Dumnezeiescul Augustin

al Hipponei

Predica de pe munte

a Domnului nostru

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Cartea a doua. Capitolele  6 şi 7 de la Sfântul Apostol Matei

Capitolul al 9-lea

Variantă manuscriptică la cererea a 6-a din Rugăciunea Domnească

30. A şasea cerere este: „Şi nu ne duce pe noi întru ispită”.

Câteva manuscrise conţin cuvântul „a conduce”, care este, după părerea mea, echivalent în înţelegere cu primul, fiindcă amândouă traduc cuvinte concrescute din acela grecesc, formând un cuvânt care este folosit.

Căci, în multe părţi, rugăciunea exprimă această cerere:  „Suferinţa noastră fă să nu fie dusă întru ispită”.

Iar cele care se spun aici exprimă în ce sens e folosit cuvântul: „a conduce”.

Dumnezeu suferă pentru noi atunci când suntem atrași spre ispită

Pentru că Dumnezeu nu ne conduce El Însuşi spre ispită, ci suferă pentru că omul poate fi atras întru ispită. Fiindcă astfel se depărtează de ajutorul Său, conform unei prea ascunse alipiri de rău şi devine cu totul deşert.

Însă îngăduie să fim ispitiți pentru ca să ne cunoaștem pe noi înșine

Dar, din raţiunile Sale cele adânci, El judecă starea acestuia ca o depărtare de Sine şi permite să fie lăsat întru ispită. Căci fără ispită nimeni nu poate fi lămurit, ca să se cunoască pe sine.

Căci acestea s-au scris: „Cel care nu a fost ispitit, ce fel de lucruri cunoaşte?”. Iar, în altă parte, e Apostolul care zice: „Şi ispitirea în trupul meu voi nu aţi dispreţuit” (Gal. 4, 14).

Pentru că din aceste împrejurări, el învaţă cum că ei îşi arată fermitatea (steadfast). Fiindcă nu au fost schimbaţi de către bunătate, prin aceste dureri care au venit peste ei, şi pe care Apostolul le numeşti ca fiind „trupeşti”.

Dumnezeu le cunoaște pe toate

Căci şi înainte de toate ispitele noi suntem cunoscuţi de către Dumnezeu, Care cunoaşte toate lucrurile înainte ca ele să se întâmple.

Încercarea lui Dumnezeu e o cunoaștere a noastră de sine și nu o cunoaștere a noastră de către Dumnezeu

31. Căci de aceea s-a zis: „Domnul nostru e un Dumnezeu care ne încearcă pe noi, ca El să poată cunoaşte dacă Îl iubim pe El” (Deut. 13, 3).

Iar cuvintele: „ca El să poată cunoaşte” sunt folosite, în acest caz, pentru a desemna starea reală a omului. Căci El ne poate face să ne cunoaştem.

Drept pentru care noi spunem că e o zi plină de bucurie ziua ispitirii, fiindcă ne face să fim plini de bucurie şi să scăpăm de răceala lenevirii.

Fiindcă suntem trândavi. Și nenumărate alte lucruri ne aduce în scurt timp şi pe care le găsim detaliate, fie în  discuţiile obişnuite ale oamenilor, fie în discursurile învăţate de oameni, fie în Sfintele Scripturi[1].

Despre ereticii care credeau că Dumnezeu e neștiutor în ceea ce privește viața oamenilor

Şi ereticii care se opun Vechiului Testament nu înţeleg aceasta, gândind că semnele neştiinţei, ca aici, sunt folosite pentru El, Cel care a zis: „Dumnezeul vostru este un Dumnezeu care vă încearcă pe voi”.

Ca şi când în Evanghelie nu s-ar fi scris despre El: „Şi acestea El le-a zis încercându-l pe el, căci El Însuşi cunoştea cele pe care avea să le facă” (In. 6, 6).

Căci dacă El cunoştea inima lui, ca Unul care l-a cercat, ce înseamnă că El dorea să vadă ispitirea lui?

În realitate El a făcut aceasta, ca cel care a fost încercat  prin ispite, să se poată cunoaşte pe sine însuşi şi pentru a putea să se condamne pe sine pentru deznădejdea sa. Şi astfel mulţi s-au îngrăşat cu pâinea Domnului, pe când gândeau că ei nu au îndeajunsă mâncare[2].

Nu ne rugăm ca să scăpăm de ispite ci să nu ne pierdem cu totul atunci când suntem ispitiți

32. Aşa că, aici nu ne rugăm ca noi să nu fim ispitiţi, ci ne rugăm ca să nu fim aduşi întru ispită. Căci dacă este necesar ca fiecare să fie trecut prin foc, cel care se roagă, se roagă nu pentru a nu fi atins de către foc, ci ca el să nu se piardă cu totul în acest foc[3].

Exemple de ispitiri din Scriptură

Pentru că, „cuptorul lămureşte lucrarea vaselor şi încercarea necazului pe omul drept” (Iis. Sir. 2, 5). Şi de aceea a fost ispitit Iosif cu ispita desfrâului (Fac. 39, 7), dar el nu a căzut întru ispită.

Susana a fost şi ea ispitită, dar ea nu s-a lăsat condusă sau dusă întru ispită (Sus. 1, 23). Şi mulţi alţii, de ambele sexe, la fel.

Iar Iov (Iov 1, 13-19), mai mult decât toţi.

Dumnezeu nu l-a rugat pe Satana ca să îl ispitească pe Sfântul Iov

Căci Domnul a privit acele admirabile fapte de credincioşie faţă de Sine, pe care ereticii şi duşmanii Vechiului Testament, când vor dori să le batjocorească cu netrebnicile lor guri, vor agita acestea deasupra celorlalte arme ale lor, cum că Satana a fost rugat ca să îl ispitească pe el[4].

Dar ei pun problema ca nişte oameni nepricepuţi. Căci nu pot să înţeleagă aceste lucruri, despre cum Satana a putut să vorbească cu Dumnezeu.

Dumnezeu e atotprezent

Şi nu înţeleg (pentru că ei nu pot să o facă, fiindcă sunt orbi de atâta superstiţie şi controverse) că Dumnezeu nu ocupă un loc asemenea unei forme corporale, care ar exista într-un loc şi nu ar putea să existe şi în altul sau că ar exista într-o parte, aici, undeva şi în altă parte, de asemenea, la voia întâmplării.

Însă El este oriunde prezent în măreţia Sa şi nu Se divide în părţi, ci este peste tot în mod deplin.

O perspectivă antropomorfă despre Dumnezeu

Dar dacă ei îşi aleg o vedere trupească[5] şi vorbesc despre ea, gândind trupeşte cuvintele: „Cerul este tronul Meu şi pământul aşternutul picioarelor Mele” (Is. 66, 1) sau alte verste care poartă acelaşi fel de mărturii, ca atunci când a zis: „Nu vă juraţi pe nimeni: nici pe cer, pentru că este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ pentru că este aşternut al picioarelor Lui”(Mt. 5, 34-35), atunci ce minune e dacă dracul, căruia îi place să locuiască pe pământ, stă sub picioarele lui Dumnezeu şi vorbeşte ceva în prezenţa Sa?

Dumnezeu vorbește în conștiință ființelor raționale. Dumnezeu a scris legea naturală în inimile oamenilor

Căci când vor fi capabili să înţeleagă, că nu există suflet, oricât ar fi de rău, care deşi poate gândi în alt fel, în acelea să nu vorbească conştiinţa lui Dumnezeu?

Căci atunci, pentru ce a scris Dumnezeu legea naturală în inimile oamenilor? Căci despre această lege Apostolul a zis: „Căci, pe când neamurile care nu au lege, prin lucrurile naturale au reţinut cele ale legii.

Acestea neavând lege, sunt lege pentru ele însele, căci arată lucrarea legii scrisă în inimile lor.

Fiindcă conştiinţa lor poartă propria lor mărturie şi gândurile lor, pe de o parte, îi acuză iar, pe de altă parte, îi scuză, în ziua când Domnul va judeca tainele/secretele oamenilor” (Rom. 2, 14-16).

Şi de aceea, acestea se întâmplă în orice suflet raţional, care gândeşte şi raţionează, deşi gândește orbeşte datorită patimilor.

Căci noi vorbim oricând de faptul, că puterea de raţiune în aceştia este adevărată, însă nu e ea însăşi[6].

Deşi e o mare lumină a adevărului în aceasta, oricâte slăbiciuni ar avea. Și aceasta este capabilă de a fi iluminată, încât se poate percepe o anumită măsură a adevărului prin raţiune[7].

Ce minune este, dacă sufletul decăzut prin rău, pervertindu-şi gândirea prin plăcere, este arătat ca având puterea de a auzi glasul lui Dumnezeu Însuşi, adică acel glas al Adevărului, oricând adevărat, deşi acesta e primit de un Drept, care a fost încercat îndelung?

Însă e un neadevăr să se spună aceasta, despre cel ce a poftit să primească numele demonului.

De aceea, despre un asemenea exemplu, în care Dumnezeu a fost adesea auzit vorbind, asemenea creaturilor materiale şi trecătoare, indiferent dacă cu cei buni sau cu cei răi, acesta se referă la faptul că El e Domnul şi Călăuzitorul tuturor şi Judecătorul fiecăruia după faptele sale bune.

Căci, spre exemplu, aşa înţelegem şi Îngerii, care apar sub diferite înfăţişări omeneşti şi despre care Profeţii zic: „am văzut pe Domnul”.

Astfel, ce minune este, dacă nu în unire de gând, cel puţin prin acel fel de creaturi, care sunt potrivite pentru o astfel de slujire, Dumnezeu se zice că a vorbit cu diavolul?

Dumnezeu ni se adresează tuturor. Și noi trebuie să vorbim cu fiecare om, după exemplul Domnului

33. Şi să nu ne imaginăm, că datorită necredinţei lor în slava Sa şi a celor ce ţin de dreptatea Sa, tocmai din această cauză Dumnezeu a vorbit cu el[8].

Căci dacă El a vorbit cu un Înger dumnezeiesc, dar şi cu un demon plin de nebunie şi pofte, drept este ca El să vorbească şi cu un om plin de nebunie şi pofte.

Aşa că, să facem parte tuturora să vorbească cu noi, după cum El vorbeşte cu acel om bogat, care avea o râvnă plină de mare nebunie şi pe care El a dorit să-l critice, zicându-i: „Nebune, în această noapte sufletul ţi se va cere de la tine: iar toate acele lucruri pe care tu le ai, unde le vei duce în grabă?” (Lc. 12, 20).

Polemică cu ereticii care nu înțeleg cum se raportează Dumnezeu față de  Satana

Şi, cu siguranţă, că Domnul a zis lucrurile acestea în Evanghelie, pentru acei eretici, care, chiar dacă vor sau nu, îşi vor îndoi gâturile lor[9].

Căci dacă ei sunt tulburaţi (puzzled) de această realitate, cum că Satanei i s-a cerut de către Dumnezeu, ca un Drept să fie încercat, eu nu îmi explic cum de se bucură, dacă eu îi silesc pe ei să îmi explice, de ce s-a zis de către Domnul Însuşi în Evanghelie, către Ucenicii Săi: „Iată, Satana urăşte dorinţa pe care o aveţi, căci el poate să vă cearnă ca pe grâu” (Lc. 22, 31) şi i-a spus lui Petru: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, pentru ca credinţa ta să nu slăbească” (Lc. 22, 32)?

Şi atunci când ei îmi vor explica aceasta, ei îşi vor explica, în acelaşi timp, ceea ce mă întreabă pe mine. Dar, dacă ei nu vor fi în stare să explice aceasta, atunci să nu îndrăznească, cu nesăbuinţă, să blameze în orice carte ceea ce citesc în Evanghelie fără supărare.

Ispitele sunt expresia milostivirii lui Dumnezeu

34. De aceea, ispitele din acest loc[10], ale Satanei, nu sunt prin puterea sa, ci datorită îngăduinţei Domnului.

Și indiferent dacă au scopul de a-i pedepsi pe oameni sau sunt încercări şi examene pentru ei, ele sunt în acord cu milostivirea lui Dumnezeu.

Despre diverse feluri de ispite

Şi există o foarte mare diferenţă între felul ispitelor în care poate cădea fiecare om.

Pentru că Iuda, care a vândut pe Domnul său, nu a căzut într-una asemănătoare cu aceea în care a căzut Petru, când, sub influenţa fricii, s-a lepădat de Domnul său.

Însă eu cred că există şi ispite comune tuturor oamenilor, când fiecare dintre noi, deşi foarte hotărâţi[11], totuşi cedăm luptei trupeşti, căzând în păcate în vreun fel, ori fiind supăraţi faţă de vreun frate.

Şi trebuie un efort serios să aduci pe unul ca acesta să vadă ceea ce este drept[12], deşi se cere un lucru mic, în comparaţie cu porunca creştină a liniştirii, după care ispitele, vorba Apostolului: „atunci nu aţi fost atacaţi de ispită, altfel decât sunt toţi oamenii”[13] (I Cor. 10, 13).

Şi despre aceasta zice mai departe: „Dar Dumnezeu este credincios, căci nu vă va da să suferiţi întru ispită mai presus decât sunteţi voi în stare ci, odată cu ispita, vă va da şi o cale de scăpare, ca să fiţi în stare să o purtaţi” (I Cor. 10, 13).

Şi în acest verset, el[14] a făcut foarte evident faptul, că noi nu ne rugăm ca să nu putem fi ispitiţi, ci ca noi să nu fim siliţi să cădem în ispită.

Pentru că noi suntem siliţi spre ispită, dacă astfel de ispite ni se întâmplă, când noi nu suntem capabili să le purtăm.

Dar când ispitele periculoase, prin care suntem ruinaţi ne sunt aduse şi ne silesc la păcat, ele se ridică fie din circumstanţe benefice, fie din circumstanţe nefaste ale vieţii.

Căci nu eşti zdrobit şi aruncat la pământ numai prin enervarea ce ţi-o provoacă împotrivirea, după cum nu eşti silit să fii prins de păcat, prin belşugul pe care îl aduce bunăstarea[15].

Eliberarea noastră de rău

35. A şaptea şi ultima cerere este: „ci ne eliberează de [cel] rău”[16]. Pentru ce ne rugăm noi? Numai pentru ca să nu fim siliţi înspre răul de care noi suntem liberi.

Acest lucru era discutat şi de a şasea cerere. Dar aici, noi vrem să fim eliberaţi de acesta, întru care noi am fost deja conduşi.

Şi când aceasta se va face, nu va rămâne nimic înfricoşător sau vreo urmă de ispitire din toate acelea care te fac să te temi.

Am ajuns muritori prin păcatul Protopărinților noștri dar credem și nădăjduim că vom scăpa de mortalitate

Deși, în această viaţă, de-a lungul căreia ne îngrijim de trupul nostru muritor, întru care am fost aduşi de ispitirea şarpelui, nu putem spera că pot sta altfel lucrurile[17].

Dar sperăm ca, într-un timp viitor, să se întâmple şi acest lucru. Şi aceasta este nădejdea în cele care nu se văd, despre care Apostolul, când a vorbit despre ea, a zis: „Şi credinţa este încredinţarea de cele care nu se văd” (Evr. 11, 1).

Înțelepciunea duhovnicească e o achiziție personală  veșnică

Însă înţelepciunea, care este recunoscută în această viaţă, nu va dispărea în slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu.

Şi aceasta, din cauză că noi, cu foarte mare grijă, suntem atenţi la ceea ce avem de înţeles din revelarea lui Dumnezeu şi despre care El ne atenţionează.

Şi ceea ce vom face cu cea mai ardentă dragoste, în căutarea noastră după cele pe care trebuie să le înţelegem, referitor la revelarea/descoperirea lui Dumnezeu, vor rămâne ale noastre.

Transfigurarea trupului nostru începe de acum

Pentru că astfel, după transfigurarea acestui trup muritor, care a zăcut în pământ datorită morţii, acela va fi desăvârşit în fiecare mădular în parte, la fiecare om din orice veac, datorită fericirii ce au început s-o trăiască în această viaţă şi pe care unii dintre noi o trăiesc din când în când, încordându-şi fiecare nerv destins şi liniştindu-se.


[1] Ispitirile pe care le îngăduie Dumnezeu pentru păcatele noastre ne scot din amorţeala patimilor. Lepădăm lenevia, lepădăm nepăsarea şi ne trezim cu multă pocăinţă în inimă. Ispitele pot fi adesea un şoc folositor.

[2] Vremea ispitelor e o vreme a umilinţei şi a umplerii de cunoştinţe mântuitoare. Tocmai când crezi că eşti flămând, adică în vremea ispitei, prin gândire smerită, înţelegi voia lui Dumnezeu şi ea este pâinea duhovnicească a omului.

Ne umplem de înţelepciune dacă căutăm înţelepciunea. Ne umplem de voia lui Dumnezeu, dacă o culegem şi atunci când credem că suntem cei mai decăzuţi.

Clipa deznădejdii poate deveni o clipă care se poate converti în multă nădejde. Doamne, ai milă de noi şi ne învaţă mereu voia Ta cea preasfântă! Învaţă-ne să ne smerim inimile şi să ne rugăm Ţie cu credinţa, că Tu eşti mântuirea celor care strigă către Tine.

[3] Ispita e un foc în care te arzi, în care ţi se năucesc simţurile, dar care trebuie învinsă, chiar dacă şi cazi în ea, chiar dacă te răneşti. Chiar dacă ai păcătuit, dacă te pocăieşti, nu te-ai lăsat omorât de ispită.

A rămâne în focul ispitei şi a te lăsa pentru totdeauna în ea este moarte, e pieire. De aceea spune Dumnezeiescul Augustin, că ispita te răneşte puţin, dar important e să nu te doboare definitiv.

[4] Pe Sfântul Iov.

[5] Un idol despre Dumnezeu, format dintr-o reprezentare mentală.

[6] Adică: în mod total, deplin.

[7] Prin puterea de a gândi, de a judeca lucrurile. Dumnezeiescul Augustin, pornind de la capitolul 2 de la Romani, vorbeşte despre capacitatea adâncă a raţiunii de a sesiza adevărul, chiar dacă cel care vrea să gândească adevărul e foarte păcătos. Chiar dacă nu poate percepe decât foarte chior adevărul, mintea omului percepe, totuşi, ceva din adevăr.

Ceea ce spune aici Dumnezeiescul Augustin e foarte adevărat şi duce mai departe o teză şi anume: oamenii ştiu că există Dumnezeu, ştiu că ceea ce fac rău e rău, dar nu le place să se depărteze de poftele şi apucăturile lor, pentru că le îndrăgesc iar alte bucurii nu au cunoscut şi unii, poate, că nici nu cred că există altfel de bucurii.

Faptul că se convertesc mari păcătoşi denotă adâncimea de cugetare sădită de Dumnezeu în mintea noastră şi de sesizare a adevărului.

Decăderea noastră afectează raţiunea noastră, firescul gândirii, dreapta cugetare. Primim gânduri rele şi aceste gânduri rele, mincinoase, exclud adevărul din mintea noastră. Şi dacă nu mai trăim după adevăr, nu mai vrem să recunoaştem nici pe Dumnezeu, supremul Adevăr, deşi înţelegem, diminuat însă, că El e Adevărul iar poziţiile noastre sunt omeneşti şi desuete.

[8] Cu Satana.

[9] Am păstrat expresia fără un corelativ sintetic (pentru că puteam spune: „se vor smeri”) și aceasta, pentru a arăta fragilitatea de gând a Dumnezeiescului Augustin. Ereticii sunt îngâmfaţi. Ei par să aibă „adevărul” şi merg ţanţoş, încrezători în ei. Ei nu cunosc smerenia, care vine numai din adevăr şi dintr-o viaţă smerită.

De aceea îşi vor îndoi gâtul, pentru că vor fi ruşinaţi, când vor găsi, când vor înţelege că Dumnezeu nu e de acord cu prostiile minţii lor eretice.

Ereticii sunt unidimensionali. Unii îl ludă pe papă şi vor să îşi extindă cultura lor religioasă. Alţii cercetează Scripturile şi le răstălmăcesc după cum vor, ca să le pună de acord cu nebuniile pe care le debitează de câteva secole.

Unii aşteaptă venirea Domnului, dar nu fac nimic pentru mântuirea lor. Alţii sunt interesaţi de botez, de „harisme”, de calcule, de „regate”, de te miri ce.

Fiecare are felia lui de rătăcire. Nu le place plenitudinea Bisericii lui Dumnezeu, căci lor le plac gândurile lor şi nu pe cele ale lui Dumnezeu.

Şi caută adevărul în afara adevăratei vieţi şi a adevăratei Biserici, a Bisericii mame şi unica. Ei caută, mulţi dintre ei sunt sinceri, dar dacă caută în întunericul lor, tocmai de aceea au rezultate infime.

Doamne, adu-i pe fraţii noştri rătăciţi la înţelegerea Ta şi ne miluieşte! Ai milă de noi şi ne iartă!

[10] Cartea Sfântului Iov.

[11] Angajaţi în viaţa după Dumnezeu.

[12] Cred că se referă la cel care se supără cu cineva.

[13] Adică aţi avut ispite comune tuturor şi nu mai mult decât atât. Traducerea din ed. BOR 1988 spune acest lucru în felul următor: „ Nu v-a cuprins ispită, care să fi fost peste puterea omenească”.

[14] Sfântul Pavel. Se referă la ultimul verset citat din I Corinteni.

[15] Şi binele, cât şi răul ne pot fi ispită şi un îndemn la păcat.

Dumnezeiescul Augustin ne îndeamnă să gândim cinstit. Putem invidia pe cineva şi îl putem duşmănii pentru că trăieşte o viaţă de sfinţenie, după cum putem urma un sfat rău, un exemplu rău şi iarăşi să păcătuim. Pentru că facem un bine ne putem mândri, dar putem face un rău, pentru că îl voim pur şi simplu.

Nu neapărat, dacă cineva vrea să ne enerveze, noi ne şi enervăm, după cum nu e neapărat, ca cineva care vrea să ne convingă să îl urâm, să ne poate determina să îl şi urâm.

După cum, a sta pe lângă un om Sfânt nu mă sfinţeşte de la sine şi nu mă face înţelept şi priceput ca şi el, dacă nu trăiesc ca el, dacă nu depun eforturi asemănătoare lui, la puterea mea de a lucra şi a gândi, tot aşa, dacă stau pe lângă un om păcătos, nu mă va face să fiu de acord cu faptele lui, dacă nu voi vrea.

Chiar dacă cineva mă va obliga să fac un păcat şi îl fac de silă, în inima mea eu nu am consimţit la acest act şi vina mea e mai mică decât a lui, a celui care m-a obligat să îl fac.

[16] În varianta pe care o traducem nu se personalizează răul. De aceea am pus pe cel între paranteze drepte, pentru ca să fie în forma pe care noi o cunoaștem. Însă aici se vorbește, mai degrabă, de eliberarea de păcat, de răul păcatului, decât de scăparea noastră de ispitele demonilor.

[17] Adică, că vom scăpa de mortalitate.

Did you like this? Share it: