Dumnezeiescul Augustin

al Hipponei

Predica de pe munte

a Domnului nostru

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Cartea a doua. Capitolele  6 şi 7 de la Sfântul Apostol Matei

Capitolul al 11-lea

Cifra 7 în Scriptură. Conexiunile teologice dintre Fericiri și Rugăciunea Domnească

38. Cifra 7 a acestor cereri poartă în sine, mi se pare, o corespondenţă cu alte locuri unde apare cifra 7 şi pe care predica de faţă ni le ridică spre înţelegere.

Căci dacă avem frica lui Dumnezeu, prin care cei săraci cu duhul sunt numiţi fericiţi, atunci suntem unii care a lor este Împărăţia cerurilor.

Şi haideţi să cerem ca să se sfinţească numele lui Dumnezeu între oameni, prin aceea că: „frica, care este curată, va dăinui pentru totdeauna” (Ps. 18, 10).

Şi dacă evlavia este cea prin care cei smeriţi sunt numiţi fericiţi, pentru acest lucru ei vor moşteni pământul.

Şi haideţi să cerem ca să vină Împărăţia Lui, chiar dacă nu suntem cu toţii pregătiţi! Căci putem astfel deveni smeriţi. Și El nu ne va depărta. Sau chiar dacă va veni din cer pe pământ, în slava celei de a doua veniri a Sa.

Căci la aceasta noi vom fi bucuroşi şi Îl vom lăuda pe El, atunci când va zice: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, şi moşteniţi Împărăţia pregătită pentru voi de la punerea temeliilor acestei lumi”(Mt. 25, 34/Dan. 7, 22; Mt. 20, 23; 25, 21; In 14, 2; I Petr. 1, 4, 9; 3, 9; Apoc. 21, 7).

Pentru că, „în Domnul”, zice Profetul, „se va lăuda sufletul meu; smereşte auzul meu şi voi fi fericit” (Ps. 33, 2).

Dacă este cunoaştere cea prin care unii îşi jelesc păcatele, atunci aceia sunt fericiţi şi pentru aceea ei vor fi mângâiaţi.

Atunci să ne rugăm ca voinţa Sa să se facă, precum se face în cer aşa şi pe pământ, pentru ca trupurile care sunt pe pământ să fie de acord, ca să facă o pace completă şi desăvârşită cu sufletele lor.

Căci aşa este în cer, unde noi nu ne vom mai jeli/nu vom mai plânge. Căci acolo nu va fi această plângere pe care o întâlnim în veacul de acum, căci nu mai sunt lupte între unii sau alţii, care aici ne fac să spunem: „Văd o altă lege în mădularele mele, luptând împotriva legii minţii mele” (Rom. 7, 23).

Şi referitor la aceasta din urmă, mărturia noastră ne face glasul plin de îngrijorare şi de teamă: „O, nenorocit om! Cine mă va scăpa de trupul morţii acesteia?” (Rom. 7, 24).

Dacă este o putere, cea prin care unii sunt numiţi fericiţi, pentru că flămânzesc şi însetoşează după dreptate, atunci aceia vor fi săturaţi.

Atunci să ne rugăm, ca pâinea noastră cea de toate zilele să ne fie dată nouă astăzi şi prin care să fim întăriţi şi sprijiniţi, căci putem fi capabili să primim bogăţia desăvârşirii celei mari.

Dacă este o înţelepciune ca cei care sunt milostivi să fie numiţi fericiţi, atunci aceia vor fi miluiţi. Să ne rugăm dar pentru iertarea datoriilor datornicilor noştri, pentru ca şi datoriile noastre să fie iertate.

Dacă este o înţelegere ca cei care sunt curaţi cu inima să fie numiţi fericiţi, atunci aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Să ne rugăm nu pentru a nu fi duşi întru ispită, ca nu cumva, având o inimă făţarnică, să nu alergăm doar după bine – şi mă refer aici la toate acţiunile noastre – şi să nu fim, în acelaşi timp, unii care urmărim să avem lucruri trecătoare şi trupeşti.

Căci ispitele se ridică din aceste lucruri, care pentru oameni înseamnă oboseală şi nenorocire.

Şi nu mai avem, din cauza lor, putere asupra noastră. [Mă refer la faptul], dacă aceia nu au puterea să înfrunte astfel de ispite. Căci momelile acestor felul de lucruri, îi fac pe oameni să le creadă bune şi, din această cauză, să creadă că le aduc fericirea[1].

Dacă este o înţelepciune ca cei care sunt făcători de pace să fie numiţi fericiţi, atunci ei vor fi numiţi copiii lui Dumnezeu. Să ne rugăm dar, ca şi noi să putem fi liberi de rău, pentru ca multa libertate a lui Dumnezeu să ne facă pe noi liberi, adică fiii lui Dumnezeu, căci noi putem striga, prin Duhul înfierii: „Avva! Părinte!” (Rom. 8, 15).

Poruncile lui Dumnezeu în viața noastră

39. Însă nu vrem să fim nepăsători şi să trecem peste amănunte. Fiindcă toate aceste cereri, prin care Domnul ne-a învăţat cum să ne rugăm, El le-a stabilit ca unul care este Conducătorul nostru. Și ni s-au poruncit acestea, pentru ca prin ele să ni se ierte păcatele noastre.

Prin ele, El ne dă nouă mare milă. Fiindcă aceasta este singura înţelepciune prin care scăpăm de necurăţia noastră.

Fiindcă în niciun alt fel nu trebuie să ne rugăm, altfel decât ne rugăm prin aceasta. Căci aşa putem să intrăm în unire cu Dumnezeu.

Rugăciunea noastră rămâne fără rod dacă nu îl iertăm pe aproapele nostru. Mt. 6,14-15

Căci noi spunem: „şi  ne iartă nouă, după cum iertăm şi noi”. Şi dacă noi minţim în această unire cu El, întreaga rugăciune pe care o facem este fără rod.

Căci El spune aşa: „căci dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru, Cel ceresc, vă va ierta de asemenea şi pe voi. Dar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Mt. 6, 14-15).


[1] Păcatul e mai puternic decât noi, în fiinţa noastră, dacă credem că ne aduce „fericirea”. Încrederea noastră în el, bucuria faţă de iluzia lui, e cea care întăreşte păcatul în noi, rana lui amarnică.

Înşelarea noastră, greşeala noastră e această percepţie nefastă, această confundare a răului, a păcatului, cu binele, cu virtutea.

Până nu înţelegem că păcatul e un rău şi nu vedem în ce constă acest rău, din mila lui Dumnezeu, nu putem să o rupem cu păcatul, căci vraja lui e vie în noi şi încă mai credem în el.

Când nu mai simţim niciun drag faţă de păcat, atunci înţelegem că păcatul nu mai e crezut de noi ca ceva „interesant” şi atunci, trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu. A nu mai simţi plăcere pentru păcat e un mare dar de la Dumnezeu, un dar după multă trudă împotriva păcatului.

Did you like this? Share it: