„Suntem un popor prea mare pentr-o țară așa de mică”

Bineînțeles valoric și nu numeric.

Iar acest gând-simțământ e foarte înrădăcinat în sufletul românilor, care e un popor al sintezei și care își știe valorile și potențele, dar care nu mai e dinamizat, încurajat de la nivel politic în jos ca să se exprime valoric, așa cum ar putea să o facă.

Și starea aceasta actuală de cvasiblazare și de descurajare a românilor de mersul vieții în țara lor, care e motivată de corupția, impostura și nedreptățile strigătoare la cer, care se petrec la tot pasul, e una care ține de sistem și nu de firea românilor.

Când ies din țară, când emigrează sau când sunt încurajați în mici enclave de valorizare a potențelor, românii parcă renasc.

Și atunci se observă faptul că se simțeau încătușați în propria lor țară, nerespectați, nevalorizați, neprețuiți și de asta aveau nevoie: de respectul de sine și de valorizarea persoanei și a muncii lor.

Iar simțul emigrării pe care îl au românii e unul expansionist și civilizator la nivel profund interior, pentru că transplantează România în alte părți ale lumii, lucru care, până mai ieri, părea imposibil.

Însă, pe de altă parte, în majoritatea lor, românii nu sunt un popor al migrației, ci al pelerinajului.

Românii s-au dus, de-a lungul timpului, în alte părți ale lumii pentru ca să se îmbogățească spiritual și cultural și pentru ca tot ceea ce agoniseau să aducă în țară.

De aici dorul profund al românilor, încetățeniți în alte colțuri ale lumii, de pământul acesta, de aceste locuri, de limbă, de oameni, de credință și de relief, de modul nostru de-a fi al românilor, pentru că reverberațiile acestei țări sunt vii în ei.

Noi plecăm pentru ca să ne reîntoarcem.

Și dacă nu putem să ne reîntoarcem atunci când am vrea, facem o adevărată exprimare de forță din dorul nostru de a fi români sau din dorul nostru de România.

Un popor migrator nu e legat de pământ și nu are transcendență, ci trăiește numai relativ în domeniul valorilor, pentru că are nevoie de cât mai mult spațiu sau de un nou spațiu.

Românii au trăit în acest spațiu timp de 2000 de ani și de aceea se simt acasă numai aici, dar pot să ducă peste tot stabilitatea spirituală a acestui pământ pentru că îl au în ei înșiși.

La o primă vedere, românii de azi par lipsiți de valori și indiferenți, din ce în ce mai mult materialiști. Însă dacă cobor în ei înșiși, dacă se regăsesc în credința lor ortodoxă și în tradițiile lor și în structura profundă a spiritualității acestui neam, deodată sunt alții, devin alții.

Suntem un popor prea mare pentru că ne simțim profunzimile.

Nu ne e rușine cu cine suntem, ci cu cine ne conduce și cu modul cum arată această Românie după torpilările succesive ale naturaleței și ale încrederii ei în viață.

Anomia societății românești actuale nu e de secole, ci de 6 ani, dar pare de secole.

Și modul cum ne dezorganizăm interior și cum ne pierdem încrederea în ceea ce facem, în valoarea a ceea ce facem, ne duce la apatie și la sila de muncă și de viață, pentru că ne e silă de sistemul politic, economic, instituțional, în masă, al României prezentului.

Nu merităm slujbele pe care le avem.

Nu suntem plătiți corespunzător.

Nu suntem apreciați și încurajați dacă muncim excedentar și valoric, ci, dimpotrivă: obstrucționați și minimalizați.

Nu suntem reprezentați cum trebuie și nu avem viziune de viitor proprie, noi, ca țară.

Suntem un popor prea mare, care putem să facem enorm de multe lucruri extraordinare, în comparație cu ideea de țară care ni se inoculează la tot pasul.

România nu e o țară pentru lichele, pentru impostori, pentru codoși politici.

Ea este „așa de mică”, pentru niște conducători atât de penibili.

Ea nu e mică pentru că nu ar avea potențe, pentru că am fi niște blegomani și niște cerșetori, ci pentru că nu i se dă dreptul să fie ea însăși.

Cum să ai oameni de geniu și de performanță și tu, sistem politic, să îi tratezi ca pe niște paraziți sociali?

Cum vrei performanță și diversitate vocațională…dacă faci tot posibilul ca nimeni să nu mai creadă că e bun de ceva, ci toți trebuie să facem doar vreo două-trei munci în toată țara asta?

Da, suntem un popor prea mare pentr-o țară așa de mică, care a ajuns atât de mică și la nivelul granițelor, al teritoriului, care ni s-a sfârtecat pas cu pas, dar, mai ales, al conducerii pe care o avem.

Suntem puși să ne credem mici, insignifianți, lipsiți de valori, când noi suntem o forță spirituală și valorică în Europa și în lume.

De ce să fiu mic, când nu-mi ajunge spațiul pe care îl am și vreau să am un public planetar?!

De ce să mă simt într-o Românie mică, când trăiesc în România cea mare, în România demnă, în România sfințeniei și a profunzimilor?

Autoironie sau nu, versul celor de la Mondenii, care mi-a prilejuit aceste reflecții, e, din punctul meu de vedere, un mare adevăr al românilor.

Și nu am putea să ne credem mari, dacă nu ne-am simți mari și capabili de lucruri grandioase.

De aceea, în situația de față, românii se autodistrug pe măsură ce își reprimă identitatea și forța creatoare, adică darurile lor identitare de la Dumnezeu.

Și când nu te mai simți bine cu faptul că ești român, atunci, cu siguranță, ți-ai abandonat vocația, pentru că nu ți-ai transpus potențele în act.