Predică la duminica a 18-a după Rusalii [2010]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia de astăzi [Lc. 5, 1-11] mă provoacă să vorbesc despre Dumnezeiasca Preoție  și despre statutul actual al slujitorilor Bisericii dar nu cu bucurie; nu cu inimă împăcată. Căci contextul social românesc, din ce în ce mai secularizat și mai puțin afabil față de Biserică și de viața preoțească, îl consideră pe preot drept o persoană revolută, care nu se mai încadrează între vocațiile profesionale ale prezentului și pe care tinde să nu îl mai bage în seamă, tocmai pentru că nu e profitabil sau e un obstacol la o morală tot mai relaxată, adică libertină.

Iar ierarhia Bisericii noastre (episcopi, preoți, diaconi) și credincioșii și monahii ortodocși români pendulează între două extreme: tentația materialistă și confortabilă, în care fac pact interior cu păcatele lumii și coabitează cu ele la modul luxuriant, fără să se mai vadă prea multe semnalmente ale unei vieți ortodoxe sau tentația spiritualistă, în care nu se doresc contacte prea mari cu viața socială, culturală, politică a României, pentru că atât viziunea asupra trupului, cât și asupra vieții și a racordării la social sunt defectuoase.

Tocmai de aceea întâlnim foarte rar oameni echilibrați, care să înțeleagă atât rostul banilor, al sănătății și al vieții sociale dar, în primul rând, rostul ascezei și al teologiei în viața lor. Pentru că extrema spiritualistă se angajează într-o asceză fără trup, pe când cea materialistă într-o viață trupească fără spirit.

Și când nu vedem trupul și sufletul nostru la un loc, având grijă de amândouă, tocmai de aceea preotul sau monahul sau creștinul practicant sunt niște curiozități neavenite în plan social și economic. Cel credincios e considerat drept un înapoiat, care aderă, din fanatism, la o credință și o morală stricte, pe când preotul e considerat un ignorant și un profitor, care trăiește de pe urma unor creduli.

Nu putem să scoatem din această ultimă frază dureroasă adevărul că există multă ignoranță și amoralitate atât în rândul credincioșilor cât și a ierarhiei Bisericii, poate puțin prea multă pentru secolul al XXI-lea, însă, pe de altă parte, nici nu putem fi de acord cu ea, pentru că mulți membrii ai ierarhiei bisericești și dintre credincioșii și monahii Bisericii sunt oameni de mare calitate spirituală și intelectuală, oameni foarte muncitori și integri, care nu au nimic de-a face cu viața în neorânduială.

Însă, când pe stradă sau la vreo slujbă sau în mass-media sau în online suntem atacați frontal și ni se spune: voi, popii, care faceți și dregeți în ascuns iar în Biserici vă dați de Sfinți…și Biserica voastră Ortodoxă, care e avidă de bani și care face Biserici peste Biserici și nu se uită la situația socială de acum…înghițim durerea cu toții, chiar dacă nu toată ierarhia sau toți credincioșii Bisericii sau monahii Bisericii Ortodoxe Române sunt hămesiți după bani, destrăbălați, agramați, nesimțiți etc.

Dar dacă unii fac, toți trag oprobriul pe spinarea lor…

Și înghițim în sec, suntem umpluți de rușine, pentru că oamenii au multă dreptate într-un anume aspect: unii se lăfăie în bani iar alții sunt în pragul sărăciei lucii, trăind de pe o zi pe alta. Iar când sărăcia a crescut la asemenea cote în România, aproape insuportabile, iar Biserica e Trupul lui Hristos dar e indiferentă sau nu poate să facă mare lucru pentru oameni, atunci nu mai suntem credibili și nici nu ne mai salută pe stradă.

Dacă trec printr-un oraș, mai mic sau mai mare în reverendă, mă salută doar doi-trei copii de școală, impresionați de aspectul meu și vreo doi trei-bătrâni, din respect pentru vechile obiceiuri și cerșetorii interesați să îi ajuți. Însă majoritatea e indiferentă, apatică când vede un preot, pe care îl consideră un funcționar și nu un slujitor harismat al lui Dumnezeu.

Nu știu cât va mai trece (probabil foarte puțin timp) și preoții ortodocși români vor constata cum e să decazi de la statutul de slujitor la cel de cerșetor sau de preot cu două sau trei joburi, în afară de slujba la Biserică. Pentru că tendința evidentă e aceasta: preoții trebuie să muncească și nu să mai aștepte pomană de la stat sau de la oameni.

Pentru că slujirea preoțească e înțeleasă astăzi și, pe viitor, cu atât mai mult, ca o stare socială parazitară, în care preoții așteaptă bani de la oameni, pentru că zic ei trei lulele, trei surcele la Botez, Cununie sau Înmormântare.

Și când ni se va sista tuturor amărâtul de ajutor social de la stat (că asta e, și nu salariu!) și Biserica Ortodoxă Română va fi una dintre multe alte asociații religioase, care trebuie să se autofinanțeze, vom asista la dărâmarea pașnică, legală a facultăților de Teologie și a mănăstirilor, care a început deja și la lipsa fundamentală a slujitorilor bisericești, pentru că preoția a început să devină și va deveni o vocație falimentară.

Pe timpul comunismului, fetele nu doreau să se mărite cu viitori preoți pentru că erau niște ratați, din punct de vedere ideologic, pentru sistemul comunist și, doar unele, de pe la țară, mai doreau așa ceva. Tocmai de aceea au fost rari preoții și preotesele de vocație.

Capitalismul nu ne consideră niște ratați in principium ci niște indivizi fără utilitate prea mare. Tocmai de aceea ne va scoate la muncă din altare sau ne va pune să muncim în mănăstiri până la epuizare, pentru ca să trăim după o zi pe alta și să nu ne mai ocupăm de vocația noastră: teologia și viața dedicată lui Dumnezeu și oamenilor.

Pentru că lumea capitalistă e o lume liniară, telurică și mormântal de perversă și de inumană și nu un perimetru propice vieții liniștite, organice.

Însă ea, lumea capitalistă, este lumea noastră. Și vom fi obligați și nu îndemnați, să ne supunem unor rigori care vor schimba și mai mult fața Bisericii, pentru că ne va obliga, ca și ideologia comunistă, să ne descentrăm din viața cu Dumnezeu.

Iar dacă comunismul ne-a scos din lume și ne-a obligat să facem doar slujbe în Biserici, fără mari predici și fără luminare a maselor, pentru ca să nu îi narcotizăm cu opiul credinței, ideologia capitalistă, de asemenea materialistă până în măduva oaselor ca și ideologia comunistă, ne scoate din Biserici, pentru a relativiza viața liturgică și predicatorială a Bisericii, pentru ca să ne pună la muncă și la activitate socială, în ideea că „o să salvăm” lumea fără ajutorul lui Dumnezeu.

Iar noi, în duminica de față, trăim din plin versetul al 5-lea al Evangheliei zilei: „toată noaptea am muncit [și] nimic n-am prins”.

Pentru că, dacă nici 5 % dintre ortodocșii români nu sunt implicați în viața și slujba Bisericii în mod curent, procentul statistic de 86% dintre români declarați ortodocși dar fără practicare curentă a credinței e un procent falimentar.

Iar o statistică falimentară înseamnă o Biserică mică în realitate dar cu o logistică instituțională mult prea mare. Și, mai pe scurt, înseamnă că Biserica Ortodoxă în ansamblu nu își face treaba, pentru că nu mai convinge, nu mai prinde în plasa cuvântului pe oameni.

Și dacă continuăm să construim în acest ritm și să ne îndatorăm față de stat peste măsură, mai devreme sau mai târziu, vom vedea Biserici și Mănăstiri scoase de către fisc la mezat, pentru că nu suntem…profitabili.

Însă Biserica, cât și Școala, cât și lumea artei sau a cercetării științifice nu sunt instituții care produc mașini, avioane, castraveți îmbuteliați, hârtie igienică sau tomberoane ci produc sănătate duhovnicească și mentală, echilibru și cunoaștere de sine, lucruri frumoase și de bun gust, care sunt tot la fel de benefice precum cartofii prăjiți sau storcătorul de fructe.

În atare situație, dacă materialismul capitalist vrea să ne astupe creierul doar cu colesterol și ideologie, atât Biserica, cât și Școala, ca și oricare altă instituție care nu produce materie dar înfrumusețează mintea și sufletul, trebuie să reacționeze și să spună răspicat, că nu se poate trăi doar în trup, doar cu mâncare, sex și somn, ci și cu aer bun, cu dreaptă învățătură, cu artă și cultură, cu știință și perspicacitate.

Cred că trebuie să-i prindem pe oameni de suflet, de conștiință, de mintea și de inima lor cu adevărul dumnezeiesc al Bisericii, care îi sfințește pe oameni. Și preoție, cât și monahism, din ce în ce mai mult vor face oamenii de vocație, care trăiesc și vor trăi drame enorme în mijlocul unei mări de oameni, care nu se lasă prinsă pentru Dumnezeu.

Domnul l-a chemat pe Sfântul Apostol Petru la El și l-a făcut antropus zogron/pescar de oameni [v. 10]. Însă ierarhia Bisericii trebuie să pescuiască oameni, să îi pescuiască nominal, să îi determine, cu harul lui Dumnezeu și prin exemplul lor, ca să trăiască cu și pentru Dumnezeu.

Iar cum la noi, ortodox ajungi prin filiație și nu prin convertire, adică pentru că te-ai născut într-o familie ortodoxă și nu pentru că ai optat pentru dreapta credință, tocmai de aceea venirea la Biserică nu implică, cel mai adesea, și schimbarea vieții, voită și conștientă.

Și majoritari într-o Biserică locală, parohială, sunt cei care au moștenit credință dar nu o cunosc. Nu o cunosc și nici nu vor să o cunoască cel mai adesea, pentru că analfabetismul celor în vârstă și lenea celor mai tineri sau maturi sunt cocoane mari.

Iar preotul, ori vorbește la pereții iconizați cel mai adesea sau la zidurile care îi ricoșează cuvintele și durerea ca un ecou grav, ori se resemnează și o lasă încolo de predică și de viață religioasă și o trece pe muncă și pe distracție.

Tocmai de aceea, discursurile preoțești sunt, cel mai adesea, ori fals pietiste ori fals academice ori fals organizatorice. Sunt vorbe pentru vorbe și nu pentru cineva anume. Nu lovesc pe nimeni în inimă, nu pătrund la nimeni în inimă și toți rămân la fel.

Iar convertiții sau credincioșii conștienți și implicați în teologia, viața și istoria Bisericii se simt, paradoxal, inadaptați, tocmai ei, care reprezintă comoara reală a Bisericii, realii credincioși ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru că oamenii Bisericii privesc prin grila banilor și a lejerității cel mai adesea și nu prin grila acrivică a teologiei și a vieții ascetico-liturgice.

Să mai fim pescari de oameni, totuși?!

Ce ne poate întări ca să suportăm atâtea înjosiri, o atare sărăcie și privire disprețuitoare?!

Câți pot fi Paveli ai prezentului misionar sau noi Simeoni ai teologiei sfinte a Bisericii, dacă chiar oamenii Bisericii se luptă unii cu alții?!!

Și cu toate acestea, cu tot acest dramatism al vieții Bisericii, care e o viață divino-umană foarte reală, cu o greutate inimaginabilă, mulți oameni ai Bisericii, slujitori, credincioși și monahi încearcă să reziste și să trăiască o viață sfântă.

Scriem, predicăm, slujim, ne rugăm, plângem, ne mâhnim, iubim și îndurăm, așteptăm și ne dăm cu totul lui Dumnezeu pentru ca slujirea și preoția noastră să fie roditoare de viață veșnică măcar în câțiva.

Corăbiile Sfântului Petru s-au umplut de pești, încât erau cât pe ce să se scufunde [v. 7]. Noi dorim ca măcar câțiva să fie pescuiți, prin noi, pentru Domnul, pentru ca să aibă viață veșnică și încă din belșug.

Pentru că Domnul ne așteptă să ne odihnească pe noi, pe pescarii și peștii raționali, întru Împărăția Sa cea veșnică și fericiți vom fi dacă vom fi împreună întru slava Sa. Și ne rugăm ca Domnul să ne umple pe noi, pe toți, de slava milostivirii Sale celei prea bogate acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Călătorul irlandez

Era în fața mea la bilete. Când a auzit că merg spre Alixandria (pronunțat cu o tonalitate englezească impecabilă) și-a manifestat dorința să călătorim împreună în autocar. I-am spus că sunt Father Dorin, preot ortodox și m-a salutat în engleză ca pe românește, el fiind, de fapt, singurul „român” care m-a salutat ieri dimineață.

O oră și ceva am vorbit într-o engleză profund românească, cu mentalitate românească, pentru că confidentul meu cunoștea de 10 ani România, cât și limba română și avea abilitatea extraordinară să vorbească engleza de parcă ar fi fost un român-englez.

Când aveam probleme cu vreun cuvânt…el continua fraza, dându-mi să înțeleg că mă înțelege cu totul. La fel, îl însoțeam pas cu pas în luările sale de cuvânt, pe care mi le ilustra atât gestic, cât și prin intonație.

Vorbeam la distanța de 20-25 de centimetrii și cu multă empatie, de parcă ne cunoșteam de-o viață.

Și, în același timp, își căuta cuvintele și expresiile și le rostea  clar și punctual pentru ca să nu am nicio problemă în a-l înțelege, fără să aibă morga străinului pedant sau a sclifositului lingvistic.

Și, cu adevărat, a fost primul englez cu care am discutat mai bine decât cu un român în limba engleză.

E uluitor însă (reamintindu-mi lucrurile…) numărul de teme discutate. Am plecat de la cercetările mele academice și de la munca online…și a remarcat că Theology for Today e un nume foarte bun pentru o platformă online, pentru că teologia de ieri sau modul în care se puneau ieri problemele e cu mult diferit de cum se pun astăzi.

Apoi am vorbit despre diferențe teologice între creștini și între creștini și musulmani, despre prieteniile sale cu oameni religioși, despre deschiderea pe care ar dori să o vadă la oamenii religioși, despre devastantele probleme ale secularizării și ale mondializării și ale discrepanțelor dintre generații.

Cunoscând România din 1999 și revenind periodic aici, mi-a spus că nu îmi dau seama, că nu sunt conștient ca el, ca cel care vine de afară, de schimbările colosale de mentalitate pe care le observă în România cât și în ceea ce privește racordarea noastră la economia și la comunicarea mondială.

Așa că, a conchis el (un om la 50-60 de ani), diferențele dintre noi și spațiul occidental sau american, în materie de civilizație, la ora actuală, sunt puține, însă nu trăim înstrăinarea și disoluția familiilor ca în Occident.

Și mi-a reamintit teza, cum că existența noastră în blocul comunist ne-a scăpat de ravagiile secularizării și ale indiferenței față de valori, pe care începem să o trăim și noi acum, dar pe care Occidentul o trăiește la modul dramatic de vreo 50 de ani.

Apoi am vorbit despre impactul pe care l-a avut „pacea” dintre catolici și protestanți în Irlanda, despre IRA, despre impactul psihologic al dărâmării turnurilor gemene asupra Americii și a Regatului unit, despre puterea lui Putin în Rusia, despre Bin Laden și Saddam Hussein, despre politica fundamentalistă a liderului iranian actual, despre cum au trimis statele anglofone trupe în Afganistan, atât înainte de 1989, cât și recent…felicitându-mă pentru faptul că sunt primul om religios român pe care l-a întâlnit, care are o minte atât de deschisă și de interesată de alții, adică de perspectiva the heretics.  

Și din faptul că s-a numit eretic în discuția cu mine (deși nu mi-a declinat nici numele, nici credința lui, nici profesia) dovedește faptul, că are o conformație religioasă și că, din cauza ei, nu a fost bine văzut, în unele contexte religioase din România.

Însă, cu mult tact, nu a atins niciodată un punct sensibil în discuția noastră. Numai eu am îndrăznit să îi spun, că din punctul meu de vedere căderea turnurilor a fost o mare escrocherie a lui Bush jr. și că el a fost tot la fel de terorist pe cât a fost și Bin Laden, care e agent american.

S-a schimbat la față câteva secunde…însă eu i-am zâmbit în continuare…și nu s-a panicat. De aceea am trecut repede peste remarca mea și am vorbit despre common sense-ul românilor, despre ospitalitatea noastră și despre modul cum ne-am primit străinii sau i-am primit lângă noi de-a lungul secolelor.

Și el îmi spune, la acest moment, despre cât de prost sunt înțelese astăzi sărbătorile religioase în Irlanda și Anglia pentru că au fost dezreligiozizate. Ziua recunoștinței [Thanksgiving], mi-a dat el exemplu, e numai o zi pentru mâncare și băutură și nu de rugăciune. Pentru că mulți nu mai știu să mulțumească lui Dumnezeu pentru darurile primite și pentru tot ceea ce există pe fața pământului.

Ne-am despărțit brusc și fără urmări.

Nici măcar n-am făcut schimbul de emailuri.

Însă acest irladez înalt și sculptural, grizonat și elegant, pe care o femeie (cu o engleză impecabilă) îl aștepta în Alexandria, misterios și educat, omenos și atent mi-a dat o lecție de profundă românitate. Și ea a constat în faptul, că acest om și-a transpus engleza în tiparele minții românești în așa fel, încât îl înțelegeai chiar dacă ai fi știut lucruri foarte firave despre limba engleză.

Și asta e o lecție de mare românitate, pentru că românii se duc în Italia, în Spania, în Germania, în America și își strică accentul și limba, încercând să fie ca oamenii țării adoptive sau ele fiind mai puternice decât ei, pe când acest irlandez vorbea o engleză  tot la fel de bună pe cât înțelegea să se adapteze mentalității românești.

„Suntem un popor prea mare pentr-o țară așa de mică”

Bineînțeles valoric și nu numeric.

Iar acest gând-simțământ e foarte înrădăcinat în sufletul românilor, care e un popor al sintezei și care își știe valorile și potențele, dar care nu mai e dinamizat, încurajat de la nivel politic în jos ca să se exprime valoric așa cum ar putea să o facă.

Și starea aceasta actuală de cvasiblazare și de descurajare a românilor de mersul vieții în țara lor, care e motivată de corupția, impostura și nedreptățile strigătoare la cer, care se petrec la tot pasul, e una care ține de sistem și nu de firea românilor.

Când ies din țară, când emigrează sau când sunt încurajați în mici enclave de valorizare a potențelor, românii parcă renasc.

Și atunci se observă faptul că se simțeau încătușați în propria lor țară, nerespectați, nevalorizați, neprețuiți și de asta aveau nevoie: de respect de sine și de valorizare a persoanei și a muncii lor.

Iar simțul emigrării pe care îl au românii e unul expansionist și civilizator la nivel profund interior, pentru că transplantează România în alte părți ale lumii, lucru care, până mai ieri, părea imposibil.

Însă, pe de altă parte, în majoritatea lor, românii nu sunt un popor al migrației ci al pelerinajului.

Românii s-au dus, de-a lungul timpului, în alte părți ale lumii pentru ca să se îmbogățească spiritual și cultural și pentru ca tot ceea ce agoniseau să aducă în țară.

De aici dorul profund al românilor încetățeniți în alte colțuri ale lumii de pământul acesta, de aceste locuri, de limbă, de oameni, de credință și de relief, de modul nostru de-a fi al românilor, pentru că reverberațiile acestei țări sunt vii în ei.

Noi plecăm pentru ca să ne reîntoarcem.

Și dacă nu putem să ne reîntoarcem atunci când am vrea facem o adevărată exprimare de forță din dorul nostru de a fi români sau din dorul nostru de România.

Un popor migrator nu e legat de pământ și nu are transcendență, ci trăiește numai relativ în domeniul valorilor pentru că are nevoie de cât mai mult spațiu sau de un nou spațiu.

Românii au trăit în acest spațiu timp de 2000 de ani și de aceea se simt acasă numai aici, dar pot să ducă peste tot stabilitatea spirituală a acestui pământ pentru că îl au în ei înșiși.

La o primă vedere, românii de azi par lipsiți de valori și indiferenți, din ce în ce mai mult materialiști. Însă dacă cobor în ei înșiși, dacă se regăsesc în credința lor ortodoxă și în tradițiile lor și în structura profundă a spiritualității acestui neam deodată sunt alții, devin alții.

Suntem un popor prea mare pentru că ne simțim profunzimile.

Nu ne e rușine cu cine suntem, ci cu cine ne conduce și cu modul cum arată această Românie după torpilări succesive ale naturaleții și ale încrederii ei în viață.

Anomia societății românești actuale nu e de secole ci de 6 ani, dar pare de secole.

Și modul cum ne dezorganizăm interior și cu ne pierdem încrederea în ceea ce facem, în valoarea a ceea ce facem ne duce la apatia și la sila de muncă și de viață, pentru că ne e silă de sistemul politic, economic, instituțional, în masă, al României prezentului.

Nu merităm slujbele pe care le avem.

Nu suntem plătiți corespunzător.

Nu suntem apreciați și încurajați dacă muncim excedentar și valoric, ci, dimpotrivă: obstrucționați și minimalizați.

Nu suntem reprezentați cum trebuie și nu avem viziune de viitor proprie, noi, ca țară.

Suntem un popor prea mare, care putem să facem enorm de multe lucruri extraordinare, în comparație cu ideea de țară care ni se inoculează la tot pasul.

România nu e o țară pentru lichele, pentru impostori, pentru codoși politici.

Ea este „așa de mică” pentru niște conducători atât de penibili.

Ea nu e mică pentru că nu ar avea potențe, pentru că am fi niște blegomani și niște cerșetori, ci pentru că nu i se dă dreptul să fie ea însăși.

Cum să ai oameni de geniu și de performanță și tu, sistem politic, să îi tratezi ca pe niște paraziți sociali?

Cum vrei performanță și diversitate vocațională…dacă faci tot posibilul ca nimeni să nu mai creadă că e bun de ceva, ci toți trebuie să facem doar vreo două-trei munci în toată țara asta?

Da, suntem un popor prea mare pentr-o țară așa de mică, care a ajuns atât de mică și la nivelul granițelor, al teritoriului, care ni s-a sfârtecat pas cu pas dar, mai ales, al conducerii pe care o avem.

Suntem puși să ne credem mici, insignifianți, lipsiți de valori când noi suntem o forță spirituală și valorică în Europa și în lume.

De ce să fiu mic, când nu-mi ajunge spațiul pe care îl am și vreau să am un public planetar?!

De ce să mă simt într-o Românie mică, când trăiesc în România cea mare, în România demnă, în România sfințeniei și a profunzimilor?

Autoironie sau nu versul celor de la Mondenii, care mi-a prilejuit aceste reflecții e, din punctul meu de vedere, un mare adevăr al românilor.

Și nu am putea să ne credem mari dacă nu ne-am simți mari și capabili de lucruri grandioase.

De aceea, în situația de față, românii se autodistrug pe măsură ce își reprimă identitatea și forța creatoare, adică darurile lor identitare de la Dumnezeu.

Și când nu te mai simți bine cu faptul că ești român, atunci, cu siguranță, ți-ai abandonat vocația, pentru că nu ți-ai transpus potențele în act.