignim intențiile și gândurile și impulsurile de tot felul, pentru că din toată această autocenzură duhovnicească vine o bogăție de har și de înțelepciune copleșitoare.

Folosul primordial al omului e unul eclesial și ascetico-mistic și nu economic, politic sau monden. În Biserica slavei Sale stând, suntem oamenii ascezei și ai comuniunii și ai vorbirii continue cu Dumnezeu, care ne schimbă în bine în mod continuu, fapt pentru care gustăm, încă de aici, slava Împărăției lui Dumnezeu, de care se vorbește în ultimul verset al Evangheliei zilei.

Și da, Împărăția lui Dumnezeu, văzută în mod extatic, vine întru putere în persoana noastră, în puterea harului dumnezeiesc, pentru ca să ne arate că privațiunile de tot felul, trăite din dreaptă credință, au o finalitate incredibil de măreață: moștenirea veșnicei Împărății a lui Dumnezeu.

Iar cum Evanghelia zilei e, de fapt, preambulul Evangheliei praznicului Schimbării la față a Domnului, adică a transfigurării umanității Sale, cu atât mai mult ni se subliniază faptul, că nu crucea în sine e finalul, scopul vieții noastre ortodoxe și că nu la cruce, adică la despătimire/ la lupta cu patimile trebuie să ne oprim și să moralizăm tot timpul despre ce e bine și ce nu e bine să facem, ci trebuie să arătăm că despătimirea noastră e reală, adică a trecut spre vederea slavei lui Dumnezeu și a înaintării în curăție și sfințenie.

Pentru că postul, rugăciunea, înfrânarea, nesomnul, citirile teologice nu sunt făcute pentru ele însele, ci ele sunt mijloace pentru a trece spre mai departe: spre a ne umple de consecințele lor, adică de: curăție, pace dumnezeiască, discernământ duhovnicesc, vederea lui Dumnezeu, înțelegere profundă a teologiei celei sfinte a Bisericii…

Și spun asta, pentru că mulți preferă o moralizare în jurul Crucii Domnului și o rămânere la suferință, chin și nefericire, când sensul vieții ortodoxe e acela de a trece de la moarte la viață, la înviere duhovnicească, la umplere de har, de consecințele ascezei.

Adică Crucea Domnului și asceza nasc bucurie și exaltare dumnezeiască, gânduri dumnezeiești și un simțământ tot mai mare al sobornicității, al comunionalității și nu dezgust, nefericire, solipsism. Iar cine rămâne doar la crucificarea de sine și nu pășește mai departe înseamnă că a eșuat, nu a ajuns la bucuria care întrece orice putere de înțelegere a minții umane.

De aceea mă rog și vă rog să nu rămâneți în tristețe și în frică și să credeți că aceasta e cea mai de sus și mai plină stare de a trăi Ortodoxia! Dacă vă e frică de propria dumneavoastră umbră sau dacă fricile nu vă lasă să zâmbiți, să iubiți cu sfințenie și să aveți o conștiință delicată a responsabilității dumneavoastră, trebuie să știți că încă nu e de ajuns pentru ca să fiți niște flori frumoase în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Dumnezeu să vă binecuvinteze și să ne binecuvinteze întru pacea și bucuria Sa, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: