Sfintele Icoane nu sunt idoli

Sfântul Varlaam al Moldovei

Răspunsul împotriva

Catehismului calvin

Adaptare a textului de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Capitolul al 54-lea din Catehism

În capitolul al 54-lea al Catehismului se vorbește despre a doua poruncă a Domnului Dumnezeu, care ne poruncește astfel:

„Nu-ți face chip cioplit, nici nu închipui chipul celor care sunt în cer, nici al acelora de jos, de pe pământ,nici al acelora ce sunt în apă, sub pământ.

Și nici nu te închina acelora, nici nu le sluji lor, că Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău, Dumnezeu îmbăsăotoriu/zelos, Care cert păcatele părinților în feciori până la a patra seminție, în cei ce mă urăsc pe Mine și fac milă până la a mia seminție cu cei care Mă iubesc pe Mine și țin poruncile Mele” [Ieș. 20, 4-6].

Răspunsul soborului celor două țări [românești]

Această poruncă nu ne învață numai să nu ne rugăm la dumnezei străini și să nu îi chemăm în ajutor, însă nici chipuri să nu facem în cinstea lor și nici jertfă sau slujbă să le aducem.

Iar împotriva acestei porunci greșesc cei care fac cinste bodzilor/dumnezeilor și le aduc jertfe ca lui Dumnezeu cel adevărat și își pun toată credința și nădejdea în ei.

Căci despre aceasta spune împăratul și Prorocul David:

„Dumnezeii neamurilor sunt aur și argint, lucruri de mâini omenești.

Gură au și nu grăiesc, ochi au și nu văd, urechi au și nu aud, nas au și nu miros, și nici nu e suflet întru ei. Asemenea lor să fie toți cei care îi fac pe ei și toți cei care nădăjduiesc spre dânșii” [Ps. 134, 15-18].

Însă se cade aici să înțelegem că e vorba despre icoane, despre cele care sunt închinate și se cinstesc în Biserica sobornicească și ortodoxă?

[Nu!] Pentru că mare este diferența între dumnezei și icoane. Dumnezeii/idolii sunt formați de mintea și de lucrul mânilor oamenilor, după cum le spune Apostolul Pavel corintenilor: „Știm că idolul nu este nimic în lume” [I Cor. 8, 4].

Însă icoana este chipul unei fețe adevărate, care a fost oarecând în lume. Idolul are închinăciunea sa, iar icoana are închinarea [adresată] celui scris/pictat pe icoană.

Ei se închină idolului ca lui Dumnezeu, pe când în icoană se închină obrazului celui care este închipuit pe icoană.

Iar dacă icoana este a Mântuitorului nostru, a lui Iisus Hristos, atunci când ne închinăm icoanei și o cinstim, nu ne închinăm la șarurile/culorile sau lemnului [din care e făcută], ci Îi cinstim obrazul Celui scris/pictat pe icoană.

Și când ne închinăm Crucii, atunci Îl avem în mintea noastră pe Hristos, Care pentru mântuirea noastră S-a răstignit pe lemn.

La fel și la icoana Preacuratei Fecioare Maria: ne închinăm [în fața icoanei ei] și cu mintea căutăm la cea care este Maica Fiului lui Dumnezeu.

Și la fel facem și la icoanele Sfinților lui Dumnezeu. Și nu strică închinarea și cinstea [arătate Sfinților] această poruncă, pentru că nu le dăruim cinstea și închinarea pe care I-o dăm lui Dumnezeu sau nu ne închinăm lucrurilor făcute de mâini [omenești], ci le arătăm pe acestea Sfinților scriși/pictați pe icoane.

Și iarăși îi întrebăm: pentru ce l-a învățat atunci Dumnezeu pe Moise ca să facă heruvimi, care să umbrească chivotul legii lui Dumnezeu, care erau chipul Heruvimilor celor din ceruri, care vorbesc înaintea scaunului lui Dumnezeu, și să primească cinste și slavă de la israeliți, dacă încălcau prin asta porunca a doua?

Sau de ce cinsteau chivotul legii lui Dumnezeu și evreii i se închinau? Căci prin aceste lucruri nu greșeau și nu călcau porunca lui Dumnezeu ci, dimpotrivă, aduceau și mai mare slavă lui Dumnezeu.

Și așa și noi, atunci când ne închinăm icoanelor, nu călcăm porunca lui Dumnezeu ci, mai degrabă mărturisim, că „minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui” [Ps. 67, 36].

Iar aceasta[1] s-a făcut dintâi și de la început, și Sfinții Apostoli le-au dat în Biserica sobornicească și apostolică, încât mulți împărați au stat împotriva lor și au dorit să strice chipul Sfintelor Icoane, după cum a fost Leon din Isauria și Teofil și Constantin Copronimul, împărații Constantinopolului.

Și, pentru aceasta, al 7-lea Sinod [ecumenic][2] s-a adunat în zilele împăratului Constantin și a soției lui Irina, și nimic nu a scăzut [din credința și viața ortodoxă], ci mai tare le-au întărit și au dat anatemei pe toți stricătorii icoanelor, alături de ceilalți eretici.

Pentru aceea, închinarea la Sfintele Icoane ale Domnului nostru Iisus Hristos sau la cele ale Prea Curatei Fecioare Maria, Maica lui Hristos, și la toate cele ale Sfinților și slujnicilor lui Dumnezeu, pentru totdeauna, din neam în neam se cade creștinilor să le țină și să le aibă, pentru ca să urmeze acelor Sfinți și credincioși de mai înainte, care au cercat/experiat toate lucrurile Bisericii, pentru ca să nu fie vreuna cumva împotriva legii, ci toate să fie spre cinstea și slava lui Dumnezeu și de ajutor spre mântuire rodului/neamului creștinesc.

Căci cum se cade să înțelegem chemarea Sfinților în ajutor, pentru ca să vorbească pentru noi? Fiindcă chemarea Sfinților o facem, pentru ca să vorbească pentru noi către Domnul Dumnezeu. Însă nu îi chemăm ca pe niște dumnezei, ci ca pe niște slugi și prieteni ai lui Dumnezeu, înaintea Căruia vorbesc și pe Care Îl preaslăvesc.

Și nu le cerem ca să ne ajute cu puterea lor, ci vorba și rugăciunea lor le cerem, pentru ca să ne dea nouă darul lui Dumnezeu.

Așa și pe Sfinții de aici, care încă sunt vii în această lume, se cade să-i chemăm și să ne smerim [în fața lor], pentru ca să se roage lui Dumnezeu pentru noi.

Căci la fel a făcut și Apostolul Pavel, care spune: „Vă rog pe voi, frați cu Domnul nostru Iisus Hristos și cu iubirea Duhului Sfânt, să mă ajutați cu rugăciunea pentru mine către Dumnezeu [Rom. 15, 30].

Și într-alt loc le spune corintenilor: „Spre Dânsul nădăjduim că încă ne va mai izbăvi, ajutându-ne și voi cu rugăciunea pentru noi” [II Cor. 1, 10-11].

Dar și el însuși se ruga pentru ei lui Dumnezeu, după cum mărturisește: „Pentru voi, pentru toți, cu bucurie fac rugăciune” [Filip. 1, 4].

Iar din aceasta reies două lucruri: unul, că Sfinții, în această lume, până cât au fost vii, i-au rugat pe alții să vorbească pentru dânșii către Dumnezeu; al doilea: că suntem datori, unul pentru altul, de a ne ruga lui Dumnezeu.

Căci pentru aceasta stă scris: „Deci Petru era străjuit în temniță, iar rugăciuni se făceau în sobor cu dinadinsul, pentru dânsul, către Dumnezeu” [F. Ap. 12, 5].

Așadar, după cum ne-a învățat și Sfântul Apostol Pavel, dacă rugăciunea Sfinților este folositoare în această lume, cum să nu fie cu atât mai mult folositoare, dacă Sfinții se roagă pentru noi din ceruri?

Căci aici, pe pământ, cât sunt încă vii, nu știm ce sfârșit vor avea Sfinții. Căci sunt în harul lui Dumnezeu, dar încă în păcatele lumii de aici și încă nu sunt aleși.

Căci dacă atâta timp cât sunt pe pământ [rugăciunea lor] merge în ceruri și astfel e de folos rugăciunea lor, cu atât mai mult e de folos rugăciunea Sfinților din ceruri.

Căci dacă nu vom ști noi, aici, pe pământ, de Îngeri  și de sufletele Sfinților, și de ajutorul și de slujba pe care o fac slujindu-ne pe noi sau dacă aceia nu ar știi de noi și nu ne-ar sluji nicidecum, nu am avea niciun folos din prietenia cu ei, pentru că persoanele lor ar fi ca și când nu ar exista.

Și acest lucru, să dea Dumnezeu, să nu îl spună nimeni [dintre noi]. Pentru că cei care spun asta sunt din ceata lui Epicur și din cea a saducheilor și din erezia calvină.

Căci aceia spun, în mod viclean, că nu trebuie să știm nimic despre Sfinți și despre morți, pentru că nici aceștia nu știu nimic despre noi.

Însă să nu dea Dumnezeu ca să ne despărțim de Sfinții noștri și de Îngeri, după cum spune Prorocul David: „Partea mea este în pământul celor vii” [Ps. 141, 5].

Fiindcă cerul este pământul celor vii, pe când pământul este al celor morți.

Pentru aceea, noi, cei care murim, avem parte și vecinătate/moștenire în ceruri. Iar dacă nu am avea parte de ajutorul lor și de prietenia cu ei[3], atunci ce am avea în comun cu aceștia?

Iar dacă va spune cineva că Sfinții nu vor să se roage pentru noi și nici nu pot să facă acest lucru, atunci îi nedreptățesc foarte mult.

Căci prin cinstea pe care o au [la Dumnezeu] și prin dragostea pe care o au pentru noi, am ajunge să avem o mai mare dragoste între noi, aici, pe pământ, dacă ne-am ruga unul pentru altul. Căci în ceruri e plină și adevărată cinstea și dragostea lor [reciprocă].

Căci dacă noi putem să ne rugăm pentru frații noștri, ei cum de nu pot să facă același lucru? Și cum de nu au puterea [ca să se roage pentru noi], când trăiesc într-o asemenea cinste și slavă [dumnezeiești]?

Iar dacă va spune cineva, că din cauza Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu vor Sfinții să se roage, pentru că numai El singur este Mântuitorul nostru, Care Se roagă pentru noi către Părintele Său și pe nimeni dintre slujitorii Săi nu îi lasă să facă acest lucru, căci nimeni nu poate mijloci mila lui Dumnezeu și darurile cerești de la Părintele Său în afară de El, atunci aceste lucruri le spun oameni, care nu înțeleg care e diferența dintre mijlocirea lui Hristos și rugăciunea Sfinților.

Fiindcă Domnul este Mijlocitorul nostru pentru mântuirea și răscumpărarea noastră, pe când Sfinții sunt numai corugători cu noi.

Și atunci, cum strâmbăm noi mijlocirea lui Hristos, dacă ne rugăm către El, împreună cu Sfinții Săi?

Căci atunci când eu mă rog pentru tine atâta timp cât sunt viu, aici, pe pământ, nu fac nicio strâmbătate mijlocirii lui Hristos. Iar dacă auzim că Sfinții, în ceruri, se roagă pentru noi, atunci întrebăm: Dar pentru ce?

Însă Sfinții sunt mai mari și mai vestiți decât noi. Iar cine se pleacă și se smerește lor, ca să îi roage să se roage pentru el, atunci mai mare cinste și mai mare slavă Îi aduce lui Hristos, căci atunci se smeresc Sfinții lui Dumnezeu împreună cu noi și cer de la Dânsul, în cer, tot binele pentru noi.

Iar dacă unii vor întreba: dar noi ce slujbă le facem Sfinților, dacă se vor ruga împreună cu noi?, acelora le răspundem: noi aici, pe pământ, ca niște frați mai mici [ai lor], niciun lucru mare nu putem să facem pentru dânșii.

Numai atât putem să facem: pe Îngeri să îi chemăm la slujba lui Dumnezeu, rugându-i ca să-L laude pe Dumnezeu împreună cu noi și mai vârtos/cu și mai multă tărie să ne ridicăm din păcate prin pocăință.

Căci acesta e lucrul pentru care ei se bucură și se veselesc [Lc. 15, 10] și aceasta, [pocăința noastră], e ca și cum le-am face lor o mare slujbă/un mare serviciu.

Și la fel și Sfinților lui Dumnezeu, care împărățesc împreună cu Hristos, atunci când le slujim și când slava lor și faptele lor cele bune le cinstim și facem sărbătorile lor, atunci prăznuim cinstea pe care I-o aducem lui Dumnezeu și urmăm învățăturilor lor.

Prin acestea toate le slujim și cu dânșii pe Domnul Dumnezeu Îl lăudăm și prin dânșii mai mare slavă Îi aducem lui Dumnezeu.

Căci este ca atunci, când s-ar vorovi/vorbi doi frați și și-ar spune: „Eu voi fi acasă, la plug, și voi ara, iar tu du-te la curtea împărătească de slujește. Ce vei agonisi tu cu cu slujba și eu cu plugul vom împărți întocmai/la fel amândoi”.

Așa și noi aceeași voroavă/înțelegere o avem cu Sfinții: ei au lucrat mai mult decât noi la Marele Împărat, pe când noi am lucrat la plug. Însă ne împărtășim cu toții de aceleași lucruri.

După cum spune și Prorocul David: „Părtaș sunt eu, Doamne, cu toți cei care se tem de Tine și fac poruncile Tale” [Ps. 118, 63].

De va întreba iarăși cineva: în ce chip/fel știu Sfinții de noi și de rugăciunea noastră, când ei nu sunt pretutindeni, ci când într-un loc, când într-altul, pe când numai Dumnezeu este pretutindeni și le cuprinde pe toate?

– Săvai/chiar dacă Sfinții nu ar ști de noi și de rugăciunea noastră, prin darul lui Dumnezeu însă, care le este dat din destul, și după cum le deschide Dumnezeu [mintea], pe toate le știu întru [harul] Duhului Sfânt.

Căci, dacă Sfinții au cunoscut inimile și cugetele oamenilor pe când trăiau în lume, cu atât mai vârtos le arată Dumnezeu acum, când sunt în slava cea desăvârșită [a lui Dumnezeu]. Pentru că ei știu și văd [nevoile și rugăciunile oamenilor] prin arătarea/descoperirea lui Dumnezeu.

A știut Prorocul Ahia cugetul împăratului Roboam și a împărătesei lui [III Regi, 11, 29-39; 14-15; II Paral. 10, 14-15].

A văzut Elisei cugetul împăratului Asiriei și cugetul slugii sale, a lui Ghiezi [IV Regi, 5, 27].

A știut Samuil cugetul lui Saul [I Paral. 10, 13] și Sfântul Petru a văzut inima lui Anania și a Safirei [F. Ap. 5, 2-10].

Și acum însă, cum să nu știe mai bine acolo, în ceruri, unde sunt uricași/moștenitori și părtași/în comuniune cu Dumnezeu?

De aceea, când Sfinții merg și caută spre fața lui Dumnezeu, atunci văd toate isprăvile/faptele noastre. Și atunci, Dumnezeu le deschide inimile noastre și le arată în acest fel ceea ce nimeni nu poate spune.

Pentru aceea, Sfinții, după ducerea lor din lume, „sunt ca Îngerii” [Mt. 22, 30], după cum ne spune Domnul Hristos la Matei.

Căci de-au știut în lume inimile și cugetele omenești și multe ciudese/minuni și isprăvi/fapte mari au isprăvit/făcut, cum să nu știe însă acum de noi și să nu se roage pentru cei care li se pleacă lor și îi cheamă pe ei [în ajutor]?

Căci dacă cer de la Dumnezeu răscumpărare pentru cei răi, după cum se spune în Apocalipsa lui Ioan Teologul, unde stă scris: „Am văzut sub altar sufletele celor uciși pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia ce-au avut, care strigau cu glas mare și grăiau: Pânâ când Stăpâne Sfinte și adevărate, nu judeci și nici nu răscumperi sângele nostru de la cei care locuiesc în lume?”[Apoc. 6, 9-10], cum dar să nu se roage și mai mult, pentru frații lor care îi cinstesc și li se smeresc?

Căci tot în Apocalipsa scrie: „Atunci cei 24 de Bătrâni, care ședeau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor, căzură pe fețele lor și I se închinară lui Dumnezeu, grăind: Mulțumim Ție, Doamne, Dumnezeule, Atotțiitorule, că dai plată slugilor Tale, Prorocilor și Sfinților și acelora care se tem de numele Tău, și micilor și marilor” [Apoc. 11, 16-18].

Iar cei care au defăimat slava și puterea Sfinților, cu mare certare [au fost loviți]. Căci aceștia, de demult, încă din zilele Apostolilor, de o mie și mai bine de ani, au primit învățătură și îndreptare de la Apostoli și au știut Sfânta Scriptura și tainele pe care Duhul Sfânt le-a arătat lor pentru viața lor curată și plină de fapte bune, și care toată viața lor în școala de lucruri buni și sfinte au petrecut, cu post și cu nevoință, ziua și noaptea rugându-se prin mănăstiri și prin prustii, cu omorârea trupului, prin înțelepciune și la tainele lui Dumnezeu au ajuns și ca dintr-un izvor din darul/harul Duhului Sfânt s-au adăpat și au scos învățătura lor ca niște mărgăritare și ca niște pietre scumpe, de s-a răspândit în lume până astăzi,

Căci în  Sinoade a toată lumea s-a aprofundat și s-a întărit [dreapta învățătură]. Și așa stăm neclintiți și petrecem până astăzi, în mod nesmintit, în Sfânta, sobornicească și apostolească Biserică.

Iar aceștia[4], care de ieri sau alaltăieri sunt, și care trăiesc cum vor, adică după voia lor, în odihnă/în nelucrare [multă] și în păcate, îndrăznesc să spună că Sfinții i-au smintit pe oameni însă ei nu vor să-i smintească pe oameni.

Fiincă ei se declară mai buni decât Sfinții, pentru că nădăjduiesc numai în mintea lor, iar mândria și trufia lor i-a rătăcit și i-a îndepărtat de la adevăr. Căci au inventat o lege nouă, care este potrivnică lui Hristos și Sfinților Apostoli.

Iar despre acest lucru Sfântul Apostol Petru spune în a doua sa poslanie/epistolă, atunci când mărturisește și zice:

„Cum și iubitul nostru frate, Pavel, după înțelepciunea care i s-a dat lui v-a scris vouă, cum și în toate epistolele sale grăiește despre aceasta, în care sunt unele nu prea lesne/ușor de înțeles, pe care cei neînvățați și neîntăriți le strâmbă, ca și pe alte Scripturi, spre a lor pieire” [II Petr. 3, 15-16].

După cum citim și în acest Catehism. Și de care ne mirăm pentru faptul, că nu are nici început și nici sfârșit, ci [autorii lui] au umblat împiedicându-se [de colo-colo] și s-au agățat de toate Scripturile și nicio problemă nu au dus-o până la capăt, de parcă ar fi fost niște oameni beți sau mahmuri.

Căci cei care sunt mahmuri, atunci când vor să stea în picioare, cad și se vatămă trupește.

Așa sunt și aceștia: unde au aflat în Sfânta Scriptură un cuvânt pe placul lor [pe acela l-au folosit], chiar dacă mai sus sau mai jos de acel cuvânt [erau adevăruri care lămureau contextul].

Ci când era vorba de adevăr, pe acela nu l-au pomenit, ci îndată l-au lăsat și au fugit spre un altul, și iarăși spre un altul, aidoma unui om rătăcit, care tot umblă și caută și nu ajunge la calea pe care o dorește.

Ca spre exemplu în capitolul al 38-lea din acest Catehism, unde, atunci când au dorit să defaime faptele cele bune, s-au  întrebat următoarele: Pentru ce nu pot fi faptele noastre spre îndreptare în fața lui Dumnezeu?

Și dă următorul răspuns: Pentru aceea, că pe faptele noastre care sunt mai bune în această lume, El le ia în deșert.

Iar pentru a-și întări minciuna aduce cuvântul Prorocului Isaia, care spune: „Ca o cârpă necurată este toată dreptatea noastră” [Is. 64, 5].

Însă un alt cuvânt, mai de sus sau mai de jos, pentru ca să dovedească despre care dreptate vorbește Prorocul, nu mai pomenește, ci îndată lasă acest loc și se leagă de altul[5].

Însă dacă citești capitolul al 64-lea de la început și până la sfârșit, atunci vei înțelege despre care dreptate vorbește Prorocul.

Căci deasupra acestui loc citat, Prorocul spune: „Din veci n-am auzit și nici ochii noștri n-au văzut alt Dumnezeu în afară de Tine și de lucrurile Tale, pe care le faci acelora care rabdă pentru Tine, căci Îi întâmpini cu milă pe cei ce fac dreptate” [Is. 64, 3-4].

Și înțelegem de aici că Prorocul îi laudă pe cei care fac dreptate. Pentru că spune că Dumnezeu pe aceia îi miluiește: pe cei care fac dreptate.

Iar dreptatea, despre care spune că este ca o cârpă necurată, pe aceea o discută mai jos, când spune: „Iată, Tu, Doamne, Te-ai mâniat și noi am greșit. Pentru aceea ne-am înșelat și suntem necurați noi toți, căci ca o cârpă necurată [este] toată dreptatea noastră”[Is. 64, 4-5].

Căci mai sus s-a spus: „n-au văzut ochii noștri alt Dumnezeu, Care să facă bine celor care rabdă și să întâmpine cu milă pe cei care fac dreptate, numai pe Tine, Doamne” , apoi: „noi am greșit” „și ne-am înșelat” și dreptatea noastră am spurcat-o, încât este „ca o cârpă necurată”.

Iar mai jos, se spune: „Căzut-am ca frunza pentru fărădelegile noastre și ca un vânt ne-a cuprins și n-are cine chema numele Tău” [Is. 64, 5-6].

Și de aici vedem că dreptatea pe care o aveau evreii de la Dumnezeu ei o stricaseră și o spurcaseră, fapt care L-a mâniat pe Dumnezeu. Și de aceea au fost luați robi și Ierusalimul a fost pustiit.

Iar despre asta se spune mai jos, în același capitol/glavă. Iar aici, ca și când ar plânge și s-ar tângui pentru pustiirea Ierusalimului, așa grăiește cu jale:

„Cetatea Ta cea sfântă, Sionul, a fost pustiită și ca un pustiu a ajuns Ierusalimul datorită blestemului. Casa cea sfântă, slava noastră, în care Te-au blagoslovit/binecuvântat părinții noștri, a fost arsă cu foc și toată slava ei a căzut” [Is. 64, 9-10].

Și de aici înțelegem despre care dreptate vorbește Prorocul. De aceea, și mai sus, spune: „Pentru păcatele voastre și-a întors fața Sa de către voi, pentru ca să nu vă miluiască.

Căci mâinile voastre sunt spurcate de sânge, gurile voastre grăiesc fărădelege, limba voastră se învață cu nedreptatea și nimeni nu grăiește drept.

Nu este nici judecată, nici adevăr. Pentru că au nădăjduit spre cele deșarte și grăiesc în deșert” [Is. 59, 2-4].

Fiindcă despre dreptatea cea strâmbă și stricată vorbește Prorocul. Pentru aceea spune: „dreptatea noastră”. Adică a jidovilor/ a evreilor, pentru că ei o spurcaseră cu nedreptățile lor.


[1] Cinstirea Sfinților și a Sfintelor lor Icoane.

[2] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_VII_Ecumenic.

[3] De ajutorul și de prietenia Îngerilor și a Sfinților lui Dumnezeu.

[4] Ereticii  luterani și calvini.

[5] Citarea decontextualizată a Scripturii este o caracteristică a teologiei și a apologeticii eterodoxe, pentru că nu se dorește o căutare a adevărului, ci o deformare a lui și o rupere de Tradiția integrală a Bisericii.