Despre începuturi…

Întânirea mea cu Dumnezeu a fost una…dramatică, mi se pare c-am mai spus-o. N-a fost lină și ușoară.

E adevărat că, mai înainte de a-mi răspunde, căutasem ani de zile, fără să îmi dau seama ce sau pe Cine. Cu toate acestea, răspunsul nu a venit deloc ca o ușurare, ci ca un cutremur.

După ce m-am convertit și am venit la Biserică, au urmat ani, zile și momente în care chinurile sufletului ajungeau uneori de nesuportat și în care simțeam că mi-ar fi fost mai ușor dacă m-ar fi spintecat cineva sau mi-ar fi tăiat mâinile și picioarele.

Am spus că, până să ajung la Biserică, au trecut niște ani cu neliniști și întrebări chinuitoare. Ceea ce mă tortura era ideea morții.

Aveam, mai înainte de a fi citit la Pascal, sentimentul infinității zdrobitoare și absurde a cosmosului.

Fie că priveam lung orizontul, fie că mă uitam la Teleenciclopedie și ascultam explicațiile despre formarea galaxiilor și despre infinitatea lumilor din univers, aceeași spaimă de moarte mă cuprindea.

Mă turmenta gândul să nu plece ființele dragi de lângă mine (și mai ales bunica mea, care era bolnavă de inimă și avea des crize), dar și să nu mor, pentru că mi-era instinctiv frică de neant.

La Roșiori de Vede stăteam aproape de Biserică (la care nu mergeam niciodată) și toți morții treceau prin fața porții noastre. Alergam să văd convoiul, când auzeam fanfara…dar nu îndrăzneam să privesc prin geamul dricului. Decât o dată cred că mi-am luat inima în dinți și am văzut o față care mi s-a părut ireal de albă…și un nas coroiat la fel de nefiresc.

Ca și cum oamenii morți erau altceva decât oamenii vii…dar ce anume, nu-mi puteam lămuri.

Copil fiind, la Turnu Măgurele mă jucam în curtea spitalului vechi, unde, într-o parte era morga (spre care priveam cu fiori reci) și de cealaltă parte câmpia largă (lunca Dunării) pe care pășteau caii.

Încât uneori mi se păreau caii, câinii sau pisicile mai fericiți decât mine, pe care mă frigeau spasmele fricii și ale durerii de a nu înțelege rostul vieții.

Spitalul mi-era un mediu bine cunoscut, cu omenii lui în pijamale mișcându-se lent-fantomatic (ca și când timpul avea, dintr-o dată, toată răbdarea din lume, fiindcă aicea lumea lua o pauză de grabă, de veselie idioată și de griji curente) și cu mirosul de dezinfectant, care infiltra toți pereții și pielea de pe tine…

Între viață și moarte…nu înțelegeam totuși ce caută omul pe pământ.

Auzisem de Dumnezeu, dar El nu era o realitate pentru mine până după 18 ani, adică după ce am început să cred metodic, cercetând Biserica și cărțile.

Însă credința mea nu a venit pe cale cultă, prin lectură. Lectura, mai mult din filosofi (mai ales din cei antici, prin anii de liceu, după ce într-a șaptea și a opta mă îmbâcsisem de Cioran și Eliade), a fost doar o etapă pregătitoare. La fel literatura și poezia.

Credința am primit-o prin auzire, după ce m-am întâlnit cu părintele Dorin și cu Fericitul Ilie (eram în ultimul an de liceu).

Mai înainte de a-i întâlni, cu o lună-două înainte, mi-a murit bunica și i-am scris o scrisoare, postumă, în care îi spuneam că mi-am pierdut raiul și nu știu unde o să-l mai găsesc (ce știam eu despre Rai, de mă exprimam în termenii aceștia, nu mă întrebați, că nu știu să răspund, adică nu-mi amintesc să fi știut ceva).

A fost, prin urmare, o întâmplare cu adresă, și nu aveam unde să mă ascund de conștiința care-mi scotea ochii cu această evidență.

Nu căutasem eu ani de zile un răspuns? Iată răspunsul neliniștilor mele și al interogațiilor interioare, doar că…nu era pace, ci ghilotină.

N-am venit să aduc pace, ci am venit să aduc sabie…

Mărturisirea lor a fost zdrobitoare pentru mine, în sensul că, atunci când am înțeles Cine este Dumnezeu și ce cere El de la oameni, mi-a căzut cerul în cap sau cel puțin un bloc cu zece etaje.

Departe de a mă cuprinde fericirea, veselia sau exultarea, m-a cuprins o spaimă și mai mare decât cea anterioară, când mă întrebam care e sensul ființei umane, dacă totul se termină cu moartea.

Am privit în mine și nu era nimic din omul pe care-l aștepta Dumnezeu. Am înțeles că o luam încet dar sigur pe o pantă a compromisului, în voia tot mai liberă a impulsurilor negative și a instinctelor pe care atunci nu le știam că sunt străine de adevărata demnitate umană.

Am început lupta cu patimile, după lege, doar că…nimic nu era să fie ușor. Mai bine zis, totul era infernal de greu.

Tocmai de aceea nu-i înțeleg pe cei care Îl găsesc pe Dumnezeu teoretic și nu trăiesc niciun fel de seisme lăuntrice.

Poate că nu-i înțeleg eu…

Mulți ani de aici înainte am trecut prin alt fel de traume interioare, dar cu niciun chip nu mă puteam întoarce înapoi și nici nu puteam face abstracție că Dumnezeu devenea din ce în ce mai mult, pe fiecare zi, o realitate personală, vie, covârșitoare, pururea prezentă în toată ființa mea, Care nu mai pleca nicăieri, nici atunci când mă tortura gândul că El m-a părăsit…că nu sunt vrednică…

El este și legătura sau lanțurile care mă leagă de părintele Dorin și de Fericitul Ilie și de toți oamenii pe care i-am iubit, îi iubesc și îi respect.