Călătorul irlandez

Era în fața mea la bilete. Când a auzit că merg spre Alixandria (pronunțat cu o tonalitate englezească impecabilă) și-a manifestat dorința să călătorim împreună în autocar. I-am spus că sunt Father Dorin, preot ortodox și m-a salutat în engleză ca pe românește, el fiind, de fapt, singurul „român” care m-a salutat ieri dimineață.

O oră și ceva am vorbit într-o engleză profund românească, cu mentalitate românească, pentru că confidentul meu cunoștea de 10 ani România, cât și limba română și avea abilitatea extraordinară să vorbească engleza de parcă ar fi fost un român-englez.

Când aveam probleme cu vreun cuvânt…el continua fraza, dându-mi să înțeleg că mă înțelege cu totul. La fel, îl însoțeam pas cu pas în luările sale de cuvânt, pe care mi le ilustra atât gestic, cât și prin intonație.

Vorbeam la distanța de 20-25 de centimetrii și cu multă empatie, de parcă ne cunoșteam de-o viață.

Și, în același timp, își căuta cuvintele și expresiile și le rostea  clar și punctual pentru ca să nu am nicio problemă în a-l înțelege, fără să aibă morga străinului pedant sau a sclifositului lingvistic.

Și, cu adevărat, a fost primul englez cu care am discutat mai bine decât cu un român în limba engleză.

E uluitor însă (reamintindu-mi lucrurile…) numărul de teme discutate. Am plecat de la cercetările mele academice și de la munca online…și a remarcat că Theology for Today e un nume foarte bun pentru o platformă online, pentru că teologia de ieri sau modul în care se puneau ieri problemele e cu mult diferit de cum se pun astăzi.

Apoi am vorbit despre diferențe teologice între creștini și între creștini și musulmani, despre prieteniile sale cu oameni religioși, despre deschiderea pe care ar dori să o vadă la oamenii religioși, despre devastantele probleme ale secularizării și ale mondializării și ale discrepanțelor dintre generații.

Cunoscând România din 1999 și revenind periodic aici, mi-a spus că nu îmi dau seama, că nu sunt conștient ca el, ca cel care vine de afară, de schimbările colosale de mentalitate pe care le observă în România cât și în ceea ce privește racordarea noastră la economia și la comunicarea mondială.

Așa că, a conchis el (un om la 50-60 de ani), diferențele dintre noi și spațiul occidental sau american, în materie de civilizație, la ora actuală, sunt puține, însă nu trăim înstrăinarea și disoluția familiilor ca în Occident.

Și mi-a reamintit teza, cum că existența noastră în blocul comunist ne-a scăpat de ravagiile secularizării și ale indiferenței față de valori, pe care începem să o trăim și noi acum, dar pe care Occidentul o trăiește la modul dramatic de vreo 50 de ani.

Apoi am vorbit despre impactul pe care l-a avut „pacea” dintre catolici și protestanți în Irlanda, despre IRA, despre impactul psihologic al dărâmării turnurilor gemene asupra Americii și a Regatului unit, despre puterea lui Putin în Rusia, despre Bin Laden și Saddam Hussein, despre politica fundamentalistă a liderului iranian actual, despre cum au trimis statele anglofone trupe în Afganistan, atât înainte de 1989, cât și recent…felicitându-mă pentru faptul că sunt primul om religios român pe care l-a întâlnit, care are o minte atât de deschisă și de interesată de alții, adică de perspectiva the heretics.  

Și din faptul că s-a numit eretic în discuția cu mine (deși nu mi-a declinat nici numele, nici credința lui, nici profesia) dovedește faptul, că are o conformație religioasă și că, din cauza ei, nu a fost bine văzut, în unele contexte religioase din România.

Însă, cu mult tact, nu a atins niciodată un punct sensibil în discuția noastră. Numai eu am îndrăznit să îi spun, că din punctul meu de vedere căderea turnurilor a fost o mare escrocherie a lui Bush jr. și că el a fost tot la fel de terorist pe cât a fost și Bin Laden, care e agent american.

S-a schimbat la față câteva secunde…însă eu i-am zâmbit în continuare…și nu s-a panicat. De aceea am trecut repede peste remarca mea și am vorbit despre common sense-ul românilor, despre ospitalitatea noastră și despre modul cum ne-am primit străinii sau i-am primit lângă noi de-a lungul secolelor.

Și el îmi spune, la acest moment, despre cât de prost sunt înțelese astăzi sărbătorile religioase în Irlanda și Anglia pentru că au fost dezreligiozizate. Ziua recunoștinței [Thanksgiving], mi-a dat el exemplu, e numai o zi pentru mâncare și băutură și nu de rugăciune. Pentru că mulți nu mai știu să mulțumească lui Dumnezeu pentru darurile primite și pentru tot ceea ce există pe fața pământului.

Ne-am despărțit brusc și fără urmări.

Nici măcar n-am făcut schimbul de emailuri.

Însă acest irladez înalt și sculptural, grizonat și elegant, pe care o femeie (cu o engleză impecabilă) îl aștepta în Alexandria, misterios și educat, omenos și atent mi-a dat o lecție de profundă românitate. Și ea a constat în faptul, că acest om și-a transpus engleza în tiparele minții românești în așa fel, încât îl înțelegeai chiar dacă ai fi știut lucruri foarte firave despre limba engleză.

Și asta e o lecție de mare românitate, pentru că românii se duc în Italia, în Spania, în Germania, în America și își strică accentul și limba, încercând să fie ca oamenii țării adoptive sau ele fiind mai puternice decât ei, pe când acest irlandez vorbea o engleză  tot la fel de bună pe cât înțelegea să se adapteze mentalității românești.