– De când v-am cunoscut, Părinte Dorin, am înțeles un lucru, zic eu important: că nu vă e frică să dialogați. Și, mai ales, că nu vă e frică de întrebările deranjante…Pentru mulți acestea termină brusc interviurile…sau asta îi face pe mulți să fie reticenți să mai dea interviuri…

De unde lipsa aceasta de frică sau de sfială față de celălalt, față de dialog?

– Iubită doamnă, dialogul (în morfematica lui fiind dia + logos) nu se poate trăi, dacă nu crezi că te poți exprima prin cuvânt. Și când spun cuvânt nu mă refer doar la cuvinte, ci și la gesturi, la expresii ale trupului, la tot ceea ce faci și lași în urmă și care sunt tot…cuvinte. Faptele mele sunt întrupări ale cuvintelor mele, adică ale intențiilor, ale dorințelor mele, ale modului în care vreau să mă las în urmă.

Și dialoghez și vreau să dialoghez din ce în ce mai profund și din ce în ce cu mai mulți oameni pentru că eu cred în posteritatea cuvintelor și în transpunerea mea în alții, cât și a altora în mine. Și când pot vorbi și când alții doresc să îmi vorbească, eu sunt avid să aud lucrurile lor esențiale, constitutive, ceea ce sunt ei, pentru că vreau să îi primesc în mine la modul total.

De aceea am vorbit de trans+punere, de sădire a altora în mine și a mea în ei, pentru că aceasta este esența dialogului, a aceea ce se poate face prin cuvânt, a ceea ce poate să schimbe cuvântul în oameni.

Și tot ceea ce am scris și am vorbit în mod esențial, cu oameni care sunt flămânzi și însetați de confesiunile personalizante, au rămas între noi și în noi: între cei cu care m-am destăinuit și în cei care m-au citit. De aceea am crescut în alții și cresc, în ființa lor, prin cuvânt, după cum și alții cresc în mine prin cuvintele vieții lor.

Însă vreau să fiu și mai…în lăuntrul răspunsului. Nu mi-e teamă să dialoghez cu nimeni și nici nu mi-e frică de întrebări, pentru că sunt mereu întrebare, căutare, dorință…Cine se teme de anumite întrebări se teme de ceea ce nu vrea să afle despre sine. Iar conștiința noastră, că vrem sau că nu vrem noi, ne vorbește despre adevăruri dureroase la nivel personal.

Am discutat cu tot felul de oameni fără să îmi pese de cum își formulează ideile, de câte greșeli fac sau nu fac, de locul unde am fi fost, de cât de rău sau de bine intenționați sunt nefăcând tabu din nimic. Și am avut de învățat, când vine vorba despre experiența de viață, mai ales de la oameni foarte famați: de la nebuni, înșelați, posedați, prostituate, infractori, recidiviști, agramați, de la oameni atei sau sataniști, liber cugetători sau zeflemitori a orice.

De multe ori cu scursura lumii (mulți cred că nu mai au nicio șansă…dar se înșală) am vorbit mult mai liber și mai argumentat decât cu teologi, cu oameni școliți sau manierați. De ce? Pentru că nu se tem să mă nege, să mă conteste, să mă beștelească după cum vor…iar pe mine nu mă interesează să fie manierați cu mine, în mod neapărat…ci să fie ei înșiși.

Și când omul te drăcuie în față, când spune că nu suportă ceea ce gândești tu, când îl faci să îți dea cu ceva în cap…doar pentru o anume întrebare…sau pentru o privire…atunci îți spune lucruri esențiale despre sine, dialogice. Și dialogul începe când uiți de mască, când te simți vizat cu adevărat, când nu mai ai pe unde scoate cămașa în fața evidenței, când te vezi prost și…singur…

Iar oamenii religioși, care sunt mari șarlatani într-o mare și dureroasă majoritate, nu suportă întrebările la care…se simt goi; care le vădesc goliciunea.

– Bine, dar asta e o dovadă de multă ipocrizie să nu recunoști că nu știi…sau că nu ești…sau că nu ai o anumită viață ortodoxă…

– Da, sunt de acord: e o mare ipocrizie să fugi…de propriul tău adevăr…

– Însă cât putem să vorbim despre propriul nostru adevăr…într-o lume care votează doar cu aparențele…și o doare în cot de ce e omul în sine?

– La o primă vedere, nu mulți sunt interesați de adevăruri profunde, ontologice. Însă asta e doar o mascare a realității…Pentru că, în definitiv, postmodernitatea noastră e avidă de lucruri ontologice, dar înțelese individualist.

Spre exemplu, cu ce se face rating la televizor?

– Cineva înjură pe altcineva, mai ne arătăm sânii, ne batem în direct, ne aruncăm poalele în sus…Toți facem politică…sau gargară

– Da…Și astea sunt lucruri ontologice, care țin de noi…Sexualitatea e o problemă ontologică în primul rând și nu sociologică. Pentru că sexualitatea ne definește ca bărbat sau femeie și eu nu o pot transgresa fără să o caricaturizez, cum se întâmplă cu genitalitatea în cadrul schimbării de sex.

Iar oamenii au dreptate când caută să își înțeleagă sexualitatea și emoțiile și gândurile și impulsurile de tot felul, pentru că ei caută să afle răspunsuri despre ei înșiși. Iar în teologia ascetico-mistică a Bisericii noastre (foarte puțin cunoscută, spre marea nefericire a lumii) noi nu facem nimic altceva, ajutați de către harul lui Dumnezeu, decât să ne înțelegem sufletul și trupul, să vedem cum funcționăm după Dumnezeu și cum funcționăm în urma defecțiunilor pe care păcatele le produc în ființa noastră.

Și când suntem ahtiați de dedesubturile vieții altora, de erotism, de planuri de vacanță, de tot felul de soluții salvatoare, fără doar și poate, suntem în sfera împlinirii ontologice, pentru că dorim să știm cine suntem noi, dacă suntem duplicabili (de aici ideea clonării), dacă mai există cineva ca noi, ce putem să facem noi, care ne sunt limitele…

Și când omul, botezat odată, când era el mic…iar acum, la maturitate, îi e frică, se panichează de moarte…nu suportă morții…nu ne spune altceva prin teama lui de groapă decât că a înțeles că moartea e ultima lui limită. Și tocmai de aceea îi tai cheful de mâncare bună și de curvii și de croaziere când îi aduci aminte că moartea e o luptă, mai înainte de a fi o trecere

În Teologii Dogmatice Ortodoxe mai mult sau mai puțin recente, s-a încercat o secularizare a evenimentului morții, ca o consecință directă a minimalizării sau a excluderii vieții duhovnicești, în sensul că dracii și Îngerii, Sfinții și frica sufletului că se desparte de trup au fost estompate sau chiar eliminate și se vorbește despre moarte ca despre…băutul unei căni de apă. Totul pare simplu și lipsit de nuanțe. Adică îți vine să mori…și mori, vorba trupei Iris.

Însă trecerea noastră de la viața trupească la cea sufletească, apoi de la cea sufletească la cea duhovnicească în mod preponderent e o trecere care are multe necunoscute și multe surprize, ca și trecerea de la viața fără moarte…la viața în așteptarea morții.

Și când viața e o continuă așteptare a morții sau o continuă experiere a dezlipirii de viață, viața și dialogul, deodată, sunt pline de tăceri bogate, pline de cuvinte.

Încerc (mă întorc la întrebarea anterioară) să vorbesc cu oamenii din perspectiva francheții morții și a bucuriei veșniciei. Pentru că moartea e foarte serioasă iar veșnicia cu Dumnezeu e foarte bucuroasă, foarte plină de veselie. Și când vorbesc cu cineva la nivelul conștiințelor noastre sunt, deopotrivă, serios până la cutremur interior și bucuros până la confesiuni de mare subtilitate, pe care nu le regret mai apoi, dar care, nu de puține ori, au fost cuțitele cu care am fost înjunghiat pe la spate…

Însă dialogul, în măreția lui ultimă, e punere pe cruce din iubire de semeni. Și îndrăznesc să fiu folositor de sincer cu diverși oameni, care mă înțeleg mai mult sau mai puțin, pentru că fiecare are dreptul la seriozitatea conștiinței ortodoxe, adică la seriozitatea mântuirii.

Și, sunt conștient, că multe lucruri pe care le spun, care sunt înainte de vreme pentru mulți, sunt sulițe în care se pot sinucide. Însă, pe de altă parte, am înțeles ceva și mai important, aceea că a te reține excesiv de mult și a nu destăinui despre profunzimile experienței ortodoxe altora e un deserviciu adus mântuirii oamenilor, care își pot aduce aminte, peste 10, 20, 40, 60 de ani…o frântură din cuvintele tale sau din fața ta…

De aceea eu nu cred în relevanța imediată a predicii…sau a predicii care îți spune totul în 10 minute. Da, te poți converti din 3 minute de cuvântare sau dintr-o singură frază…Însă ai nevoie de mii de predici mai apoi și de zeci de mii de cărți și de mii de ore de studiu…pentru ca să te întâlnești, din ce în ce mai mult, cu măreția dumnezeiască a credinței ortodoxe.

Adică nu cred într-o Ortodoxie fastfood, pe care o înveți dintr-o carte sau doar de la un Sfânt și prin care te transformi în poster…sau în știutorul tuturor problemelor lumii și ale Teologiei. Pentru că viața cu Dumnezeu e o viață în care se înglobează întreaga istorie, întreaga umanitate, întreaga experiență…și nimic nu e tabu de știut…atâta timp cât fiecare lucru e convertit în resort al mântuirii personale.

– De aceea nu trebuie să ne fie teamă să dialogăm…și să citim orice fel de carte…

– Da…Multe dintre tarele noastre în comunicare țin tocmai de o firavă experiență a trăirii cărților. O carte nu se citește, ci se trăiește…bineînțeles, dacă și tu ești viu…și nu un mort ambulant. Iar trăirea cărților e un dialog sincer cu autorii lor.

Dacă ne interesează cărțile lui Balzac sau picturile lui Dali dar nu și Balzac și Dali eu cred că suntem niște imbecili consumatori ai culturii pentru sine. Pentru că nu te poți bucura de 10 idei ale unui om, cuprinse într-o carte sau într-un tablou, dar nu și de omul care le-a dat viață.

Faptul că noi, astăzi, am ajuns la performanța ingrată de a elogia o carte dar a fi indiferenți până la lacrimi față de autorul ei, arată că suntem niște imbecili consumatori de carte. Pentru că numai niște imbecili, adică niște oameni cu capacități reduse de înțelegere, se bucură că au găsit două mere…și cred că cele două mereu sunt mai importante decât un copac plin cu mere.

Însă imbecilitatea axiologică despre care vorbesc e o constantă postmodernă, pentru că se caută asfixierea creatorilor de valori într-un ocean de imitatori, în speranța alinierii valorilor cu non-valorile pe aceeași masă  a consumului.

Și, după cum vedem la hipermarchet, o carte despre sex, una despre yoga, Sfânta Scriptură, un roman de aventuri, salamul și ciocolata sunt la un loc. Și toate sunt…mărfuri. Dacă cumpărăm o carte religioasă de la hipermarket sau de la librărie ea nu este un bun valoric…ci o marfă, scanată la codul de bare…

Și ne uităm la preț…ne scârmăm în buzunar…și o cumpărăm, fără ca prețul să fie un echivalent măcar a 10 % din munca depusă la carte sau a sfințeniei ei. Și pentru că putem să cumpărăm cărți foarte grele și sfinte la prețuri ridicol de mici…ni se pare că autorii lor sau conținutul lor nu contează…

Și de aici contează mai mult banii…și oamenii mai deloc…Pentru că oamenii care au scris cărțile sau care au făcut anumite lucruri și istoria lor nu se știu…ci noi cumpărăm numai…marfă. Și astfel ne materializăm până în suflet în loc să ne spiritualizăm până în cea mai fină particulă a trupului nostru.

Iar dacă suntem materie, groși la minte și la inimă…nu ne mai trebuie dialog, care înseamnă să te pui în cuvânt ca să mergi spre celălalt…ci excludem întâlnirea…și stăm în banca noastră…Numai că și banca putrezește…

Did you like this? Share it: