Traduceri patristice

(vol. 2)

*

Dumnezeiescul Augustin

al Hipponei

Predica de pe munte

a Domnului nostru

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Cartea I

Capitolul al 20-lea

Injurii și răsplată. Răzbunarea e o slăbiciune și nu o plăcere sănătoasă și un act de tărie

62. Şi iată că observ, cum că în aceste trei feluri de exemple niciun fel de injurie nu e trecută cu vederea.

Pentru că toate lucrurile în care noi suferim o nedreptate sunt împărţite în două clase: prima, unde răsplata nu poate fi făcută şi a doua: unde răsplata este posibilă.

Şi în cazul în care, răsplata nu poate fi făcută, se cere de obicei o compensaţie în locul răzbunării.

Dar ce câştigă acela, care loveşte pe cel care l-a lovit? Şi dacă aceasta este partea care a fost lezată cumva, care este raţiunea de a face şi tu, ceea ce ţi-a făcut el în mod real?

Şi mintea îi arată astfel de dorinţe care l-ar uşura.

Însă aceste mici lucruri nu oferă plăcere sănătoasă şi tărie în primul rând. Căci și mai mult [decât atât] putem zice, că astfel de păreri nu vin dintr-o judecată bună, ci sunt mai degrabă alte neputinţe, care trebuie privite cu milă încă de la început, decât să te linişteşti pedepsind pe altul; deşi astfel de liniştire nu există.

Pedeapsa și suportarea ei. Corecțiile paternale la adresa copiilor

63. Astfel, nici nu suntem presaţi de a da o astfel de pedeapsă revendicativă, ca şi când ar folosi pentru îndreptarea cuiva, ci ar fi rezultatul sentimentului însuşi de compasiune; nici nu am sta în faţa rostului vieţii acesteia, unde unul este pregătit să îndure mai mult, adică şi lovitura celeilalte mâini, pe când un altul o doreşte doar pe cea dreaptă.

Şi nu numai unul este pregătit pentru această pedeapsă. Asta în afară de acela, care datorită marii lui iubiri a covârşit ura celorlalţi în aşa măsură, încât poate aprinde  cu dragostea sa şi pe aceia care vor să se răzbune.

Pentru că unul ca acesta nu se teme, aidoma cu părinţii care par să îl urască pe fiul lor, când acela face câte o prostie, ci el se lasă bătut de aceia, cărora, poate, că nu le-a făcut nicio neplăcere [pedepsirea lui].

Mt. 5, 44. Despre iubirea lui Dumnezeu și pedepsele Sale în viața noastră

Şi, cu siguranţă, că dragostea desăvârşită este un lucru care ne precede şi pe care îl dobândim urmând lui Dumnezeu Tatăl.

Căci Fiul ne-a spus El Însuşi următoarele: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi, şi rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc pe voi [1]” (Mt. 5, 44).

Pentru că aceasta este ceea ce s-a zis de El prin Prorocul care zice: „pe cel pe care Domnul îl iubeşte, pe acela îl şi pedepseşte, căci El biciuie pe fiecare fiu pe care l-a primit”[2] (Evr. 12, 6 / Iov 5, 17; Ps. 93, 12).

De asemenea, Domnul a zis: „Sluga care nu cunoaşte voia Domnului său şi face lucruri vrednice de osândă, va fi bătută cu mult mai puţin. Dar sluga aceea care cunoaşte voia Domnului său, şi face lucruri vrednice de osândă, va fi bătută cu mult mai mult” (Lc. 12, 47-48)[3].

Rolul justiției în societate. Trebuie să se judece ținându-se seama de omul inculpat

De aceea nu trebuie să cerem mai mult, decât de la acela care poate să pedepsească şi căruia i-a fost dată puterea de a pedepsi, legată de faptele naturale[4].

Şi cel care pedepseşte să o facă cu aceeaşi bună-voinţă pe care un tată o are faţă de fiul său, care datorită minţii lui încă necoapte / tinereşti nu poate fi urât[5].

Dacă pornim de la această idee, atunci putem să scoatem multe înţelesuri din acest exemplu bun, în sensul că poate fi de ajuns de lămurit, că păcatul poate fi pedepsit mai uşor prin dragoste, decât să fie pedepsit prin forţă.

Şi un om poate dori pentru sine cele pe care el le-a dat altora[6]. Dar aici nu e vorba de a fi nenorocit pentru că eşti pedepsit, ci e o situaţie când te poţi bucura de ceea ce înseamnă schimbare personală.

În plus, trebuie să te pregăteşti – dacă este nevoie –  să înduri cu şi mai mult calm loviturile pline de răutate de la acela prin care doreşti să fii schimbat, indiferent dacă el are puterea să se stăpânească sau nu pe sine.

Cum văd Sfinții lui Dumnezeu moartea

64. Dar omul mare şi Sfânt ştie, cu adevărat, încă de pe acum şi pe deplin, că moartea, care separă sufletul de trup, nu este înspăimântătoare.

Astfel că, în acord cu sentimentul acelora, care poate că le e frică de ea, pedepseşte aceste păcate cu moartea, pentru că, pe de o parte, viaţa a fost lovită cu o frică folositoare iar, pe de altă parte, fiindcă aceasta nu era moartea însăşi.

Iar jignirea acelora care au fost pedepsiţi cu moartea, datorită păcatului făcut de ei, poate să crească, dacă cei care i-au pedepsit continuă să trăiască. Ei nu au judecat pripit, pentru că  acelora Dumnezeu le-a dat această putere de a judeca.

Moartea survenită în urma voinței Sfinților

După cum şi prin Ilie au fost loviţi mulţi cu moartea, atât prin mâna lui, cât şi prin chemarea sa, de a se pogorî foc din cer (III Reg. 18, 38, 40 şi IV Reg. 1, 10, 12, 14).

Şi aceasta s-a făcut şi fără grabă, prin mulţi alţi oameni buni şi mari, în acelaşi Duh, cu grija de a păstra omenirea în bine.

Şi când Ucenicii au arătat un exemplu de la acest Elisei (IV Reg. 2, 24), spunând Domnului ca să facă precum el, în sensul că El Însuşi putea să trimită, prin puterea Sa, foc ceresc pe pământ, ca să mistuie pe aceia care nu i-au arătat ospitalitate, Domnul i-a certat pe ei (Lc. 9, 55) şi nu exemplul Sfântului Proroc.

Domnul ne învață îndreptarea prin iubire. Pogorârea harului Sfântului Duh s-a petrecut la 10 zile de la Înălțarea Sa la cer

Căci neştiinţa lor în legătură cu învăţătura răzbunării – cunoaşterea lor fiind încă puţină – i-a făcut să înţeleagă, că îndreptarea nu se face prin iubire, ci prin ură şi dorirea răzbunării.

De aceea, după ce El i-a învăţat că trebuie să ne iubim aproapele ca pe noi înşine şi când Sfântul Duh s-a revărsat cu multă bogăţie în lume şi pe Care, de la 10 zile de la Înălţarea Sa la cer, El L-a trimis asupra lor de sus, ca pe Cel care le era promis, ei nu au mai dorit astfel de acte de răzbunare şi care au fost mult mai rare în comparație cu cele din Vechiul Testament.

Din nou despre pedepsele venite prin Sfinți. Ele au fost date din dragoste pentru ei și nu din ură

Pentru că acolo, în multe părţi[7], ca nişte slujitori, ei au fost ţinuţi sub frică. Însă acum trăiesc mai ales libertatea, în care ei sunt hrăniţi de dragoste.

Însă cuvintele Sfântului Apostol Petru, către Anania şi soţia sa, pe care noi le citim în Faptele Apostolilor, simţindu-le aceia, au căzut morţi şi din care moarte nu au mai fost înviaţi iarăşi, ci aceasta le-a fost mormânt (F. Ap. 5, 5, 10).

65. Şi dacă ereticii, care neagă Vechiul Testament, nu dau crezare acestei cărţi, atunci să contemplăm pe Apostolul Pavel, care da să citească celor de dinainte de noi şi nouă, zicând cu privire la un anume păcătos, pe care l-a dat Satanei pentru zdrobirea trupului, „că duhul poate fi mântuit” (I. Cor. 5, 5) prin aceasta.

Şi dacă ei nu vor înţelege aici moartea (pentru că li s-ar putea părea, că e neclar textul), atunci să înţelegem că pedeapsa unuia ca acesta sau a altora a fost dată de Apostoli, ca să fie munciţi de Satana, dar nu pentru că i-au urât, ci din dragoste.

Căci s-a făcut acest lucru foarte clar, prin adăugirea pe care a făcut-o aici: „ca să i se poată mântui sufletul”.

Dumnezeiescul Augustin neagă autenticitatea unei secvențe din viața Sfântului Apostol Toma, care a rămas drept veridică de-a lungul timpului

Sau să le dăm acestora[8], ceea ce noi am găsit în acele cărţi, cărora ei înşişi le atribuie o mare autoritate, unde se scrie că Apostolul Toma a blestemat un anume om, care îl lovise cu palma, pedepsindu-l cu o moarte foarte chinuitoare, trimiţând astfel sufletul său la Dumnezeu.

Şi acela, deşi putea să rămână în lume, datorita acelei palme date, a fost sfâşiat în bucăţi, după ce a fost omorât prin gura unui leu iar un câine a adus resturile sale la masa unde Apostolul se ospăta.

Şi acestea ne fac să nu credem această scriere, pentru că ea nu este în canonul catolic[9].

Deşi ei pot cinsti şi respecta ceva ca fiind pe deplin nevătămat şi considerat a fi adevărul deplin, cine strigă cu mare vehemenţă împotriva pedepselor trupeşti, care sunt în Vechiul Testament – căci cunosc această orbire – sunt cu toţii neştiutori în ceea ce priveşte duhul şi veacul în care s-au petrecut în istorie astfel de pedepse[10].

Compătimirea celui care ne ocărăște

66. Deci în cazul ocărilor, care sunt compensate prin pedeapsă, o astfel de măsură va fi păstrată prin creştini.

Căci pentru o ocară pe care am primit-o, mintea nu trebuie să ajungă să urască pe aproapele nostru, ci să fie pregătită ca să compătimească această neputinţă a lui, îndurând-o astfel şi mai mult.

Şi prin aceasta nu se neglijează nici îndreptarea lui, căci poate fi folosit fie prin sfat, fie prin autoritate, fie prin manifestarea puterii.

Gradele restituirii. Despre pedepse

Există însă şi altfel de ocări, unde se poate face o restituţie completă. Şi aceasta este de două feluri: fie prin bani, fie prin muncă.

De aceea, exemplele sunt asemănătoare: în primul rând haina şi cămaşa, în al doilea rând obligaţia de a face nu o milă, ci două.

Şi aceasta, pentru că îmbrăcămintea poate fi dată înapoi şi cel pe care l-ai ajutat prin munca ta, poate să te ajute şi el la rândul său, dacă va fi nevoie.

Și poate că numai o distincţie s-ar putea face, mai degrabă, în această discuţie, şi anume: că în primul caz discutat, în legătură cu obrazul care a fost lovit, în situaţia asta, înseamnă că ocările, care sunt făcute cu răutate, nu pot fi răsplătite în acest mod fără a nu trece la pedepse iar, în al doilea caz pus în discuţie, în legătură cu îmbrăcămintea, acesta înseamnă toate ocările, unde răsplata poate fi făcută fără pedeapsă.

Sentințele judecătorești în viața noastră

Şi de aceea s-ar putea să se fi adăugat: „dacă vreun om vrea să te tragă pe tine la judecată”.

Fiindcă ceea ce este luat de pe tine, se înţelege, prin sentinţă judecătorească, nu se presupune că a fost luat cu forţa, ci printr-o pedeapsă, care era o datorie.

Al treilea caz însă are ceva din ambele exemple laolaltă, căci răsplata se poate face şi cu pedeapsă şi fără pedeapsă.

Pentru că omul care strică, în mod premeditat[11], munca ta, care nu este a sa de drept, fără vreun proces judiciar, şi care te sileşte cu răutate ca să mergi împreună cu el şi te forţează să mergi pe un drum nedrept, ajutorul se poate da chiar de sine însuşi, deşi e unul care nu doreşte asta, şi se poate face, fie prin plata pedepsei pentru răutatea lui, fie prin muncă pentru acela, dacă cel care a îndurat răul cere, în mod expres, acest lucru.

Domnul ne cere ca să ne pregătim cu dârzenie în fața nedreptăților de tot felul

De aceea, în toate cazurile de lezare a altora[12], Domnul învaţă că purtarea unui creştin se cuvine a fi mult mai plină de răbdare şi de milă, şi pregătită cu multă dârzenie, pentru ca să îndure multe nedreptăţi.

La dârzenia în fața necazurilor trebuie să adăugăm milostenia.Milostenia se face din câștigul cinstit și potrivit dreptății

67. Însă aceasta este numai o mică pregătire pentru a putea să treci de ocări şi care nu îţi conferă un ajutor pe care  l-ai putea avea.

Tocmai de aceea El a mers şi mai departe şi a zis:

„Dă fiecăruia care cere de la tine şi de la cel care vrea să ceară împrumut de la tine, nu îţi întoarce faţa în altă parte” [Mt. 5, 42].

Şi El a zis: „fiecăruia care cere”. Nu a zis: „orice lucru pe care el ţi-l cere”. Şi trebuie să dai, pe cele care le poţi da într-un mod cinstit şi după dreptate.

Nu putem da milostenie pentru ca cel care o primește să facă păcate sau lucruri rele

Însă ce faci, dacă el îţi cere bani, prin care ar putea să încerce să chinuie[13] un om nevinovat? Sau ce faci, mai pe scurt, dacă el îţi cere ceva neruşinat[14]?

Însă nu vreau să dau mai multe exemple, căci ele sunt de fapt fără număr. Căci într-adevăr pot fi date multe[15], din cele pe care le-ai suferit tu însuţi sau le-ai auzit în altă parte, până la cele cunoscute şi bănuite de fiecare în parte.

Şi în acest caz, trebuie să refuzăm, pe bună dreptate ceea ce ni se cere, pentru că dreptatea însăşi ne dă să înţelegem, că trebuie să îl trimitem acasă cu mâna goală[16].

Altfel tu îi vei da de fiecare dată ceea ce el îţi cere, şi în această situaţie, tu nu poţi să îi dai întotdeauna ceea ce el îţi cere. Şi oricând îţi va cere îi vei da ceva şi mai bun, când el ar cere ceva drept şi nu când ar face rugăminţi nedrepte.

Prin față se referă la minte în Mt. 5, 42

68. Astfel, când El a zis: „de la cel care vrea să ceară împrumut de la tine, nu îţi întoarce faţa în altă parte”, în acestea s-a referit la minte. Pentru că Dumnezeu, iubindu-ne, ne-a dat-o cu multă bucurie[17].

Despre împrumut și milostenie

Mai mult, fiecare dintre cei care primesc orice fel de împrumut, dacă nu vor să îl mai restituie nu trebuie să o mai facă.

Însă, cu toate acestea, Dumnezeu va răsplăti şi mai mult pe cel milostiv, oricare ar fi fost felul împrumutului respectiv[18].

Sau, dacă nu ni se pare o alegere bună, ca să înţelegem împrumutul, în alt sens decât acela de a da cuiva un împrumut şi de a ţi-l restitui, noi trebuie să înţelegem, că Domnul are cuprinse în aceste două metode un mare dar.

Căci, fie că dăm un cadou ca un act de bunăvoinţă, fie că dăm un împrumut pe care trebuie să ni-l restituie, facem acelaşi lucru.

Şi omul care face acestea în mod frecvent, aşteptând răsplata dumnezeiască mai înainte de a da ceva, este astfel pregătit să dea un cadou, şi să dea şi mai uşor un împrumut celui care îi cere.

Iar cei care nu dau un împrumut ca să primească răsplată de la Dumnezeu, primesc înapoi doar lucrul pe care l-au împrumutat.

De aceea, cu dreptate ne vesteşte Dumnezeu acest mod de a da un ajutor, zicând: „şi de la cel care vrea să ceară împrumut de la tine, nu îţi întoarce faţa în altă parte”.

Dumnezeu răsplătește milostenia noastră

Adică să nu ne înstrăinăm de bunăvoinţă faţă de cel care ne cere ceva. Fiindcă atunci şi banii noştri vor fi fără valoare, după cum nici Dumnezeu nu ne va răsplăti, întrucât nu am dat nimic acelui om.

Dar când facem aceasta, ţinând cont de învăţăturile lui Dumnezeu, nu poate fi fără rod acest lucru din partea lui Dumnezeu, Care a dat aceste porunci.


[1] În ed. BOR 1988, textul versetului e mai amplu: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”. În ed. BOR 2001 versetul este identic.

[2] Pare-se că aceste cuvinte sunt spuse de Sfântul Pavel sau sunt reluate de el.

[3] Este interesant aici, că versetul al 48-lea e înaintea versetului al 47-lea în varianta Dumnezeiescului Augustin, în comparaţie cu versiunea  BOR 1988, apre exemplu. La Dumnezeiescul Augustin se vorbeşte, în primul rând, despre cel care e bătut mai puţin, în comparaţie cu varianta contemporană, unde se începe cu cel care e bătut mai mult.

[4] Sociale. Numai forurile de judecată ale statului pot da sentinţe cu privire la  infracţiunile obşteşti.

[5] Judecătorul trebuie să pedepsească cu conştiinţă paternală, ca şi când inculpaţii i-ar fi proprii lui fii.

Dumnezeiescul Augustin nu cere o împlinire exterioară a actului de a face dreptate, ci o împlinire în care ți-l asumi pe celălalt, te pui în locul lui şi după aceea decizi pentru el.

Şi judecătorul, şi doctorul, şi poliţistul, şi ministrul, și președintele statului trebuie să aibă conştiinţa, că e absolut nevoie să ne asumăm oamenii cu care avem de-a face.

Să nu facem ceva doar de dragul de a face sau pentru a ne lua banii, ci pentru că oamenii au nevoie de noi şi ne solicită acel lucru cu toată insistenţa. Să avem conştiinţă deci!

[6] Se referă la lovituri.

[7] Ale Vechiului Testament.

[8] Ereticilor.

[9] Adică nu e universal acceptată.

În ***Vieţile Sfinţilor Apostoli, trad. de Diana Potlog din engleză, Ed. Sofia, București, 2002, găsim narat acest eveniment, la p. 198-199: „cel ce turna vinul, văzând că Apostolul nu lua parte la petrecere, l-a lovit peste faţă, zicând: „Ai fost chemat la nuntă! Nu sta trist, ci veseleşte-te şi alătură-te celor ce beau!”.

Atunci Apostolul a zis în evreieşte celui ce-l lovise: „Să te răsplătească Domnul pentru acest rău în această viaţă! Fie ca să văd mâna ta care m-a lovit sfârtecată de un câine în vederea a mulţi!”.

Nu a trecut mult timp şi bărbatul care-l lovise a coborât la izvor pentru a aduce apa cu care oaspeţii să-şi amestece vinul. Pe neaşteptate, asupra lui s-a năpustit un leu, l-a doborât, l-a ucis şi, bându-i sângele, s-a dus în drumul lui.

Apoi câinii s-au repezit spre acel loc şi i-au făcut corpul bucăţele.

Un câine negru, luând mâna sa dreaptă, a târât-o în sala banchetului şi a lăsat-o în văzul tuturor”.

Pare-se că s-a păstrat ca autentică această minune, pe care Dumnezeiescul Augustin o neagă. Dar ceea ce e important, e că acel bărbat nu a murit dintr-un „moft” al Sfântului Toma, ci pentru păcatele lui. Nu Sfântul Toma l-a omorât, ci un leu, care din voia lui Dumnezeu, l-a ucis pe acela.

[10] Aceşti eretici nu cunoşteau iconomia lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii de-a lungul timpului.

[11] În mod precis.

[12] A ocărilor, a injuriilor.

[13] Să asuprească.

[14] Păcătos, indecent, imoral.

[15] Exemple.

[16] Milostenia şi ajutorul nu trebuie să conducă pe celălalt la păcat. Milostenia şi prietenia sunt mijloace prin care trebuie să creştem în înţelepciune şi nu să ne prefacem viaţa într-un iad.

Nu poţi să o „ajuţi” pe o femeie, care vine ca să se culce cu tine, iar desfrânarea să o consideri un „ajutor” pe care i l-ai putea da.

„A ajuta” pe cineva să fure, să mintă, să omoare, nu e un „ajutor”, ci o părtăşie la păcatul lui.

Dumnezeiescul Augustin remarcă, pe bună dreptate, că milostenia trebuie să aibă scop cuviincios, omenesc, care să îl înnobileze pe om şi nu să îl arunce în mreaja patimilor de tot felul.

Nu orice cerere trebuie satisfăcută. Aproapele trebuie ajutat să fie om bun şi dacă cere ceva bun, atunci e un păcat să nu-l ajuţi, dacă şi poţi să faci acest lucru. E un păcat să nu laşi pe cineva să dea telefon de la tine, ca să anunţe salvarea sau pompierii, când cineva e rănit sau casa vecinului arde în flăcări.

E un păcat să poţi ajuta pe un student, pe un om fără casă, pe cineva handicapat şi tu să treci mai departe. Cererea trebuie să fie spre sporirea binelui. Şi cererea care se face pentru împlinirea voii lui Dumnezeu trebuie respectată şi îndeplinită.

[17] Veselie.

[18] Dumnezeu răsplăteşte orice milostenie, indiferent de forma ei iar împrumutul nerestituit e şi el o milostenie. Dacă nu privim cu ochi omenesc, juridic, în care tot ce ni se cuvine, trebuie să ni se restituie, vom vedea mila lui Dumnezeu, care va umple şi mai mult inima şi casa noastră, decât dacă nu am fi dat acei bani cu împrumut sau respectivul lucru.

Trebuie să gândim duhovniceşte orice lucru şi orice eveniment. Fără înţelegerea proprie a unui lucru pe care îl facem, nu putem percepe sensul acţiunilor noastre, rolul lor, impactul lor în fiinţa noastră.

Did you like this? Share it: