Zi: 26 septembrie 2010

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea

şi

a fi văzut

vol. I

***

2. Între definiţii ale vederii şi ochii propuşi de medicină

2. 1. Vederea în dicţionare

Nu putem nega faptul că putem vedea, că există vedere. Ochii noştri văd. Nimic mai simplu şi, în acelaşi timp, nimic mai complicat de definit.

Distanţa dintre ceea ce pot să văd şi ceea ce văd e o distanţă care trebuie inventariată de către noi. Spectrul vederii, ceea ce ţine de ceea ce eu văd, este spaţiul pe care trebuie să îl cunosc.

Ochii noştri sunt analizorii care ne procură datele despre ceea ce ne înconjoară.

2. 1. 1. În limba română

Pentru a intra în dezbaterea cercetării asupra conţinutului vederii apelăm, mai întâi, la definiţiile pe care ni le oferă Dicţionarul Explicativ al Limbii Române.

În ediţia 1998 a DEX-ului, găsim următoarele explicaţii la verbul a vedea:

I. 1. A (se) percepe cu ajutorul văzului; pe văzute = în faţa tuturor, în mod deschis; cu condiţia de a vedea cu proprii săi ochi; a vedea lumina zilei = a se naşte; cum te văd şi cum mă vezi = evident, clar, sigur, categoric.

2. A fi de faţă, a asista, a fi martor la o întâmplare, la un eveniment.

3. A cerceta (cu privirea sau cu mintea) pentru a se convinge de ceva; a pătrunde a descifra (cu privirea); a cerceta, a căuta.

4. A fi, a ajunge, a se pomeni, a se găsi într-o anumită situaţie.

5. A (se) întâlni undeva; a vizita;

6. A avea grijă, a îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva); a ajuta.

7. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva.

II. 1. A-şi da seama, a remarca, a constata, a observa; a lua în consideraţie, a considera, a socoti; a fi bine văzut = a fi apreciat pentru calităţile sale (profesionale)

2. A înţelege, a pricepe; a-şi imagina, a-şi închipui, a interpreta.

3. A părea, a se arăta;  se vede că… se vede treaba că… = pesemne, e probabil.

4. A lua seama, a avea grijă să[1].

Alături de acest verb fundamental pentru cercetarea noastră, substantivul vedenie /vedenii şi substantivul vedere/ vederi se constituie în alte două pârghii importante pentru traiectoria lucrării noastre.

La primul substantiv –  vedenie / vedenii – găsim:

1. Halucinaţie, nălucă, fantomă; miraj; fiinţă care apare în mod nedesluşit sau neaşteptat, care sperie prin aspectul ei ciudat, arătare.

2. Imagine, reprezentare.

3. Vedere[2].

La al doilea substantiv – vedere / vederi – găsim:

I. 1. Faptul de a (se) vedea; percepere a imaginilor cu ajutorul văzului; vedenie;

a) la vedere =în văzul tuturor, în public, deschis; din vedere = (numai) privind; (numai) după înfăţişare, fără a-l fi cunoscut personal;

b) la repezeală; în vederea = în scopul…, pentru…; a avea pe cineva în vedere = a se interesa de aproape de cineva, a avea grijă (de cineva), a ţine în evidenţă pentru un anumit scop; a avea ceva în vedere = a avea o intenţie, un plan, a urmări realizarea unui scop; a pune (cuiva ceva) în vedere = a face cunoscut, a comunica cuiva o hotărâre; a avertiza; a trece cu vederea = a nu ţine seamă, a nu lua în seamă; a scuza cuiva o greşeală, a omite; formă de salut ca regionalism; întâlnirea între două persoane de sex opus.

2. Simţul văzului, ochii; a avea vedere scurtă sau a fi scurt de vedere = a fi miop.

3. Înfăţişare, chip, aspect.

4. Privelişte, peisaj; fotografie cu peisaj, carte poştală ilustrată.

II. părere, idee, concepţie, convingere (folosite şi la plural)[3].

Astfel, mai întâi de toate, avem subliniată la verbul a vedea / văd funcția de analizor a ochilor.

Văd pentru că percep ceva cu ajutorul văzului dar mă pot vedea și pe mine însumi. Ipostaza mea sau a altora de  a fi o imagine e intermediată de către ochii mei.

Postura mea de a fi un analizor exclude din definiţie dreptul la reflecţie personală. În primă fază, vederea e redusă la calitatea ei de producătoare de imagini.

Când locuţiunea adverbială pe văzute propune o acţiune la care şi alţii participă, faptul de a vedea implică o comuniune a mai multor persoane prin intermediul imaginii.

Ideea de deschidere a tuturora spre obiectul care ne merită atenţia, centrează obiectul ca singură direcţie spre care se îndreaptă privirile.

Dar aceasta implică, pe de altă parte, şi o participare individuală la faptul de a vedea ceva, fără ca alţi membrii să participe.

Expresia a vedea lumina zilei aduce o turnură evidentă în modul de a vedea.

Vederea nu mai este numai imagine sau opţiune care ne captează atenţia în mod personal sau care se împărtăşeşte şi altora, ci naştere, aducere la viaţă.

De la a privi până la a te naşte e o distanţă „concomitentă” în plan fizic, dar care implică o distanţă enormă în plan duhovnicesc.

A doua expresie: cum te văd şi cum mă vezi ne propune o vedere reciprocă ca imagine. Când altcineva mă vede, vede o imagine şi eu la rândul meu îl văd şi văd o imagine. Numai că traducerea expresiei prin „evidenţă”, fac non-iluzorii cele două persoane care se văd reciproc.

Numai că această evidenţă nu implică, în mod neapărat, şi o claritate a înţelegerii vizavi de ceea ce văd sau a imaginii.

Poate să fie ceva foarte evident pentru mine, spre exemplu: îmi este foarte evident că am în mână o carte a lui Baudelaire dar, în acelaşi timp, să nu ştiu în ce constă evidenţa ei valorică, pentru că s-ar putea să nu-mi fie clar cine e acest autor sau să nu îl cunosc deloc.

Faptul că eu văd cartea sau te văd (ceea ce este evident), nu implică şi faptul de a-mi fi clară evidenţa ta sau simpla vedere nu implică şi învăţarea pe de rost a tuturor semnalmentelor tale.

Deformările vederii mele pot influenţa claritatea imaginii pe care o percep. În această situaţie nu pot fi sigur că te percep foarte bine şi nici că tu ai fi, într-o imagine, dacă imaginea este într-o poziţie care mă dezavantajează ca să te cunosc.

Poate că îmi e clar chipul tău, dar nu pot să îţi recunosc picioarele sau mâinile sau o parte din corpul tău, dacă aş avea fotografii numai cu anumite părţi ale trupului tău.

În momentul când a vedea înseamnă a fi de faţă, înseamnă că am un contact nemijlocit cu tine sau cu un eveniment anume. Ideea de martor se insinuează foarte bine în definiţia verbului a vedea.

Analizorul reprezintă, până la urmă, şi o cameră de luat vederi lăsată să filmeze singură sau ochii mei, trataţi doar din punct de vedere tehnic, prin reducerea lor la funcţionalitatea unui dispozitiv de captare de imagini disparate.

Însă analizorul nu îşi propune să discute imaginile ci numai să le înregistreze.

A reţine o imagine sau a o captura pe o anumită dimensiune tehnică e ceea ce desemnează atribuţiile unui analizor.

A deveni martor la un eveniment însă nu presupune o stare pasivă ci, dimpotrivă, captarea cu foarte mare interes a unei sume de informaţii, dintre care cea vizuală poate fi excedentară sau nu.

Dar, mai mult decât atât, martorul vizual poate da mărturie, mai departe, despre ce s-a întâmplat. El poate vorbi sau e adus să vorbească despre evenimentele din lagărele naziste sau despre cele care s-au petrecut într-o expediţie la Polul Nord.

A fi martor implică şi un mare rol duhovnicesc, pentru că Sfinţii Mucenici vin să mărturisească tocmai despre un Dumnezeu cu care ei sunt foarte intimi. Ei depun mărturie tocmai pentru că ştiu cum e Dumnezeu, pentru că știu ce face Dumnezeu cu oamenii.

Cei care asistă la un eveniment înregistrat, văd la a doua mână evenimentul, prin intermediul mass-mediei sau nu se prea implică în ceea ce se întâmplă.

Ei sunt persoane interesate dar nu entuziasmate ca martorii-Mucenici. Există şi martori falşi dar şi martori care se dezic de ceea ce au văzut şi pot infirma ideea că martorii sunt persoane entuziaste.

Însă nouă ne place să vedem în statutul de martori nişte persoane veridice, în acord cu semnificaţia primară a faptului de a da mărturie.

Folosirea peiorativă a cuvintelor ne poate contrazice de multe ori în demersul nostru. Ne-ar fi greu să ne explicăm, de fiecare dată, la fiecare termen, în ce fel îi folosim.

Dar se poate înţelege, că uneori subliniem anumite semnificaţii, că acestea reprezintă modul în care le acceptăm în acel context şi că discuţia ia, în acele pasaje ale cărţii, un ton foarte personal.

De fapt, nici nu putem scăpa de ideea de a nu ne impune părerea proprie, pentru că un martor nu depune o declaraţie standard, ci una cu amprente personale puternice.

Mergând mai departe, observăm că asimilarea lui a vedea cu a cerceta produce iarăşi o dimensiune foarte personală a actului care explică demersul vederii.

Ni se prezintă aici cercetarea prin intermediul privirii şi al minţii, însă nu ca pe o activitate care are scopul de a vedea, ci pe acela de a ne conduce spre convingeri personale.

Trecerea de la imagine la cadrul pur tehnic al captării imaginilor şi, apoi, la planul interior, prin intermediul cercetării complexe a ceea ce vedem, introduce în faptul de a vedea atributul unei cunoaşteri existenţiale.

Ba, mai mult, ceea ce cunoşti văzând cu ochii şi cu mintea este atât de sigur pentru tine, încât te face să fii convins, că lucrul cu pricina nu numai că există, dar că el există într-un anume fel.

A pătrunde cu privirea o realitate implică o dimensiune cognitivo-existenţială.

Putem înţelege mecanismele sau raţiunile profunde pentru care există bărbatul şi femeia, spre exemplu, atunci când relaţia lor de dragoste dă naştere unui copil. Distanţa dintre copulaţie şi procreare este o distanţă care trebuie pătrunsă cu mintea, care trebuie văzută adânc, pentru a fi înţeleasă.

Dar a pătrunde într-o realitate, într-un proces în derulare, cu scopul de a-l înţelege, nu înseamnă, în mod automat, că noi posedăm, în mod exclusiv, acea realitate, că o înţelegem fără rest.

Pătrundem cu privirea dincolo de aparenţe sau dincolo de stratul subţire al pielii pentru a vedea ce are omul în trupul său sau trecem dincolo de modul curent de a privi o folie de ceapă, pentru a o privi la microscop şi a ajunge în interiorul ei, care este imperceptibil cu ochiul liber.

Semnificaţia vederii ca pătrundere într-un spaţiu nou sau ca pătrundere într-un spaţiu imens pentru a fi cercetat cu de-amănuntul le vom întâlni pe parcursul acestei cărţi în varii ipostaze revelatoare.

E cert pentru noi faptul, că a pătrunde într-un spaţiu înseamnă un contact mult mai apropiat şi mult mai veridic pentru a ne face o opinie. Nepătrunderea realităţii pe care o discuţi îţi atrage oprobriul multora, pentru că discuţi în necunoştinţă de cauză.

Mergând mai departe pe firul definiţiei, găsim că a vedea înseamnă şi a descifra cu privirea. Descifrarea aceasta ne duce cu gândul, în primul rând, la distincţie, la a  face distincţii.

Disting pe roşu de negru, disting un scris în arabă de unul în greacă sau traduc un text descifrându-i înţelesul pe limba mea. De fapt ce descifrăm: imaginile sau înţelesul lor? Credem că descifrăm, mai ales, înţelesul imaginilor.

Dar descifrarea înţelesului, fără doar şi poate, ţine de puterea noastră de înţelegere, de capabilitatea noastră de a înţelege acel fenomen, acea realitate.

În sens rebusistic a descifra e tot una cu a găsi cuvintele potrivite la un răspuns. Deci nu numai un răspuns plauzibil la o întrebare, ci răspunsul la care s-a gândit, în mod expres, autorul rebusului sau al integramei.

Când în jocurile PC trebuie să atingi targhetul unui nivel, trebuie să intuieşti care ar fi calea cea mai bună pentru a trece mai departe, la un alt nivel sau, mai degrabă, care e calea pe care autorii programului au introdus-o în desfăşurarea evenimentelor.

Descifrarea nu presupune numai vederea unei sume de imagini ci şi intuirea sensului pe care îl dau indiciile practice, pentru a rezolva o necunoscută.

Descifrarea presupune o necunoscută sigură iar vederea are dublă accepţie aici: reprezintă, pe de o parte, un tronson vizual, care ne orientează şi, pe de altă parte, o componentă înţelegătoare a realităţii.

Nodul gordian, labirintul, integrama, situaţiile care nu permit o rezolvare tranşantă, pentru că toţi sunt vinovaţi într-o anumită măsură, reprezintă realităţi care se vor descifrate.

Ca şi pătrunderea într-o realitate, descifrabilitatea e tot o trecere peste graniţe, peste hopuri ce păreau de netrecut, o ieşire din îndoială spre lucruri normale, sigure, palpabile.

Ce ne determină să căutăm ceva nume? Ce ne face să ne implicăm atât de mult într-un lucru, care se transformă, mai apoi, într-o dorinţă sau într-o obsesie?

Descifrabilitatea poate fi considerată o aventură dar şi o muncă foarte serioasă. Cei care au studiat manuscrisele eminesciene s-au confruntat cu situaţii de indescifrabilitate enormă. E un lucru firesc.

Când scrii ceva numai pentru tine, pe hârtie, nu îţi pui problema să scrii citeţ, să scrii frumos, să scrii pe înţelesul tuturora.

A studia pe Eminescu în manuscrisele sale înseamnă a dori să înţelegi gândirea lui, sensibilitatea lui, pe omul de excepţie şi astfel descifrabilitatea devine un sens al cunoaşterii şi al comunicării spre ceilalţi, care nu au avut contact direct cu manuscrisele sale.

Şi atunci dorim să îl căutăm pe el şi să-l găsim în toată autenticitatea lui. Doar pe el, pe Eminescu, fără mistificare.

Ne interesează să îl simţim prezent, în faţa noastră, aşa cum se afla la masă, singur şi…scria. Ne umplem atunci de interioritatea lui Mihail, de singurătatea şi iubirea lui, de durerile şi aspiraţiile sale.

Descifrabilitatea devine astfel o năzuinţă spre comuniunea cu el sau nevoia unei prietenii de suflet cu realitatea sa ca atare.

A descifra însă pe Sfântul Fotie cel Mare înseamnă a ne umple de înţelegerea şi de prezenţa harului lui Dumnezeu, prin intermediul particular al gândirii şi al simţirii Sfântului Fotie.

Comuniunea cu el e o comuniune directă. Cel puţin noi aşa simţim comuniunea cu Sfinţii lui Dumnezeu: ca pe nişte comuniuni directe, inter-personale, de mare frumuseţe şi măreţie duhovnicească. Nu credem că ne desparte nimic de ei în afară de păcatele noastre.

A descifra textul grecesc al operelor sale înseamnă a ajunge la el într-un mod foarte prietenos şi iubitor, cu atenţia de a nu fi depreciat mesajul lui faţă de noi, prin care îl percepem pe el întreg, prin intermediul harului Sfântului Duh, Care ne face, de altfel, şi pe noi să iubim şi să comunicăm prin iubire.

A pune semnul de egalitate între traducere şi descifrabilitate înseamnă a pune semnul de egalitate între a vedea un text şi a-l înţelege în mod autentic.

Însă una e traducerea şi alta e înţelegerea textului, cea din urmă presupunând că îl cunoaştem prin propria noastră experienţă şi îl putem tălmăci şi altora.

Fiindcă autenticitatea în materie de înţelegere este înţelegerea în harul Prea Sfintei Treimi a realităţii descifrabile.

Sfinţii Părinţi vor explica ceva mai încolo, în paginile acestei cărţi, de ce harul dumnezeiesc e cel prin care noi înţelegem lumea întru smerenie. Am devansat aici lucrurile, însă nu fără un scop anume.

Când a vedea devine a cerceta sau a căuta, descifrabilitatea de care am vorbit până acum implică şi o soluţionare dreaptă a situaţiei. Cercetarea este o problemă de vedere holistică, integrală a persoanei umane.

Cercetez perioada dintre anii 1054-1247 în Biserica Catolică şi asta vrea să însemne nu numai că eu văd, prin citire, diferite documente, care îmi prezintă ce s-a întâmplat între aceste două date, ci şi că înţeleg duhovniceşte schimbările petrecute în acest interval de timp.

Sunt atent la evenimente, date, persoane şi corelaţiile dintre ele soluţionează problema vederii.

De fapt văd înţelegeri. A înţelege înseamnă a vedea adevărul despre o realitate.

Se observă însă că problema soluţionării înţelegerii, numai ca putere personală de a trage concluzii, poate fi suspectată de liniaritate, adică de lipsa de tangenţă cu harul dumnezeiesc.

Însă noi vorbim de fiecare dată despre înţelegere ca despre o experienţă divino-umană.

În comparaţie cu gânditorii care presupun autonomia gândirii în relaţie cu tema cercetată şi se bazează pe înţelegerile exclusive ale minţii lor sau pe raţiuni exclusiv umane, munca noastră de cercetare implică o acţiune făcută împreună cu Dumnezeu şi trăită ca atare.

Acest lucru, poate, mă va face şi mai greu de înţeles pentru unii cititori ai cărţii, pe când, pentru alţii, credem că va fi interesantă această discuţie a noastră, care nu presupune o detaşare de subiectul cercetat ci, dimpotrivă, o trăire reală a subiectului pe care îl discuţi.

Subliniem din nou acest lucru: orice anunţ, făcut înainte „de termen”, va fi reluat. Nu vrem să se considere că venim cu idei partizane, care nu au niciun substrat real.

Continuând discuţia pe marginea definițiilor, a vedea e asimilat cu a fi. Prezenţa în cadrul vederii sau vederea ca atare presupune un mod de a fi undeva şi de a vedea într-un anume cadru.

Eu sunt undeva şi văd lebede dar nu devin o lebădă, ci sunt un om care văd lebede. A fi acolo şi a vedea acele lebede înseamnă a fi într-un mod special, înseamnă a vedea, în mod direct, conținutul vederii.

Dar pentru că în viaţa de acum e imposibilă, pentru om, vreo schimbare somatică totală prin faptul că vede ceva, când vorbim de schimbări, vorbim despre realități care survin la nivelul sufletului uman şi care se răsfrâng şi asupra trupului nostru.

Întâlnirea cu lebedele, cu mai multe persoane dragi, cu un film, cu o carte, întâlnirea cu un mare predicator harismatic sau cu Hristos euharistic sunt întâlniri care produc transformări interioare, care devin evidente și la nivelul trupului nostru, dar care nu ne transformă în ceea ce vedem.

Unirea cu Hristos va fi rezervată unui alt capitol. Această unire îndumnezeitoare cu Hristos Dumnezeu produce transformări reale, de mare adâncime, capitale pentru om, dar în faza pământească a vieţii noastre încă nu sunt, pentru mulţi, prea evidente această schimbări, care se produc prin unirea noastră cu Hristos şi, mai ales, a lui Hristos cu noi.

La nivelul unei întâlniri vizuale devenim și mai mult a fi sau devenim şi mai mult noi înşine, prin însuşirea acelei imagini.

Cuprinderea unei imagini, a unei realităţi înseamnă şi a înţelege unele semnificaţii importante ale modului de a fi al animalelor, al oamenilor, al istoriei în ansamblul ei.

Insistăm pe faptul de a-fi-în-vedere, pentru că vederea ne impune o stare personală de continuă reflecţie.

Nevăzătorii văd prin gândire. Şi ei văd. Ceea ce văd îmi impune să fiu cumva sau faţă de ceea ce eu văd mă comport într-un anume fel.

Concluzia este că noi suntem cumva pentru că vedem sau suntem cumva pentru că avem o anumită poziţie faţă de ceea ce vedem, în termenii unei duble înţelegeri a vederii: a vedea imagini şi a vedea înţelegeri, lucru care presupune reciprocitatea celor două accepţiuni ale vederii.

Dar cel mai important lucru nu e acela că eu mă definesc printr-o singură vedere sau prin mai multe, ci e acela, că eu mă definesc prin acele vederi pe care insist.

Dacă vizionăm toată ziua filme porno e normal că nu putem să avem decât o predilecţie pentru omul ca eroticitate şi dăm prea puţină importanţă pe omul care munceşte sau pe omul care se roagă.

Centrarea noastră pe imagine – un lucru capital  pentru crearea unei atitudini existenţiale – produce şi o conformare a noastră cu cotidianitatea vizuală.

În măsura în care noi ne dedicăm studiului Sfinţilor Părinţi şi vieţii duhovniceşti, atunci conformarea noastră existenţială, acest a fi de care discutăm, va însemna o creştere în această realitate.

Vedem toată ziua numai Sfinţi, auzim numai gânduri dumnezeieşti, încercăm să fim ca ei, dar în felul nostru, la modul propriu şi acest lucru ne include într-o creştere existenţială care e ghidată spre viaţa de sfinţenie.

Dar dacă nu acest lucru ar fi vederea noastră principală, dacă nu prin acest mod de a vedea lucrurile am privi lumea, atunci, cu siguranţă, am vedea prin alţi ochi lumea şi acest lucru ar însemna un alt mod al nostru de a fi.

Dar a vedea implică și diverse fluctuaţii. Sunt nevoit să stau undeva şi acest a vedea al meu e conturat după posibilităţile realităţii în care trăiesc.

Una e să fim la puşcărie şi să vedem numai oameni încarceraţi, alta e să stăm la colţ de stradă şi să cerşim, şi să vedem tot timpul indiferenţa şi mitocănia oamenilor faţă de noi şi iarăşi, alt lucru e să-i privim pe oameni când avem bani în buzunar şi toate ne sunt la îndemână.

Acest a fi pe care îl promovează dubla accepţie a vederii se regăseşte şi în acel a ajunge din cadrul definiţiei verbului a vedea.

Văd pentru a ajunge la un rezultat sau privesc un obiect pentru ca să ajung la rezultatul utilităţii lui sau a valorii pe care o comportă.

Vederea ca ajungere la un punct terminus ne dă de înţeles că am găsit o componentă intrinsecă a realităţii respective dar nu şi totalitatea amprentelor sale personale.

A căuta un text din colecţia actelor bisericeşti a lui Giovanni Domenico Mansi[4] nu înseamnă, în mod automat, și înţelegerea tuturor textelor respective.

A afla că eu am ochii verzi nu înseamnă a şti și faptul că eu sunt om credincios sau a şti faptul că o celulă are o anume configurație nu înseamnă a ști şi cărei plante sau cărui animal îi aparține.

Văd, tocmai pentru că am ajuns la un rezultat. Și aceasta înseamnă o simplă parcurgere personală a unei realităţi, care nu exclude experierea, şi de către alţii, a realităţii cu pricina.

Ajungerea la capătul cursei înseamnă primirea unui premiu. Vedem cum arată premiul dar asta nu înseamnă că ceea ce noi vedem e îndeajuns de mult pentru toţi cei care vor să îl vadă.

Și de aceea considerăm, că părerea noastră despre un lucru are nevoie şi de confirmarea venită din partea altora, adică și de ajungerea altora la o concluzie asemănătoare sau mult mai avansată.

Poate exista cazul când toţi pot greşi cu privire la un lucru şi numai unul singur să deţină adevărul, după cum poate exista cazul când mai mulţi oameni posedă fragmente de adevăr, care numai coroborate ar prezenta adevărul în nuanţele sale multiple, pe când, în mod separat, persoanele respective ar prezenta numai puncte de vedere extremiste.

Găsirea unui răspuns este salvatoare pentru omul ca atare. Soluţia cea mai bună e aceea care concordă cu realitatea pe care Dumnezeu o doreşte, dar care se traduce, la nivel uman, în moduri personale.

Bineînţeles că modul nostru de a vedea lucrurile poate fi negat, pentru că mulţi nu acceptă un Dumnezeu şi nici că această lume are o logică divină.

Însă în măsura în care vrem să înţelegem lumea duhovniceşte, a ajunge la un rezultat înseamnă a vedea, fără mustrări de conştiinţă, că acel lucru e cel care te împlineşte.

Văd şi ajung să văd. Văd nu pentru că văd în mod neapărat, ci vreau să văd, pentru că vreau să ajung undeva. Caut, caut mereu să văd, adică să înţeleg.

Şi căutând să înţelegem, de fapt, ajungem undeva anume sau ajungem, la un moment dat, să ne găsim într-o anume situaţie.

Vederea implică trecerea de la o stare la alta pe traiectoria unui gând, a unei idei.

Când a vedea înseamnă a ajunge undeva nu spunem decât, că noi am traversat un spaţiu interior imens între un punct A şi un punct B.

Eu nu mai mă aflu într-un punct neutru, ci sunt într-o continuă mişcare interioară de la un gând la altul, de la o parte a discuţiei spre o alta.

Iar când în cadrul acestei mișcări interioare spre înțelegere, ajung să înțeleg ceva semnificativ, am de-a face cu trăirea unei înțelegeri.

Această trăire personală mă face să simt distanţa dintre cel care eram la ora 8 dimineaţa şi cel care sunt acum, la ora 10. 30, când acel gând, acea vedere, m-a străfulgerat deodată.

Situaţia nouă în care ne propulsează vederea unui înţeles e o situaţie abruptă, pentru că e o trecere blitz spre o anume stare existenţială.

Şi ceea ce ne atrage atenţia în această clipă e tocmai faptul că vederea nu e numai o acumulare de informaţie ci şi o schimbare de aflux interior, de direcţie, deci o schimbare valorică a persoanei noastre.

De multe ori mă rog Prea Sfintei Treimi ca să îmi dea bucuria de a mă adânci în înţelegerea frumuseţii şi a măreţiei tainei Sale şi în înţelegerea voii Sale dumnezeieşti şi a relaţiei Ei cu lumea.

Şi când mă rog acest lucru, de fapt, eu cer trecerea spre un spaţiu interior, în care vreau să găsesc acea vedere iluminatoare, extatică sau non-extatică, care să mă mute dintr-o realitate anume spre realităţi şi mai vii şi mai transparente ale prezenţei lui Dumnezeu.

A se întâlni undeva doi oameni sau a se vedea reciproc presupune o relaţie circumstanţială reflexivă.

Două persoane care se iubesc se întâlnesc, în mod special, pentru interiorizarea și explicitarea reciprocă a relaţiei lor.

Vederea, în cazul lor, implică atât simţul realităţii (pentru că cei doi se întâlnesc la modul propriu) dar, în acelaşi timp, vederea / revederea lor e și un moment propice pentru a fantaza pe tema relaţiei dintre ei, pentru că ei se închipuie în anumite locuri, îşi propun lucruri comune, îşi fac planuri de viitor și acestea numai pe baza declarațiilor lor reciproce de fidelitate.

Din acest motiv, vederea îi introduce pe cei doi în spaţiul unei captivităţi asumate, pe care o produce relaţia dintre ei dar, în acelaşi timp, vederea deschide noi premise de evidenţiere a caracterului celuilalt prin intermediul tuturor afirmaţiilor şi a gesturilor sale.

Iubirea amoroasă poate avea păreri comune dar şi multe divergenţe. Nu luăm în calcul aici cât de reale sunt motivaţiile pentru care doi îndrăgostiţi se ceartă sau se iubesc.

Cert este că relaţia dintre doi îndrăgostiţi reali e diferită faţă de  întâlnirea dintre doi prieteni sau faţă de întrevederea dintre doi oameni de afaceri.

Însă, în toate cazurile enunțate mai sus, vederea este o întâlnire cu cineva, chiar dacă acel cineva te cunoaşte sau nu te cunoaşte.

Când noi vedem o fotografie, ne întâlnim cu cineva, chiar dacă fotografia e o imagine non-reală, adică nu aparţine unei persoane reale, ci e o contrafacere care bate realitatea.

Când noi ne raportăm la un chip, ne raportăm la el ca la o persoană care există, indiferent dacă ea a murit între timp. Evidenţa chipului unui om facilitează întâlnirea cu el indiferent dacă printr-o imagine sau în realitate.

Noi credem în evocarea persoanei printr-o imagine a ei. Noi recunoaştem forţa pe care o are imaginea de a evoca persoana şi statutul ei personal. Asta nu înseamnă că o imagine a unei persoane e suficientă pentru a înţelege persoana ca atare.

Nu sunt suficiente nici milioane de imagini diferite ale aceleiaşi persoane sau zeci de descrieri ale ei pentru a o cunoaște. Pentru că nu poţi să elucidezi, în mod total, o realitate personală.

Dar întâlnirea prin vedere e o întâlnire reală cu o persoană, în măsura în care îţi dai silinţa să vezi nu culori, nu forme…ci un profil cuprinzător al persoanei respective, un profil al interiorităţii ei.

A vizita e tot o vedere ca întâlnire, numai că e o curtoazie în spaţiul familial. Dacă întâlnirea presupune o raportare relaţională în spaţiul public, vizita are o dimensiune care situează relaţia la nivelul de intimitate.

Insist, cu precădere, pe vizită mai mult decât pe întâlnire, pentru că vederea sau revederea presupune un grad de demonetizare al relaţiei mult mai scăzut decât în cazul întâlnirii.

O întâlnire poate fi doar o situaţie pasageră. Pe când o vizită, în sensul de relaţie constantă a celor doi, concretizează vederea ca intimizare co-acceptată pe baza unor valori, a unor crezuri şi, nu în ultimul rând, pe baza unei iubiri şi a unei prietenii certificate şi promovate ca ceva împlinitor la nivel personal.

Vizita dă o posibilitate amplă vederii. Se pot vizita persoane în mod individual sau însoţiți de către altele şi asta dă un şi mai mare impact întâlnirii ca vizită.

Discuţiile de grup dau vederii o analiză diversificată sau diversificarea relaţiilor dintre membrii unui grup se nasc tocmai pe baza înţelegerilor reciproce non-constrângătoare.

Când  a vedea e acceptat cu înţelesul de a avea grijă, a îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva), avem o centrare afectuoasă a vederii pe o persoană.

Avem grijă de un copil sau de un bunic, de persoane care au nevoie de ajutorul nostru şi aici a vedea înseamnă a vedea cu inima, deci a iubi.

Credem că semnificaţia vederii ca iubire e o semnificaţie extrem de importantă la nivelul discuţiei despre interrelaţionările reciproce din societate sau Sfânta Biserică.

Vederea celorlalţi cu toată disponibilitatea e o poruncă evanghelică şi, în acelaşi timp, un deziderat pentru toţi aceia, care sunt atenţi şi respectuoşi cu oamenii.

Dar semnificaţia negativă a lui a se ocupa de cineva, în sensul de a-i face rău, prezintă vederea ca o continuă evaluare răutăcioasă şi răzbunătoare la adresa aproapelui nostru. Iubirea şi ura sunt implicate aşadar în faptul de a vedea.

Subliniem acest lucru, pentru că noi nu vedem pur şi simplu, ci vedem într-un anume fel, în măsura în care vrem să vedem ceva anume şi într-un anume mod personal.

Așadar, dacă evaluăm această definiţie, avem de-a face cu reverberaţii evanghelice ample. Pentru că ne îngrijim de binele nostru dar şi de binele acestei mari proprietăţi a tuturora: mediul înconjurător.

În măsura în care dăm importanţă semnificaţiei vederii ca grijă de alţii şi de mediu ambiant, vederea devine o normalitate garantată de către urmările sale.

Sensul de a ajuta al verbului luat în discuţie continuă relaţionarea între două persoane pe premise afective. Văd cum să-l ajut pe cineva,  dacă văd în celălalt ceva principal, o fiinţă ca şi mine, creată de Dumnezeu.

Aproapele nostru e cel pe care îl putem vedea, căruia îi putem da dreptate, pentru că avem o fire comună şi o experienţă care ne uneşte în punctele ei esenţiale.

Aproapele nostru e cel a cărui viaţă poate fi confirmată de către viaţa şi atenţia noastră, după cum şi noi putem fi în atenţia şi aşteptarea lui.

Vederea ca ajutor e o discuţie teologică foarte fructuoasă, care pune iubirea ca fundament al relaţiei dintre oameni.

Nu poţi să iubeşti pe cineva dacă nu îl vezi pe acela ca pe cineva care are nevoie de tine, de ajutorul tău. Tu eşti cel prin care celălalt se descoperă dar şi cel prin care te descoperi pe sine-ţi.

Tu eşti cel prin care eu mă bucur de o relaţie vie cu cineva, cu acel altul, pe care Dumnezeu l-a creat şi care îmi dă posibilitatea să îl descopăr prin intermediul întregii disponibilități de care e în stare.

Ajutorul, din această cauză, e o vedere cunoscătoare, o vedere iubitoare a celuilalt.

Cea de a 7-a semnificaţie a verbului  a vedea şi anume: a căpăta, a primi, a se alege cu ceva, se referă la consecinţa directă a vederii sau la vedere ca profit imediat de imagini, cunoştinţe şi idei.

Văd plaja mării în timpul răsăritului, văd consecinţele unei boli grele sau văd o minune. Toate acestea nu înseamnă altceva decât că am dobândit experienţă. Vederea e o arhivă sau o bază de date prodigioasă.

Mă aleg cu impresii vizuale puternice, dar şi cu tot ce îmi oferă contactul direct cu realitatea.  Rămân în inima şi în mintea mea expresii foarte diferite ale realităţii, care se vor constitui în amintirile mele, în ceea ce eu voi prelucra continuu.

Eu primesc de la tot ce întâlnesc tot felul de reportaje de suflet şi, în acelaşi timp, în măsura în care bolile nu îmi afectează memoria, pot fi un transmiţător de experienţă pentru aceia, care nu le-au trăit ca mine.

Accentuăm adesea adevărul fundamental, că imaginea e purtătoare de un duh al ei. Există imagini care poartă harul lui Dumnezeu în ele dar şi imagini care poartă patima, poartă sacrilegiul în ele însele.

Determinant însă e aceea, ca să percepem peste tot frumuseţea de adâncime, ceea ce stă în spatele deformării sau a urâţeniei dezumanizante.

Când a vedea implică o conştientizare a ceea ce vedem, o venire în fire, sensul vederii nu e decât o reperare corectă a realităţii. Ne dăm  seama că am procedat greşit în acel moment.

Dacă ne dăm seama de acest lucru şi ne pare rău, atunci a vedea ceea ce trebuia să facem şi nu am făcut capătă valenţele conştientizării a ceea ce trebuia să facem, acea coerenţă a faptelor, acea înţelegere a ceea ce trebuia să fie trecutul nostru.

Pocăinţa e tocmai o vedere obiectivă, nefalsificată a trecutului nostru.

Faptul de a înţelege cum trebuie făcut un lucru ne oferă o rezolvare corectă din punct de vedere faptic.

În măsura în care intervine ceva, care ne împiedică să facem foarte bine un anume lucru, dar avem conştiinţa că el trebuia să apară altcumva, atunci suntem conştienţi că există o diferenţă marcantă între plan şi efectuarea proiectului ca atare.

Şi această conştienţă e tocmai vederea corectă a situaţiei, acel a ne da seama pe care îl invocam anterior.

Cunoaşterea de sine înseamnă surprinderea adevărului personal. Nu imaginarea faptului că suntem cineva înseamnă cunoaştere de sine, ci atingerea conştiinţei că suntem cei pe care îi conştientizăm că suntem sau că suntem ceea ce vedem că suntem din punct de vedere duhovnicesc.

Însă vederea înţeleasă ca remarcare a unui aspect ne duce la cunoaşterea aspectuală a unei realităţi. Remarc culoarea cărţii, a şosetei, a norilor. Remarca mea vizuală îmi spune, că m-am focalizat pe ceva anume şi de aceea l-am reperat.

Dar a constata implică vederea unei sume de detalii, pe care faptul de a observa le duce la o concluzie evidentă.

Însă constatarea noastră devine o observaţie în măsura în care noi decidem, că lucrul pentru care optăm e cel despre care avem cele mai multe date ale observaţiei.

Putem constata, spre exemplu, că cineva e mort într-un şanţ. Însă observaţia ne demonstrează faptul că a fost omorât prin strangulare, că el are aproape 40 de ani sau că el ţine în mână propria sa pălărie.

De la a-şi da seama că vine cineva la a remarca că el e înalt, apoi la constatarea că el are şi pălărie şi fular şi pantofi, şi apoi la observarea negrului de sub unghi sau a zâmbetului din colţul gurii, toate aceste detalii din ce în ce mai atente ne arată faptul, că vederea e descrisă ca o apropiere de realitatea văzută, ca o receptare progresivă a ceea ce este de văzut.

Tot cel care se apropie de realitatea pe care doreşte să o cunoască vede din ce în ce mai detaliat, mai nuanţat, mai bine adevărul ei. Dacă nu ne oprim undeva, la o anumită treaptă a vederii, cunoaşterea noastră devine omogenă, din ce în ce mai concentrată.

Când vederea e caracterizată drept o amprentă directă a experienţei, a considera demonstrează că avem în spatele afirmaţiilor noastre o vedere pe baza căreia s-a creat o atitudine.

Patronul de supermarket, care ia în calcul faptul că există o categorie mare de bătrâni în România, va crea facilităţi pentru această categorie de oameni în lanţul său de magazine. Cei care realizează, la modul serios, un lucru anume, se pronunţă în mod deschis pentru acel lucru, pentru că acesta a devenit o evidenţă pentru ei.

Considerăm că trebuie să facem o statuie eroilor neamului pentru că vedem importanţa ei: faptul că ea ar reprezenta un factor de coagulare a dragostei pentru cei care ne-au apărat ţara în trecut.

Ceea ce noi vedem se numeşte o înţelegere a raţiunii,  motiv pentru care acţionăm ca atare, conform cu realitatea ei.

Socotim că e bine să facem acel lucru şi îl facem, pentru că vedem că el se poate face şi, mai ales, că el e bun pentru noi sau pentru cât mai mulţi.

Nu discutăm faptul dacă a acţiona înseamnă a produce şi un bine real sau dacă binele se poate face oricum. Dar observăm că vederea, tematica vederii implică acţiunea directă şi, mai ales, un proiect considerat viabil de către cel care îl pune în aplicare.

Dar în plan social a fi bine văzut înseamnă a fi apreciat pentru calităţile tale multiple. Vederea implică aşadar reperarea unor motive reale de admiraţie pe baza cărora  cineva e declarat: un factor reprezentativ.

Reprezentativitatea e creată de acumularea tuturor acelor date, pe care cel care le deţine le-a văzut importante pentru a fi dobândite.

Expresia de mai sus denotă faptul, că el e văzut adesea de către membrii societăţii, dar şi aceea, că el e perceput pozitiv de către cei care se opresc şi cugetă asupra persoanei sale.

Statutul de vedetă de televiziune presupune o întâlnire multiplă cu publicul dar, pentru a fi reprezentativ, trebuie să consuni cu motivaţiile adânci ale celor care te văd.

Cei care te văd trebuie să te găsească credibil pentru ca să te considere un om demn de apreciat sau un simbol al lor. Credem că cineva poate fi bine văzut de societate în măsura în care evidenţa sa personală este constrângătoare din punct de vedere faptic şi ideatic.

Traducerea lui a vedea prin a înţelege implică o ascensiune, de la exterior spre interior, în ceea ce priveşte perceperea unui lucru sau a persoanei din faţa noastră.

Tablourile lui Dali[5] nu trebuie doar văzute ci şi descifrate, înţelese. În acest caz a vedea nu mai e o acţiune fugitivă, ci o concentrarea atentă asupra acestei investigaţii artistice, adică un studiu îndelungat făcut pe tema persoanei şi a operei sale.

Ca să înţelegi un tablou al său nu e de ajuns doar ca să-l vezi, ci trebuie să şi citeşti despre autor şi despre argumentele conceptuale pe care el le-a inserat în acel tablou (dacă ele au fost exprimate), să te pui în pielea lui Dali şi să-i înveţi substratul imagisticii sale.

Înţelegerea presupune o privire documentată, o privire pertinentă asupra tabloului respectiv.

Și pentru că am ajuns aici, la acest punct al discuţiei, observăm că a vedea implică persistenţă, stăruinţă din partea noastră şi că a vedea nu înseamnă numai a reţine un aspect sau altul, ci şi o pătrundere sistematică într-o realitate necunoscută.

Specializarea vederii se traduce în acest caz printr-o ridicare permanentă a ceea ce văd la înţelegerea dinamică a acelei realităţi. Şi înţelegerea este o evidenţă ce nu poate fi negată, pentru că se bazează pe o realitate care a fost analizată atent.

Considerăm că atunci când a vedea e înţeles ca a pricepe, avem în discuţie, de fapt, o înţelegere în fugă a unei realităţi. Când spui cuiva, la repezeală, un lucru şi îl somezi să îţi răspundă dacă a înţeles, el îţi spune că a priceput, că a prins înţelesul.

Dar ceea ce s-a înţeles în grabă reprezintă o idee particulară şi nu întregul fenomen care poate fi luat în discuţie.

Ca să înţelegi cum trăia omul în Constantinopol în secolul al XII-lea, spre exemplu, nu trebuie să citeşti doar o sursă istorică şi să crezi că ai înţeles totul, ci pentru a înţelege şi mai bine ce se întâmpla atunci, trebuie să apelezi la multe surse sau la toate (mai greu asta, e drept), ca să ai de analizat şi păreri mai bune, dar şi mai rele despre ce se întâmpla atunci.

Există o cântare liturgică, din care îmi amintesc mereu numai începutul şi care produce de fiecare dată în fiinţa mea un entuziasm dumnezeiesc, pentru că glasul al 6-lea în care se cântă această cântare are o maiestuozitate ce implică complexitatea stării de uluire a credinciosului ortodox. „Nu pricep Curată, nici Îngerii, nici oamenii”…, spune cântarea.

A nu pricepe de aici vrea să spună, că Puterile cereşti şi oamenii nici măcar nu pot să înceapă să cugete ceva despre naşterea Fiului lui Dumnezeu din Prea Curata Fecioară.

Nepriceperea fiinţelor create e pusă în antiteză absolută cu cunoaşterea întrupării Fiului lui Dumnezeu de către Sine Însuși, pentru că numai El singur ştie modul cum aceasta s-a petrecut.

Dar de aici încolo, adică de la interpretarea vederii ca imaginaţie lucrurile încep să derapeze spre o înţelegere iluzorie a vederii.

Până la acest moment, vederea a fost înţeleasă ca ceva obiectiv sau ca o lucrare personală care nu presupunea, în nicio clipă, lipsa unui suport real.

Dar când a vedea implică o prelucrare imaginativă a unor realităţi existente sau non-existente, acest lucru expune pe cel care vrea să înţeleagă la faptul de a vedea într-un spaţiu capricios şi extremist.

Şi acest lucru se întâmplă, pentru că fiecare îşi poate imagina acelaşi lucru dintru cu totul alt motiv sau fiecare poate combina realităţi, care în mod natural nu pot fi amestecate, pentru o gigantizare a relaţiei personale cu lumea sau pentru o minimalizare voită a relaţiilor virtuale cu ceilalţi.

Nu putem aproxima coeficientul de imaginaţie al omenirii sau nu credem că produsele imaginaţiei pot fi predictibile la nivel uman. Fiecare angajare în actul de a-ţi imagina înseamnă, totodată, o nouă aruncare în aer a limitelor sau a graniţelor între bine şi rău.

Demonismul imaginaţiei e larg dezbătut în Ortodoxie dar e foarte bine vehiculat în artă sau ştiinţă. Pe parcursul acestei cărţi vom observa diverse reacţii faţă de imaginaţie dar şi evaluări ale imaginaţiei care spun multe despre noi înşine.

Imaginaţia e sinonimă pentru noi cu închipuirea. De aceea nu mai insistăm pe acest aspect.

Dar faptul de a vedea, înţeles ca interpretare a unei realităţi, presupune o evaluare particulară, care are o consistenţă variabilă.

Interpretarea viselor mele nu poate fi ridicată la rangul de autoritate absolută. De fapt, eu nu prea cred în vise.

Dar, să zicem, că dacă aş crede în vise şi aş încerca să mi le interpretez, consistenţa înţelegerii mele se poate apropia când de utopie, când de realitate, fără să ştiu prea bine care e adevărul.

Însă presupun, că atâta timp cât eu nu pot interpreta prea bine aceste vise, în mod logic şi realist, marja mea de eroare va fi mare, cu toate că aş putea să nimeresc şi unele trăsături bune ale viselor mele sau lucruri care vorbesc despre starea mea interioară sau despre lupta mea cu patimile din fiinţa mea.

Căderea în vise e mereu renegată de Sfinţii Părinţi, pentru că e un teritoriu unde diavolul face multe experimente pe noi.

Și, cu toate acestea, mulţi se aventurează şi dau pronosticuri şi interpretări ale viselor, pentru că şi în cărţile patristice există analize ale viselor pornind de la conţinutul lor şi de la izvoarele care le produc.

Când vederea e tradusă prin verbul a părea, derapajul nu mai apare la nivelul unei subiectivităţi eminamente fantazatoare, ci vederea clar-obscură e la graniţa dintre obiectiv şi subiectiv, neangajându-se nici pentru acea realitate, nici împotriva ei.

Pare a fi el înseamnă ar putea fi el sau nu e el, dar seamănă cu el. Acest mi se pare vede ceva dar nu distinge prea bine. Distanţa dintre cel care vede şi cel care e văzut e o distanţă care presupune indeterminarea unei situaţii.

Nu e nimic mai greu de aproximat decât o realitate care nu își are vizibile toate caracteristicile, dar pentru care se dorește o completare a ei într-un timp record.

Părerea e şi ea o ipoteză de lucru. Nu e răspunsul final, ci e răspunsul de pe drum, răspunsul care apare la un moment dat în analiza noastră.

Când mi s-a părut că l-am văzut implică halucinaţia, decelarea între da sau nu este o adevărată traumă.

Perspectiva vederii este eminamente bulversantă, pentru că nu o putem epuiza foarte uşor şi nici nu credem că poate fi epuizată cumva.

Analiza noastră de aici nu vrea decât să înainteze pe anumite căi nevalorificate din punct de vedere teologic, pentru a arăta complexitatea, aparent lipsită de taine, a vederii.

De la vederea ca iluzie la a ni se arăta ceva, cineva, e un motiv foarte eficient pentru a vorbi despre apariţii îngereşti şi demonice în viaţa oamenilor.

De foarte multe ori arătările sunt un domeniu ridiculizat de oamenii de ştiinţă şi de sceptici. Numai că apariţiile se produc, sunt reale şi ne lovim de realitatea lor în experienţa oamenilor de pretutindeni. Ceea ce ţi se arată e văzut de către tine într-un anume mod.

Noi vrem să credem că vedem numai cu mintea, dar nu şi cu duhul sau spiritul nostru.

Indiferent însă, dacă vrem să aflăm cu ce parte a ființei noastre sau cum vedem ceea ce vedem, e sigur că oamenii nu îşi imaginează unele lucruri, ci ei chiar văd apariţii din lumea de dincolo: Îngeri, Sfinţi sau demoni.

Teologia ortodoxă dă aici un răspuns foarte pertinent, lucru pe care îl vom detalia pe parcurs. Nu vom dovedi numai faptul că se petrec astfel de întâlniri, ci vom arăta şi din ce motive se produc acestea.

Vederea ca probabilitate exclude un rezultat ferm de la un anumit for, deși acel for decizional poate da un rezultat îmbucurător.

Putem spune: probabil că guvernul României nu va mări bursa unui doctorand. Dar acest lucru s-ar putea întâmpla, dacă statul român va conştientiza faptul, că viitorul României ţine de specializarea acestui număr mic de oameni.

Probabilitatea faptului de a vedea acest lucru întâmplat dă o notă pesimistă vederii, pentru că ea ţine de o evidenţă mai mult negativă a rezultatului, decât pozitivă.

Nouă, personal, probabilitatea ne inspiră nelinişte. Pot exista, desigur, şi probabilităţi bune. Dar cele mai multe probabilităţi ne accidentează tot pe noi, pe cei care le aşteptăm cu sufletul la gură.

Unui om care îţi cere sfatul sau vrea să îl ajuţi cu ceva anume nu este indicat să îi vorbeşti în termeni…probabilistici.

Trebuie să îi spui: da sau nu. Dar cum astăzi nu mai suportăm lucrurile văzute foarte tranşant, probabilul este un mod frumos de ieşire din discuţie sau un mod de desprindere răutăcioasă faţă de orice responsabilitate pe care am putea să o avem vizavi de acela.

Şi, cu toate acestea, relaţiile stabile sau viaţa în ansamblu ei nu se poate crea pe probabilităţi, deşi lumea postmodernă este o lume fundamentată, prin excelenţă, pe o ideologie a instabilităţii şi a conflictului.

A lua seama la cineva, a-l vedea pe cineva îndeaproape, înseamnă a vrea să-l cunoşti, a fi dispus să îl cunoşti.

Acest lucru implică conştiinţa, responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu sau căutarea unui profit banal, material, prin încătuşarea aceluia într-un proiect profitabil pentru tine.

Poţi să fi atent la cineva pentru ca să-l exploatezi în favoarea ta dar poţi să fii atent la cineva, numai pentru ca să-i descoperi măreţia unicităţii sale şi a bogăţiei sale interioare.

Ultima accepţie a vederii, aceea de a avea grijă să se întâmple ceva, dă vederii dimensiunea proiectului și analizează faptul de a vedea prin prisma derulării proiectului urmărit.

Cartea aceasta se scrie conform unui plan sau se cablează la o idee pe motiv ce scrierea ei înaintează. Dar fără o grijă a noastră pentru detaliul următor, nu puteţi vedea ieşind ceva coerent din mâna noastră.

Grija pentru ceva anume implică un plan, o strategie pe termen lung, nu neapărat fixistă, dar care să se bazeze pe condiţii reale.

În afară de vederea înainte ca dar harismatic, trebuie să avem, mai toţi, o intuiţie a viitorului, care să ne stabilească acţiunile într-un anume context.

Dar niciodată să nu confundăm intuiţia noastră cu bogăţia de posibilităţi pe care o creează prezentul şi care trebuie să rectifice permanent lansarea noastră în viitor.

Ne aducem aminte, cu bucurie, că părintele profesor Vasile Răducă[6] ne amintea la un curs al său, faptul de a nu cădea în capcana idealurilor, care creează dependenţa de ele şi ne fac improprii unei alegeri realiste, pe care o implică momentul.

Cu ale cuvinte, trebuie să îţi strici mereu opiniile despre viitor, în măsura în care Dumnezeu îţi indică, în prezent, lucruri mult mai vaste decât proiectul tău intelectualist despre viitorul personal.

Și suntem de acord cu părerea sa.

Dar, în acelaşi timp, nu trebuie să ne modificăm traiectoria în mod fundamental, dacă ea concordă cu voia lui Dumnezeu. Numai că ea trebuie să se petreacă după cum vrea Dumnezeu şi noi trebuie să vedem realizarea ei într-o manieră fluidă şi deloc statică.

Verbul a vedea, după cum s-a putut observa, nu de puţine ori a trecut peste statutul său propriu: acela de stare personală care receptează imagini.

Dimensiunea duhovnicească a vederii a fost atinsă atât în contextul vederii ca şi contemplaţie dar şi a vederii ca apariţie.

Substantivul vedenie însă, a fost întotdeauna înţeles, în context ortodox, ca o apariţie sau ca o vedere a unor fiinţe reale sau a vederii slavei lui Dumnezeu. Pentru acest motiv am ţinut să discutăm semnificaţiile sale în ansamblul lor.

Numai că DEX-ul nostru nu este atât de serios faţă de această realitate după cum suntem noi. Seriozitatea noastră faţă de cuvântul vedenie este seriozitatea cu care Sfinţii lui Dumnezeu s-au raportat la această realitate  divino-umană.

Receptarea per ansamblu a cuvântului în dicționar e cea peiorativă însă, într-un mod regretabil. Și credem că e o urmare nefericită a concepţiei materialiste, pe care a promovat-o regimul comunist în România.

În concluzie, nu putem înţelege, într-un mod corect, ce e aceea o vedenie din acest dicţionar.

În primul rând, vedenia e desemnată aici drept o halucinaţie. Dar nu acesta este adevărul.

Vedenia este o apariţie reală, dar care nu poate fi reţinută cu forţa de puterile noastre umane. Când apare un drac în faţa noastră şi ne sperie, el nu e o ficţiune, ci doar o fiinţă care vine din alt plan decât cel uman şi pe care nu o putem reţine cu forţa, ca să o prezentăm şi altora, ca să o vadă şi, în consecinţă, să ne creadă.

Când vedenia e nălucă, fantomă sau miraj avem iarăşi o înţelegere defectuoasă a termenului, pentru că nu apar în vedenii lucruri şi fiinţe care nu există.

De fapt fantome nu există (acesta este punctul de vedere al credinţei ortodoxe) iar mirajul e o halucinaţie ce presupune o deformare a vederii sau a modului de a vedea.

Ne apropiem de adevăr când vedenia e văzută drept o fiinţă care apare în mod nedesluşit şi neaşteptat.

Dar vedenia nu încadrează numai o singură fiinţă, ci poţi vedea zeci de draci, iadul în integralitatea sa ori  realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu şi, pe aceasta, e adevărat, nu o poţi înţelege imediat, pentru că vedenia te ia prin surprindere.

Am fost iarăşi nevoiţi să avansăm discuţia şi să dam unele lămuriri asupra realităţii unei vedenii sau chiar răspunsurile finale.

Însă nu dorim să lăsăm pe cititorul nostru într-o întrebare perpetuă, până la răspunsul calificat şi de aceea, uneori, avansăm discuţia, pentru a relua, la momentul oportun, chestiunea respectivă şi a o analiza, fără să ţinem cont de faptul că am aproximat deja discuţia sau am aflat rezultatele finale ale ei.

În caracterizarea vedeniei ca ciudăţenie care sperie sau ca arătare este implicată numai vedenia demonică.

Avem aşadar o definiţie unilaterală a dicţionarului asupra a ceea ce se petrece în momentul când avem o vedenie.

Iar când vedenia e văzută ca imagine sau reprezentare, nu ni se indică şi a cui este sau ce se vede de fapt.

A treia explicaţie, ca vedere, ne lasă în aceeaşi zonă a nedesluşitului, pentru că această definiţie a dicţionarului e complet distorsionată, pentru ca nimeni să nu înţeleagă nimic, de fapt, din realitatea vedeniei.

Nu credem, din aceste motive, că avem de-a face aici cu o eroare oarecare, ci cu o greşeală ideologică, în care, la un termen religios ca acesta, de mare importanţă pentru desemnarea cunoaşterii lui Dumnezeu sau a realităţii veşnice, nu se ia în calcul aspectul definiţional pozitiv, ci se apelează numai la o abordare folclorică şi telurică a problemei, un fel de explicaţie de basm pentru cea mai grandioasă problemă din câte există.

Vom întâlni de multe ori asemenea situaţii şi trebuie să le înţelegem la propriu, ca deformări voite ale adevărului sau ca o lipsă de cultură religioasă profundă a filologilor cu pricina. Problema vedeniei aşadar, nu poate fi soluţionată cu niciun chip pe baza acestei definiţii a dicționarului.

Al treilea cuvânt pe care îl vom discuta e substantivul vedere şi el debutează cu accepţia: faptul de a (se) vedea. Văd ceea ce se vede dar mă şi văd. Văd în afara mea dar şi înăuntrul meu.

Ne aşteptam ca în semnificaţia verbului să apară vederea de sine şi nu în cea a substantivului, dar e bine că a apărut undeva.

Vederea de sine, care se derulează până la înţelegerea de sine e o realitate care nu poate fi înţeleasă decât în viaţa duhovnicească.

Va fi interesant, credem noi, când vom dezbate vederea de sine în diverse moduri şi vom nuanţa foarte mult această problemă.

Acum nu vrem să indicăm decât aceea că, vederea de sine nu e o vedere peisagistică, ci e o vedere-simţire şi o vedere-înţelegere.

Ceva văzut e ceva neconstrâns de vreo barieră. Ceea ce vedem noi pot vedea toţi, dacă ne referim la un spaţiu public sau la o formă de relief. Ne vedem unii pe alţii la piaţă, la Biserică, la televizor, pe stradă. Spaţiile deschise oferă vederi gratuite.

În măsura în care pot să văd soarele, îl împart cu alţii care îl văd. Dar sunt şi lucruri pe care nu le pot împărţi cu alţii, atunci când e vorba de lucruri private sau de lucruri secrete, de importanţă deosebită pentru securitatea naţională.

Putem vedea numai până la un anumit punct anumite lucruri. Sau putem vedea în măsura în care înţelegem ceea ce vedem. Trecem cu vederea peste o pagină de carte, dăm o rotire cu privirea prin magazin sau ne oprim să privim un tablou într-o expoziţie.

În măsura în care suntem pregătiţi să vedem acel lucru, îl şi înţelegem întru câtva. Ideea de competenţă evaluatoare se insinuează, în mod rapid şi de la sine, în discuţia noastră.

Pot recunoaşte pe un om. A ştii pe cineva din vedere înseamnă a nu avea relaţii apropiate cu acel om. Cunosc din vedere mulţi actori, cunosc din vedere diferite formate de carte, cunosc din vedere diferenţa dintre păpădie şi ştevie.

Dar a cunoaşte pe cineva din vedere presupune o distanţă, deloc nesemnificativă, între noi, cei care vedem şi cel care e văzut.

Intervalul acesta dintre noi şi el poate crea multe confuzii. Cu alte cuvinte ne putem întreba, dacă ceea ce reţinem noi din cineva, numai prin privire, este ceva semnificativ.

Cum se face că unii oameni ne rămân în cap deşi îi vedem numai o singură dată iar cu alţii trăim de o viaţă şi nu ştim ce culoare a ochilor au sau câte perechi de haine schimbă pe săptămână? Cât prindem în raza ochilor noştri din ceea ce vedem?

Dicţionarul nostru admite că putem cunoaşte pe cineva fără să avem un raport personal cu el. Dar a vedea la repezeală presupune un timp şi mai scurt în care am privit o persoană anume.

Vorbeam cu cineva pe stradă, acum, recent, şi, prin spatele nostru, trecea Mircea Dinescu[7], vorbind tare la telefonul celular. L-am privit fugitiv şi m-am întors la discuţia cu cel cu care vorbeam.

Dacă nu ştiam cine e Dinescu, nu cred că aş fi rămas cu imaginea sa în minte. Dar pentru că ştiam cine e, îl văzusem la televizor, citisem din scrierile sale…acesta a rămas la mine în minte, chiar dacă l-am văzut numai o fracţiune de secundă.

L-am reţinut, pentru că m-a surprins faptul că l-am văzut? Sau l-am reţinut pentru că vorbea tare la telefon?

Cred că l-am reţinut pentru că mă interesa. Și acest lucru înseamnă a privi la repezeală.

Înainte de examenele grele de la facultate îmi creasem obiceiul să mai trec cu ochii peste materie, cu câteva clipe înainte de examen. Uneori îmi rămâneau fixate în memorie anumite imagini, alteori imagini, date şi cifre, pe care le tot repetasem înainte, nu mai îmi apăreau nicidecum în memorie.

Cum se face însă că reţineam anumite date iar pe altele nu, deşi citeam toate paginile cursului sau ale cărţii de mai multe ori?

Ideea de selecţie ne contaminează şi ea în această situaţie, pentru că este evidentă alegerea unor imagini şi repudierea altora de către memoria noastră.

Dacă am susţine că, de fapt, reţinem numai anumite imagini care ne plac, o mie de imagini pe care am vrea să le uităm şi nu putem, ne reapar imediat în memorie şi ne bruschează.

Atunci când discuţia capătă aspecte abstracte, noţiunea de vedere îşi pierde din consistenţă devenind o realitate conclusivă.

Deşi nu putem să spunem chiar aşa de uşor pentru ce vedem ceea ce vedem, în sens abstract, vederea exprimă o consecinţă a unui întreg raţionament, adică reprezintă ceea ce noi nu putem să definim chiar atât de bine.

Nu ştim de ce vedem o floare, dar spunem că în vederea faptului de a o cerceta, noi  suntem de acord să o vedem, confundând ideea de vedere cu ideea de rezultat al vederii. Când vedem o floare nu ştim, în mod neapărat, şi de ce vrem să o vedem.

Dar când înţelegem ce ne-a atras la o floare, după ce reflectăm la acest lucru, ne dăm seama că există consecinţe majore în fiinţa noastră de la faptul că ne plac florile.

A vedea nu înseamnă şi a înţelege. Sau a înţelege nu înseamnă numai a vedea pur şi simplu. Dacă am înţelege de ce ne plac florile numai privind florile, totul s-ar reduce la o privire fără sfârşit a florilor.

Dar nouă nu ne place doar să le privim, ci să le şi mirosim, să le atingem, să ştim cum le cheamă, să ştim cine le-a sădit, cum se pot îngriji…

Cu alte cuvinte, nu ne satisface doar simpla lor privire. Dacă discutăm despre vedere nu trebuie să reducem pe om doar la vedere. Omul nu are numai ochi, dar reliefarea ochilor ne va pune în relaţie şi cu celelalte componente ale fiinţei umane.

Când cineva ne devine subiectul principal al vederii[8], căutăm mereu, la fiecare clipă, să îl descoperim pe cel pe care îl dorim. El ne devine, prin raportarea la el, propria noastră sursă de inspiraţie sau un motiv de problematizări intime.

Ne interesăm de cineva fără ca să îi provocăm traume. Îl urmărim pentru a-l înţelege. Asta e varianta frumoasă pe care o putem alege. Dar hărţuirea, intimidarea, escrocarea unui om se înscrie într-o perspectivă inumană a vederii.

Punem în vedere cuiva, îi facem cunoscut faptul că trebuie să plătească telefonul sau să închidă gazele de la aragaz. Avertizarea, atenţionarea e o punere în vedere. Ceea ce reţinem e tocmai ceea ce trebuie să facem sau să nu facem.

Imaginea însă ne devine obsesie, dacă vedem mereu, în spatele nostru, pe cel care vrea să ne omoare sau ne deprimă ideea banilor de chirie pe care trebuie să-i avem şi nu-i avem.

Dacă trecem cu vederea că e aprinsă culoarea roşie la semafor putem muri. A nu lua în vedere sau a trece pe lângă ceea ce vezi, a fi inconştient faţă de ceea ce se poate întâmpla dacă treci peste interdicţii, arată vederea ca ceva la care nu trebuie să renunţi.

Obligativitatea intervine în discuţia despre vedere ca o şansă, care ne poate da liniştea sau viaţa. Când pericolul este subevaluat atenţionarea e superfluă. Dacă nu ai fost receptiv la creionarea pericolului, constatarea sa post factum nu aduce decât grave prejudicii personale.

Poţi însă să treci cu vederea anumite greşeli ale copilului tău, dacă îi pare rău de ceea ce a făcut. A redeschide discuţia despre ceea ce trebuia făcut şi nu s-a făcut, în cazul copilului care regretă ceea ce a făcut, nu e decât o pierdere de timp.

A depăşi o situaţie jenantă înseamnă a vedea ce trebuie pentru viitor, decât ce trebuia în prezent.

Românul a făcut din întâlnirea cu prietenii, cu cunoscuţii săi o bună vedere, o bună re-vedere.

La revedere nu înseamnă că nu ne vom mai întâlni niciodată, ci, dimpotrivă, că ne vom întâlni într-o zi, mai devreme sau mai târziu, şi atunci ne vom bucura că suntem iarăşi împreună, că putem comunica, că putem să ne veselim de ceea ce auzim şi vedem că am făcut amândoi.

Buna vedere este o vizibilitate bună a ochilor, când luăm expresia în legătură cu un obiect. Dar când e vorba de un om, buna vedere este o întâlnire plăcută.

Nu dăm mare credibilitate expresiei o surpriză plăcută din cauza afectării ei evidente. Surprize plăcute au oamenii excesiv manieraţi.

Omul duhovnicesc vorbeşte în termenii bucuriei la vederea cuiva drag. Ne revedem după ani şi ani de zile, revedem scrisori, jurnale, amintiri, ne revedem cum arătam acum nu ştiu câţi ani.

Şi întotdeauna trăim sentimentul revederii amestecat cu acela al revizuirii. Ne-am dori atunci ca unele lucruri să nu se fii întâmplat sau să se fii întâmplat mai mult timp.

Ochii noştri sunt văzători. Ei văd. În acest capitol vom analiza, puţin mai încolo, modul cum se formează vederea, cum se produce vederea din punct de vedere anatomic.

Cei cu vederi scurte sunt însă miopi dar, mai ales, înceţi la minte. Gândirea non-profundă este o privire de suprafaţă. Modul epidermic de a privi lucrurile nu ne avantajează prea mult. Rămânerea la impresii fugare, disparate ne arată nişte oameni frivoli. Trebuie să analizăm în mod atent ceea ce vedem, ca să avem pretenţia că putem vorbi despre un subiect cu o cât de cât autoritate.

Autoritatea, modul în care te faci ascultat ţine de cât de bine cunoşti, ştii, ai văzut subiectul pe care îl dezbaţi. Nu poţi convinge auditoriul că eşti apt să conferenţiezi, dacă nu ai văzut ceea ce trebuia văzut, dacă nu ai ştiut să vezi o bună sistematizare a materialului care va fi expus, dacă nu poţi vedea modul în care se conexează sau trebuie să se conexeze, din mers, discursul cu auditoriul.

În momentul când ai început să plictiseşti auditoriul ţi se demonstrează că nu ştii cum trebuie să vorbeşti acestor oameni. Sau, dimpotrivă, poţi să vorbeşti lucruri mult mai grele decât puterea de înţelegere a auditoriul pe care îl ai şi discursul să fie un fiasco total, pentru că nu au venit să te asculte oamenii care sunt în temă cu ceea ce tu conferenţiezi.

O altă dimensiune a termenului e şi aceea de înfăţişare exterioară, de chip.

Noţiunea de prosopon e o realitate marcantă în Ortodoxie. Faţa nu e numai o aparenţă, o înfăţişare exterioară, o mască, ci și o realitate personală.

Faţa unui om nu înseamnă numai carne, ci și un mediu prin care sufletul îmi comunică stările sale interioare.

Faţa este o carte de vizită a persoanei, e modul prin care mă apropii de cineva, e modul prin care plonjez în viaţa celorlalţi. Nu vorbesc cu cineva, pe care vreau să-l cunosc, stând cu spatele la el sau privind într-o parte, cu o morgă indiferentă, ci privindu-l în față.

Ca să cunosc pe cineva, trebuie să vreau să-i văd faţa, să stăm faţă în faţă. Apoi îl reperez după faţă, îmi aduc aminte de faţa lui sau vreau să-i văd faţa pentru că mi-e drag.

Vedem multe din faţa lui, pe faţa lui.

Vedem adesea că soţia noastră este tristă, pentru că are o faţă tristă, dar copilul nostru e vesel, pentru că i-am luat o ciocolată şi se bucură pentru ea.

Vedem că cineva are o faţă de mort sau o faţă parşivă. În alte feţe vedem invidie sau smerenie, măreţie sau incultură, sfinţenie sau necredinţă.

Dacă avem timp să vedem, dacă ne facem timp în acest sens, putem să învăţăm o bogăţie negrăită de date, de atitudini, de sentimente, de imperative din privitul la feţele oamenilor.

Aspectul cuiva, ceea ce vedem la el, poate fi providenţial sau, în acelaşi timp, catastrofal.

Dacă suntem urmăriţi de cineva, o faţă zâmbitoare şi bună ne poate da încrederea că putem scăpa, prin intermediul ei, din situaţia dramatică în care ne aflăm.

Pe când chipul care mă determină la păcate este cel pe care îl simt ca pe o cursă, ca pe cel care mă agasează continuu.

Pot să fiu încurcat de aspectul vestimentar al cuiva. Pot să-l consider un domn şi el să fie un puşcăriaş. Pot să văd în ea o doamnă foarte cochetă, dar să aflu că e o prostituată.

Suportul estetic al omului ne poate duce în eroare.

Însă putem să vedem prin frumuseţea feţei cuiva şi pe Dumnezeu şi bunătatea pe care Dumnezeu o coboară în om.

Ne înfăţişăm unii altora ca nişte oameni, indiferent de cât de buni sau de răi suntem. Contează însă cum te prezinţi şi ca ce te prezinţi.

Nu cred că oamenilor le este indiferent cine eşti. Ei te judecă după ceea ce spui despre tine, după ceea ce faci şi după cum vorbeşti în general. Faţa ta îi priveşte prin ochi, gura ta le vorbeşte, zâmbetele şi grimasele tale trebuie să fie în ton cu momentul.

La înmormântare trebuie să arătăm ca la înmormântare şi la nuntă trebuie să dansăm ca la nuntă. Ni se impune un mod de a fi şi de a privi lucrurile în funcţie de cadrul în care suntem. În măsura în care nu consunăm cu anturajul nostru, vom fi excluşi sau marginalizați.

Marginalizarea produce o privire deformată asupra vieţii şi a oamenilor. De aceea, nu trebuie să ne închipuim cumva, altcumva decât suntem. Nu trebuie să trăim în iluzii. Dacă intrăm în lumea autoficţionalizării continue ne e foarte greu să avem apetenţă pentru realitate.

Întotdeauna vom fi şi vom face mai puţin decât ne-am închipuit. Decalajul între închipuire şi realitate e traumatizant.

Dacă eşti un aurolac sau un toxicoman vei vedea lumea în alţi parametri decât un taximetrist sau decât un monah. Pierderea în gânduri, atât de blamată de societatea noastră veşnic grăbită şi eficientă, ne va duce la sapă de lemn.

Când ajungi şomer ţi se cere să priveşti din altă perspectivă realitatea şi posibilităţile de a câştiga un venit. Ca să optezi pentru ceea ce ţi se potriveşte, trebuie să vezi ce poţi face. Dar trebuie să vezi bine. Trebuie să vezi atât bunele cât şi relele viitoarei şi posibilei tale munci.

Nu trebuie să-ţi scape din vedere detaliile. Nu trebuie să ajungi maniacul detaliilor dar nici să le excluzi şi să crezi că poţi să mergi şi fără ele. Ţi se va trage atenţia asupra lor şi vei vedea şi tu, că fără atenţia la detalii faci numai boacăne.

Trecând în sfera priveliştii, a peisajului, orice ne rămâne în minte e important pentru viaţa noastră interioară.

Spunem că am văzut mări, că am văzut munţi, piramidele Egiptului, stelele de pe cer la observatorul astronomic sau peştii de la delfinariu. Orice ni se deschide în faţa ochilor se constituie într-o privelişte.

Mai nou se spune, că tot ceea ce vezi în faţa ochilor poate fi o oportunitate sau o posibilitate de experiere. A încerca o pereche de pantaloni este o experienţă comercială.

Suntem de acord că priveliştea arată spre un mod de viaţă relaxat, curtenitor, amabil. Posibilitatea de a se creea o oportunitate ţine de agerimea de a conveni pentru o alegere, de nevoile pe care le ai, de o alegere presantă.

Alegem să muncim în străinătate, vedem că acolo e mai bine şi avem de-a face, în acest caz, cu o oportunitate viabilă pentru noi.

Şi când dăm peste o mare afacere sau peste o moştenire neaşteptată găsim marele pot, marele bingo.

Peisajele sunt gri sau colorate, ele se succed foarte rapid când mergi cu maşina sau cu trenul sau pur şi simplu ieşi din peisaj, când maşina în care erai sare în râu, din cauza şoferului care a adormit la volan.

Se spune că profesorul X nu pare să fie din peisajul academicienilor, dar se ambiţionează să rămână acolo, pe când un altul se cere în peisaj, pentru că e de acolo, e rupt din realitate, fiindcă are competenţele staturii academice.

Odată cu filmele de lung metraj şi cu documentarele de televiziune putem avea orice imagine ne dorim, numai să ştim unde s-o căutăm online. Se pot filma peisaje sau se pot inventa peisaje. Atunci când realitatea e creată artificial, ea te poate îngrozi sau te poate arunca în necunoscut.

Orice paraşutare în necunoscut face din peisaj ceea ce nu este: o realitate personală care ne înspăimântă, care ne dinamitează sensibilitatea. Poţi fi blocat de peisajul pe care îl vezi sau de scena pe care ţi-o poate face un cunoscut.

În peisajul străzii poţi fii un om banal sau cineva şi, când eşti cineva, eşti deja un personaj social. Peisajele se pot crea pentru tine sau pentru alţii. Dacă treci pe unde trec şi alţii te poţi împărtăşi de imaginea lor, fără ca aceia să dorească în mod expres acest lucru.

Vindem imagine, dorim imagine, ne place să vedem ceea ce alţii nu vor să vedem la ei sau am vrea să vedem tot ceea ce vor alţii să vadă.

Dar putem să fim văzuţi şi cum nu vrem noi, putem deveni nişte fotografii riscante sau banale şi ne putem transforma, după moartea noastră, într-un număr anume de poze disparate, fără introducere.

Întotdeauna am crezut că a face o poză înseamnă a vorbi natural iar a face fotografii înseamnă să introducem un anume grad de porozitate nefireas„ că în discursul nostru.

Important e că văd şi mă văd. Îmi dau seama că mă văd. Uneori uit că mă privesc pe mine însumi sau uit că privesc oamenii sau îi privesc privindu-mă şi privindu-i. Mă apropii de orizontul frumos al apusului şi mă îndepărtez pe zi ce trece de el. Admir privelişti, imagini, iconuri.

Visul fiecăruia e să vadă totul dintr-o imagine. Însă e posibil acest lucru? E posibil să dăm totul cuiva numai privindu-ne? Sau lor le este de ajuns numai să ne vadă?

Dorinţa aceasta renaşte mereu: dorinţa de a vedea şi a fi văzut. Căci a vedea şi a fi văzut creează legăturile complexe dintre noi.

Ceea ce ni se înfăţişează în faţa ochilor poate să fie oribil pentru noi sau foarte entuziasmant. Înfăţişarea noastră poate dezgusta pe cineva sau de ea se pot îndrăgosti anumite persoane.

Priveliştea era locul deschis, în care puteai să vezi cum mor Sfinţii Mucenici: o privelişte plină de jale dar care îţi întărea credinţa.

Priveliştea e ceea ce vezi după ceea ce ieşi dintr-o pădure sau în mijlocul pădurii, unde sunt mai puţin copaci şi foarte multă iarbă.

Privelişti încântătoare se deschid vederii noastre, atunci când suntem pe vârful muntelui şi privim împrejur.

Suntem privelişte oamenilor şi îngerilor [I Cor. 4, 9, cf. ed. BOR 1988]. Suntem privelişte deschisă ochilor lui Dumnezeu.

Orice tertip am face nu ne putem escamota vederii altora: noi suntem ceva interesant pentru ei. Vedem un peisaj şi pictăm un peisaj. Putem încadra orice într-un peisaj: un munte, o femeie, un cartof, trei picături de sânge, o scobitoare, trei perechi de ochelari, un tren sau o mare întreagă de portocale dintr-un supermarket.

Putem face dintr-o idee un peisaj sau putem subţia un peisaj până la dimensiunile unei idei. Maleabilitatea peisajului nu e însă chiar atât de corectă.

Eu pot să-l iau ca atare într-o fotografie, să-l concep realist dar, dacă încep să-l pictez, îl pot transforma într-o lume lugubră sau ideală.

Vârful cu dor, fotografiat, îl trimit acasă la bunicii mei, dacă sunt în excursie. Atunci trimit o vedere, un semn al locului unde sunt şi această carte poştală e un semn că mai sunt încă în viaţă.

Importanţa unei astfel de cărţi poştale poate fi extrem de semnificativă câteodată. Dacă trimit o felicitare sau o fotografie prin mail, celălalt, cel care o primeşte, o poate repera ca un semn de viaţă de la mine, ca pe-o aducere aminte sau ca pe o insultă.

Uneori vedem pe oameni prin gesturile pe care le fac sau ar vrea să le facă. O pungă de carne sau o carte, date de către cineva, pot însemna ceva important pentru cel care are nevoie de ele.

Nu sunt de acord cu gesturile care nu sunt bune la nimic. Degeaba îmi dai mie o vacanţă în Guatemala dacă mie îmi trebuie numai un computer sau degeaba îmi aduci lame de bărbierit sau gel de păr dacă eu nu le folosesc.

Cadoul trebuie să fie ceva prin care să te văd. Cadoul trebuie să mi te evoce. Cadoul trebuie să mi te facă extrem de explicit pe tine, gestul tău şi motivul gestului tău.

Atunci îl pot purta înaintea minţii mele tot timpul sau îmi voi aduce aminte de el cu mare emoţie şi recunoştinţă. Dacă mă iubeşti, poţi să mi te faci prezent mai mereu, prin toată neuitarea ta faţă de mine.

Avem puncte de vedere. Avem păreri care ne unesc şi păreri care ne despart. Pot să văd prin idei sau să-mi fac o idee despre ce mi-ai spus vreodată despre tine.

Tot ceea ce eu cred, crezurile mele formează convingerile mele. Eu cred că cel mai important lucru este acela de a cunoaşte pe Dumnezeu şi a ne bucura întru El.

Concepţia mea despre lume poate fi scrisă în câteva sute de pagini, fără ca eu să scriu, probabil, tot ceea ce aş fi vrut să scriu despre relaţia mea cu lumea sau ceea ce mi-am dat seama că înseamnă acest lucru.

Înţelegem mult mai puţine lucruri decât trăim. Ne e greu să le ordonăm pe toate în ceva pe înţelesul tuturor sau ceea ce ni se pare nouă logic, firesc sau duhovnicesc, altora  să li se pară absurd.

Rămânem la ideile pe care le considerăm corecte şi le respingem pe cele pe care le-am înţeles a fi în afara adevărului. Ne debarasăm mereu de vederi deformate despre realitate.

Când spui: nu credeam să văd şi acest lucru, deja ai început să vezi şi altceva decât ştiai până acum.

Ne revedem ideile, faptele, gesturile. Părerea de rău şi dorinţa iertării e o vedere sinceră a vieţii şi a acţiunilor personale.

Sunt lucruri care se adâncesc în noi, vedem acest lucru în mod continuu, cât şi altele care mereu se schimbă.

Putem să observăm că ne mişcăm spre bine sau spre rău, pentru că conştiinţa noastră ne spune acest lucru.

Înţelegem, în concluzie, că realitatea vederii este extrem de complexă dar şi de profitabilă pentru viaţa noastră interioară.

---

[1] Cf. *** Dicţionar Explicativ al Limbii Române [DEX], ed. a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1154.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Domenico_Mansi.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Salvador_Dal%C3%AD.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_R%C4%83duc%C4%83.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Dinescu.

[8] Din punct de vedere ortodox, fiecare om e un subiect şi niciodată un obiect. Concepţia ortodoxă personalistă de interrelaţionare reciprocă între oameni, exclude ideea obiectualizării persoanei umane, pentru că persoana e o sursă infinită de deschidere şi de revelare în comuniune.

Vom ajunge, în mod negreşit, şi la o discuţie despre omul-obiect, despre omul nedorit şi despre subom.

Dar trebuie să reţinem adevărul, că oamenii se regăsesc pe ei înşişi în comuniune, când se văd ca persoane inedite în fiecare clipă. Pentru că, în măsura în care pierdem dimensiunea revelatorie a omului, discuţia despre umanitate este doar un artificiu oratoric.