***

Liturghie euharistică și filantropie socială


1. Unitatea dintre Liturghie şi Filantropie în Persoana şi lucrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos

În înţelesul ei profund teologic şi mistic, Sfânta Liturghie euharistică este în acelaşi timp lucrare de mulţumire sau recunoştinţă a poporului credincios  (lei/ton e;rgon leiton ergon) pentru Dumnezeu şi lucrare sfinţitoare a lui Dumnezeu pentru popor. Prin Liturghie se celebrează şi se confirmă prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul poporului credincios, în Biserică.

Filantropia socială este mărturie misionară adusă iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, iubire manifestată în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, iubire mai tare decât păcatul şi moartea: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Liturghia euharistică este în primul rând lucrare de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru iubirea Sa faţă de oameni. Cu alte cuvinte, în Liturghie este celebrată frumuseţea şi binefacerea Filantropiei divine a Sfintei Treimi descoperită lumii prin Iisus Hristos.

Deci, Filantropia divină (iubirea de oameni a lui Dumnezeu) este centrul Sfintei Liturghii a Bisericii, dar iubirea divină celebrată devine iubire divină comunicată, împărtăşită celor care o celebrează.

Memorialul Persoanei şi al iubirii lui Hristos Cel răstignit şi înviat, „Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea”(Luca 22, 19), devine celebrare a prezenţei Sale în mijlocul poporului credincios: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20).

De aceea, salutul liturgic sacerdotal, după aducerea darurilor euharistice în altar (ofertorium), „Hristos în mijlocul nostru! – Este şi va fi”, confirmă această promisiune din Evanghelie.

Însă, prezenţa spirituală nevăzută a lui Hristos devine, prin invocarea Sfântului Duh asupra darurilor aduse de Biserica lui Dumnezeu (pâine şi vin), prezenţă sacramentală sensibilă, adică Trupul şi Sângele Său euharistic, pentru ca Viaţa Lui să devină viaţa noastră, pentru ca Filantropia Lui să devină filantropia noastră: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan 15, 12).

Însă pentru a putea iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos, trebuie să avem pe Hristos prezent în noi, prin rugăciune, Euharistie şi fapte bune.

Prezenţa iubitoare a lui Hristos, prin Sfântul Duh, în creştinii care se împărtăşesc euharistic cu El, face legătura între Filantropia divină a Sfintei Treimi şi filantropia eclesială sau socială a creştinilor.

Iar memorialul vieţii lui Iisus Hristos, deşi este centrat pe iubirea arătată în taina Crucii şi Învierii Lui, nu se limitează la evenimentele Morţii şi Învierii Lui, ci se extinde la toate cuvintele şi faptele Lui, deoarece Euharistia este memorialul Persoanei Lui: „Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19).

Prin urmare, şi citirea liturgică a Evangheliei are o dimensiune sacramentală: Dumnezeu Cuvântul este prezent în cuvintele Sfintei Scripturi, mai ales în cuvintele Evangheliei, fiindcă El, Mântuitorul, este prezent în toate cuvintele şi faptele Sale mântuitoare şi vindecătoare săvârşite în viaţa Sa terestră printre oameni.

Astfel, o înţelegere atentă şi profundă a cuvintelor şi faptelor lui Iisus Hristos ne duce la concluzia că dimensiunea liturgică a legăturii omului cu Dumnezeu trebuie să devină izvor al iubirii omului faţă de semenii săi.

Prin urmare, cuvintele Evangheliei lui Hristos sunt seminţe pentru a rodi fapte bune. Credinţa şi iubirea se manifestă în compasiune, iar compasiunea se manifestă în comuniune de viaţă. Celor pe care-i vindecă Iisus Hristos le cere credinţă (cf. Matei 9, 28) sau face aceasta în baza credinţei celor apropiaţi lor (exemple: vindecarea fiicei femeii cananeence (cf. Matei 15, 28), vindecarea servitorului centurionului (sutaşului) roman (cf. Matei 8, 13), vindecarea omului paralizat purtat de alţi oameni (cf. Luca 5, 20) ş.a.

Iar cultul liturgic adus lui Dumnezeu nu poate fi despărţit de reconcilierea cu aproapele: „Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Matei 5, 24).

Deci, celebrarea Filantropiei divine cere practicarea filantropiei sociale, pentru că binecuvântarea de a intra în Împărăţia Cerurilor se dăruiește celor ce au hrănit şi îmbrăcat săracii, au cercetat pe cei bolnavi şi pe cei din închisoare (cf. Matei 25, 34-46).

Pe de altă parte, ajutorul dat aproapelui nu se poate realiza doar prin intenţii bune ci, pentru a ajuta aproapele în situaţiile lui dificile, trebuie să cerem şi noi ajutorul lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 5).

De pildă, vindecarea demonizaţilor nu se poate face decât dacă ucenicii lui Hristos practică postul şi rugăciunea (cf. Matei 17, 21; Marcu 9, 29), pentru că numai Hristos, prezent duhovniceşte în ucenicii Săi, prin Duhul Sfânt, poate alunga demonii din oamenii posedaţi de aceştia.

De asemenea, exemplul celor două surori Marta şi Maria (cf. Luca 10, 38-42) — una simbol al ospitalităţii şi alta simbol al spiritualităţii — ne arată complementaritatea dintre social şi spiritual.

Totuşi, Hristos-Domnul nu acceptă ca socialul să se substituie spiritualului, ci trebuie ca dimensiunea spirituală a vieţii să fie baza activităţii noastre caritabile, sociale: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 41-42).

Aceasta înseamnă că toată viaţa şi activitatea noastră trebuie construite pe legătura sau pe comuniunea noastră cu Dumnezeu. Prin această comuniune adunăm, în sufletul nostru, daruri netrecătoare, spirituale, darurile Duhului Sfânt, care sunt mai de preţ decât toate avuţiile materiale adunate în jurul nostru.

Minunea înmulţirii celor cinci pâini şi a celor doi peşti, pe când această hrană binecuvântată de Hristos era dăruită de ucenicii Lui celor flămânzi, este o icoană sau o paradigmă a legăturii dintre viaţa spirituală şi filantropia socială.

Hrana spirituală pentru suflet este primordială, dar ea trebuie completată cu hrană pentru trup: „Daţi-le voi să mănânce!” (Luca 9, 13). Iisus Hristos a dat această poruncă ucenicilor Săi după ce, El Însuşi a hrănit spiritual mulţimile de oameni cu hrana Evangheliei Vieţii şi a vindecat bolnavii aduşi la El (cf. Ioan 6, 1-13).

De aceea, activitatea sacramentală a Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos, trebuie să inspire sau să rodească fapte bune în misiunea ei socială, iar misiunea socială a Bisericii să primească putere din viaţa ei spirituală.

Domnul nostru Iisus Hristos nu opune niciodată viaţa liturgică vieţii sociale. El apreciază bănuţul văduvei oferit templului din Ierusalim (cf. Luca 21, 2-4) şi mirul de mare preţ al femeii păcătoase oferit lui Iisus împreună cu lacrimile pocăinţei ei (cf. Luca 7, 36-50), tocmai pentru că El nu desparte iubirea de Dumnezeu de iubirea de oameni şi nici iubirea de oameni de iubirea de Dumnezeu. În plus, instituirea Sfintei Euharistii este urmată de pilda slujirii aproapelui, a iubirii smerite, simbolizată de spălarea picioarelor ucenicilor (cf. Ioan 13, 4-15).

Astfel, Hristos-Domnul ne arată că prin Sfânta Euharistie ne împărtăşim de iubirea Lui smerită şi jertfelnică, care lucrează comuniunea între oameni, confirmă şi afirmă valoarea şi demnitatea unică a fiecărei persoane umane, indiferent de rangul ei în comunitatea eclesială sau în societatea umană, deoarece fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu şi iubit de El.

2. Unitatea dintre Euharistia liturgică şi filantropia socială arătată în Persoana şi lucrarea lui Iisus Hristos este o constantă, atât în Biserica Sfinţilor Apostoli, cât şi a Sfinţilor Părinţi

Înţelegând că iubirea lui Hristos faţă de oameni şi a oamenilor faţă de Hristos este însăşi viaţa Bisericii, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au remarcat că Liturghia euharistică şi filantropia socială a Bisericii sunt interioare una alteia. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie este celebrarea Filantropiei divine, iar filantropia socială a faptelor bune este o rodire sau o iradiere a Sfintei Liturghii în viaţa socială, în lume, după cum ne îndeamnă Hristos-Domnul zicând: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16).

Astfel, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au unit Euharistia cu filantropia socială a agapei frăţeşti, a organizării de colecte pentru a ajuta pe cei săraci, pe văduve, pe orfani şi pe bătrâni, după cum vedem mai ales în scrierile Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni 11, 20-21;16, 1-3; I Tesaloniceni 4, 9-12) şi în cele ale Sfântului Evanghelist Luca (Fapte 2, 44-45; 4, 34-35; 6, 2-3; 14,17; 20, 35). Prin colecte sunt ajutate adesea Biserica din Ierusalim şi alte Biserici locale [1].

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au continuat practica apostolică a filantropiei sau a slujirii sociale inspirată din Evanghelie şi Liturghie, iar apoi au extins opera filantropică sau caritabilă şi au organizat-o în structuri sau instituţii permanente.

Exemple grăitoare în acest sens sunt în secolul al IV-lea: Sfântul Vasile cel Mare († 379), care a înfiinţat instituţii de caritate pentru săraci, bolnavi, orfani, s.a., și Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) care s-a făcut avocatul săracilor şi a predicat pe Hristos Cel ce este tainic prezent nu numai în Taina Sfântului Altar, adică în Euharistie, ci şi în „Taina (Sacramentul) fratelui”, adică în semenul nostru care are nevoie de ajutorul nostru [2].

În gândirea Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți ”Taina fratelui” sau slujirea filantropică a aproapelui se întemeiază în taina Filantropiei divine, descoperită în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor.

Pentru Sfinţii Apostoli şi pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii contemplarea tainei Întrupării sau înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieţi spirituale şi al misiunii Bisericii în lume.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Tim. 3, 16).

Același Apostol ne spune că a vesti Evanghelia sau Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă a vesti „taina cea din veac ascunsă neamurilor, iar acum descoperită Sfinţilor Săi, cărora a voit Dumnezeu să le arate bogăţia slavei acestei taine între neamuri, adică Hristos Cel dintru voi, nădejdea slavei” (Col. 1, 26-27).

Sfântul Ioan Evanghelistul contemplă măreţia tainei Cuvântului întrupat şi precizează că prin Întruparea Unicului Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, s-a dat tuturor oamenilor puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu după har : „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

Astfel, toţi oamenii, care primesc pe Hristos ca Mântuitor, devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har. „Fiul lui Dumnezeu — spune Sfântul Irineu de Lyon — S-a făcut Om pentru ca omul să devină fiu al lui Dumnezeu” [3].

Taina Întrupării lui Hristos ne arată că, de când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, în comuniunea Sfintei Treimi există inima umană a lui Hristos plină de iubire dumnezeiască infinită și eternă pentru întreaga umanitate, iar iubirea veşnică a Tatălui faţă de Fiul Său este şi iubire veşnică pentru Om!

Ca atare, întrucât Dumnezeu este iubire, fiecare fiinţă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al prezenţei lui Hristos. „Taina fratelui” este deci și taina iubirii lui Hristos prezent în fiecare om.

„Dumnezeu — spune Sfântul Maxim Mărturisitorul(† 662) — S-a smerit datorită milostivirii Sale faţă de noi…, pătimind tainic prin iubire până la sfârşitul veacurilor, după măsura suferinţei fiecăruia” [4].

Prin urmare, „Taina Altarului” sau a Sfintei Euharistii nu trebuie niciodată despărţită de „taina fratelui” sau a operei filantropice a Bisericii în lume.

Înainte de a institui Sfânta Euharistie sau ospăţul mistic al Împărăţiei lui Dumnezeu, Mântuitorul a vestit Împărăţia prin cuvânt şi prin fapte dătătoare de viaţă: a vindecat o mulţime de bolnavi, a săturat o mulţime de flămânzi, a curăţit mulţi leproşi, a eliberat de demoni mai mulți oameni posedaţi, a înviat câțiva morţi, între care şi pe prietenul Său Lazăr din Betania.

În plus, Sfântul Ioan Evanghelistul ne arată că Hristos-Domnul, după ce a instituit Taina Sfintei Euharistii, a instituit, prin spălarea picioarelor apostolilor Săi, slujirea smerită a aproapelui ca mediu de lucrare a harului dobândit prin împărtăşirea din Sfânta Euharistie.

Cu alte cuvinte, iubirea milostivă faţă de aproapele, ca reconciliere cu el şi ajutorare a lui, precede şi urmează săvârşirea sau celebrarea Tainei Sfintei Euharistii.

Din acest motiv, iubirea milostivă arătată aproapelui aflat în nevoi este condiție a intrării omului în Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 25, 31-46). Chiar şi cei care s-au retras în pustie pentru a cultiva, prin rugăciune neîntreruptă, relaţia lor directă cu Dumnezeu, au constatat că intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu sau mântuirea omului depinde de atitudinea lui faţă de aproapele său.

În acest sens, Sfântul Antonie cel Mare din pustia Egiptului zice: „Viaţa şi moartea depind de aproapele. Într-adevăr, dacă am câştigat pe fratele, am câştigat pe Dumnezeu. Dar dacă am supărat pe fratele nostru, păcătuim faţă de Hristos” [5].

Sfinţii Părinţi ai Bisericii nedespărţite, care erau, în cea mai mare parte, liturghisitori şi păstori de comunități bisericești, au exprimat cu tărie şi talent faptul că slujirea aproapelui aflat în nevoi nu are doar o relevanţă etică sau morală, ci şi una mistică de sfinţire a vieţii prin iubire milostivă.

Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, trebuie să ne facă sensibili la suferinţele semenilor noştri pentru care Mântuitorul a murit şi a înviat ca ei să cunoască iubirea lui Dumnezeu față de oameni și să se mântuiască.

„Vrei să cinsteşti Trupul Stăpânului? — spune Sfântul Ioan Gură de Aur — nu-L dispreţui, când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, prin haine de mătase(care acoperă Sfântul Potir n.n.), în timp ce afară Îl laşi gol, tremurând de frig. Cel ce a spus: „Acesta este trupul Meu” şi a împlinit lucrul acesta prin cuvânt, tot Acela a spus: „M-aţi văzut flămând şi Mi-aţi dat să mănânc… Întrucât n-aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!” Cinsteşte-L deci, împărţind averea ta cu cei săraci: căci lui Dumnezeu nu-I trebuie potire de aur, ci suflete de aur” [6].

Sfântul Grigore Teologul are aceeaşi viziune privind ajutorarea aproapelui aflat în dificultate: „Voi, cei ce sunteţi slujitorii lui Hristos, hrăniţi pe Hristos, îmbrăcaţi-L, primiţi-L, cinstiţi-L” [7].

Sfântul Grigore de Nyssa spune că săracii sunt „portarii Împărăţiei cerurilor” şi avertizează: „Nu-i dispreţuiţi pe săraci. Întrebaţi-vă cine sunt ei şi veţi descoperi măreţia lor: ei au chipul Domnului (…). Săracii sunt iconomii nădejdii noastre, portarii Împărăţiei, care deschid uşa drepţilor şi o închid celor răi şi egoişti (zgârciți). Acuzatori aspri, avocaţi puternici (…)” [8].

3. Necesitatea refacerii şi cultivării unităţii dintre Liturghie şi filantropie astăzi

Sub influenţa raţionalismului iluminist şi a pietismului individualist, începând cu secolul al XVIII-lea, se constată, mai ales în Occcident, o disociere sau o slăbire a legăturii dintre Liturghie şi filantropie.

Lucrarea socială a Bisericii, cu instituţii specializate, uneori autonome, este mai mult justificată pe temeiul eticii sociale, decât pe temeiul spiritualităţii sacramental-liturgice a întâlnirii spirituale a omului cu Hristos în „Taina (Sacramentul) fratelui” sau a iubirii dezinteresate a omului faţă de aproapele său.

Iluminismul şi apoi comunismul au dat asistenţei sociale o fundamentare secularizată, bazată nu pe un umanism divino-uman hristocentric, ci pe un umanism antropocentric şi autosuficient [9].

Acum Bisericile din diferite ţări ale Europei centrale şi orientale, care au cunoscut asistenţa socială bazată pe umanismul ateu sau secularizat, încearcă o refacere şi o întărire a legăturii dintre Liturghie şi filantropie, dintre spiritualitatea liturgică şi opera social-filantropică.

Semnificative în acest sens sunt în România secţiile de teologie – asistenţă socială sau teologie socială din Facultăţile de teologie ortodoxă, catolică şi evanghelică, integrate în Universităţile de Stat, care fundamentează teologic și spiritual lucrarea social-filantropică a Bisericii.

De asemenea, este relevantă în acest sens redeschiderea sau organizarea de capele cu program liturgic zilnic sau săptămânal, în spitale, unități militare, penitenciare, case de copii, case de bătrâni, s.a., în care preoţii de caritate promovează legătura interioară între credinţă şi ştiinţă, între viaţa spirituală şi viaţa socială.

Astfel Liturghia eclesială inspiră filantropia socială creştină, iar Filantropia socială confirmă Liturghia ca fiind eveniment misionar de mărturisire a iubirii lui Dumnezeu pentru sfințirea și mântuirea oamenilor.

Lucrătorii şi asistenţii sociali creștini află în viaţa liturgică un izvor de lumină şi o motivaţie temeinică de a iubi şi a preţui pe aproapele nostru ca pe o icoană tainică a lui Hristos îndreptată spre noi, aşteptând răspunsul nostru prin fapta iubirii noastre.

Rugăciunea este, deci, un izvor de putere, de forţă spirituală înnoită, pentru a ajuta, cu răbdare şi bunătate, oameni în suferinţă, în sărăcie sau în singurătate.

Celebrarea iubirii lui Hristos faţă de oameni în Sfânta Liturghie este, de asemenea, izvor de bucurie şi de întărire sufletească pentru persoanele angajate în opera de caritate a Bisericii care devin „mâinile iubirii lui Hristos pentru oameni”.

Mulţi oameni primesc bucurie din bucuria pe care ei o a duc celor pe care îi ajută să înţeleagă sau să simtă că sunt iubiţi pentru demnitatea lor de om, deoarece mai întâi îi iubeşte Preamilostivul Dumnezeu Însuşi, Care a făcut omul după chipul Său (cf. Facere 1, 26). Atât lucrătorii operei de caritate, cât şi beneficiarii ei, simt că adevărata bucurie (cara,) vine din harul (ca,rij) iubirii milostive a lui Dumnezeu.

La rândul ei, filantropia socială confirmă forţa spirituală a Liturghiei când cuvântul rugăciunii din Biserică devine faptă de caritate în societate. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spunea că: „iubirea curată se naşte din rugăciune”.

Filantropia confirmă Liturghia când celebrarea liturgică inspirăcomuniune şi coresponsabilitate misionară creştinilor activi în societate, sfinţenia inspiră solidaritate cu cei singuri şi săraci, iar iertarea păcatelor primită în Biserică inspiră re¬concilierea în societate.

Astfel, viaţa spirituală din Biserică rodeşte în viaţa socială a creştinilor implicare activă pentru adevăr şi dreptate, pentru sănătate şi demnitate, pentru reconciliere și solidaritate, în vederea mântuirii oamenilor prin har, credință și fapte bune.

Concluzii

Implicarea Bisericii în asistenţa socială este deodată o vocaţie spirituală şi o necesitate practică. Opera socială a Bisericii izvorăşte din Evanghelia iubirii lui Hristos pentru toţi oamenii şi din Sfânta Liturghie a Bisericii, în care este celebrată iubirea milostivă şi jertfelnică a lui Hristos pentru mântuirea oamenilor.

Aşa se explică mulţimea instituţiilor de binefacere sau asistenţă socială înfiinţate sau patronate de Biserică de-a lungul secolelor, adesea cu sprijinul împăraţilor, regilor şi domnitorilor creştini, dar şi cu sprijinul multor creștini milostivi şi darnici.

Astăzi, prezenţa preoţilor de caritate în spitale, unităţi militare şi penitenciare, precum şi mulţimea unităţilor de caritate ale Bisericii ne arată că vechea tradiţie filantropică a Bisericii a revenit în actualitate, de când cultele religioase au recâștigat libertatea de organizare şi slujire misionară în societatea românească.

Acum, în vreme de criză economică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să se intensifice la nivel de Patriarhie, Eparhie și Parohie activitățile pastorale și sociale de ajutorare a săracilor, bolnavilor, copiilor și bătrânilor cu venituri mici, pentru a apăra și prețui demnitatea umană din toți cei aflați în nevoi.

Intensificarea cooperării Bisericii cu Statul în domeniul asistenţei sociale înseamnă forţe unite pentru o eficienţă mai mare şi o semnificaţie spirituală mai profundă în ajutorarea semenilor noștrii.

Fondurile alocate de Stat şi de Uniunea Europeană, în domeniul asistenţei sociale pot fi benefice, dar este nevoie şi de o motivaţie spirituală mai profundă pentru a le folosi corect şi eficient în vederea ajutorării celor în nevoi şi pentru cultivarea demnităţii lor umane, ca persoane create după chipul lui Dumnezeu, cu valoare unică şi eternă.

În omul bolnav, sărac, flămând şi gol, umilit sau privat de libertate, este prezent tainic Hristos Însuşi, iubitorul de oameni Care ne cheamă să fim milostivi ca Tatăl nostru Cel din ceruri, Care revarsă ploaia Sa şi peste cei buni şi peste cei răi; pe cei buni îi răsplăteşte, iar pe ceilalţi îi miluieşte, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

În acest sens, fapta noastră bună izvorâtă din iubire milostivă şi smerită, dezinteresată şi generoasă, poartă în ea o lumină cerească şi devine o comoară a sufletului pentru eternitate.

De aceea, Biserica pomeneşte totdeauna în slujbele ei pe ctitori, binefăcători şi miluitori, cultivând astfel o civilizaţie a generozităţii sau a dărniciei, având convingerea, exprimată lapidar şi înţelept în poporul roman, că „dar din dar se face rai”.

Deci, orientarea majoră a Bisericii trebuie să fie totdeauna legătura dintre viaţa spirituală şi activitatea socială, dintre rugăciune şi acţiune, dintre evlavie şi dărnicie. În acest sens, cooperarea practică dintre diferite Biserici în domeniul filantropiei sociale sau al operei de caritate oferă mai multă credibilitate mărturiei lor commune în societatea de azi.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

***

Note

1. Cf. Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia Divină şi Filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 97-130.

2. Cf. Demetrios Constantelos, Byzantine Philantropy and social welfare, Rutgers University Press, New Jerssy, 1968.

3. Sfântul Irineu al Lyonului, Adversus haereses III, 10, 2, în Sources chrétiennes, n. 211, p. 118.

4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, PG 91, col. 713.

5. Sfântul Antonie cel Mare, Sentinţe, PG 65, col. 77.

6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a 50-a la Evanghelia după Matei, 3, în PG 58, col. 508, apud Olivier Clément, Sources. Les mystiques chrétiens des origines, Stock, Paris, 1982, p. 108-109.

7. Sfântul Grigorie Teologul, Despre iubirea faţă de săraci, 40, PG 35, col. 285.

8. Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre iubirea faţă de săraci şi despre facerea de bine, PG 46, col. 57, apud O. Clément, Sources, op. cit., p. 265.

9. Cf. Ioan Ică jr. şi Germano Morani (editori), Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 34.

Did you like this? Share it: