Predică la duminica a 19-a după Rusalii [2010]

Lc. 6, 31- 36, cf. GNT

31. Și după cum doriți (catos telete) ca să vă facă vouă oamenii, în același fel (omios) să faceți [și voi] lor.

32. Și dacă îi iubiți pe cei care vă iubesc pe voi, ce har/bunătate/milă/bună voință (haris) este [aceasta] pentru voi? Pentru că și păcătoșii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei.

33. Și dacă faceți bine (agatopiite) celor care vă fac vouă bine, ce har/bunătate/milă/bună voință (haris) este [aceasta] pentru voi? Și păcătoșii același [lucru] fac.

34.  Și dacă dați bani (danisite), mai degrabă, celor [cărora] nădăjduiți să vi-i dea [înapoi], ce har/bunătate/milă/bună voință (haris) este [aceasta] pentru voi? Și păcătoșii dau bani păcătoșilor, pentru ca să-i primească asemenea (ta isa).

35. Ci iubiți (agapate) pe vrăjmașii voștri (tus ehtrus imon) și faceți bine (agatopiite) și dați bani fără să așteptăți să vă fie returnați (miden apelpizontes)! Și plata/răsplata (mistos) voastră va fi mare și veți fi fiii Celui Preaînalt (ii ipsistu). Căci El este bun (hristos) cu cei nemulțumitori (tus aharistus) și răi (ponirus).

36. Fiți milostivi/compătimitori (ictirmones), după cum [și] Tatăl vostru (o Patir imon) milostiv/compătimitor este.

***

Iubiți frați și surori întru Domnul,

pentru mulți dintre noi exigențele Scripturii și ale Tradiției sunt năucitoare, ca să nu spun desuete sau cu totul prostești, dintr-un simplu fapt: nu le înțelegem divino-uman ci secularist. Iar iubirea pentru vrăjmași, milostenia și împrumutul nereturnabil sunt adevărate acte de iresponsabilitate într-o lume capitalistă, unde apărarea imaginii proprii, grija față de capitalul propriu și plata la data scadentă sunt norme constitutive ale vieții sociale.

Dacă nu îți aperi imaginea…pari slab și lipsit de spirit antreprenorial. Nu garantezi, în acest mod, că îți pasă de statutul tău social și de aceea ești un element rău pentru instituția în care lucrezi. Vei fi concediat…tocmai pentru că asupra ta planează suspiciuni…pe care nu ți le-ai soluționat în instanță sau în media.

Dacă ești milostiv sau…prea milostiv…ești un om risipitor și condus de sentimente, fapt pentru care nu poți să fii pus în puncte de conducere cheie, tocmai pentru că ești…labil sentimental.

Dacă împrumuți cu bani și nu aștepți returnarea lor…ești o adevărată calamitate economică, pentru că încurajezi parvenitismul, nemunca și te dovedești, din nou, un om fără viziune economică, pentru că banii trebuie înmulțiți continuu și nu risipiți.

Iar Domnul, Care vine și ne vorbește despre statutul de fii ai Celui Preaînalt, vine și ne vorbește despre o proiecție religioasă utopică, pentru că în nicio lege a României sau a Uniunii Europene nu se stipulează faptul că trebuie să devenim fiii lui Dumnezeu după har sau că suntem ajutați să devenim așa ceva.

Și, din punct de vedere practic, viața duhovnicească, viața cu Dumnezeu, în lumea capitalistă postmodernă, e o viață subversivă, după cum a fost și în comunism, atâta timp cât Legea lui Dumnezeu…nu este prezentă, în mod fundamental, în constituția statului român și, cu atât mai puțin, a Uniunii Europene; o uniune cu fundamente economice in principium și nu culturale sau religioase.

Tocmai de aceea credința religioasă e din ce în ce mai nerelevantă pentru o lume dominată de economic și de folosirea oamenilor în mod utilitarist. Și când ceea ce contează e doar contul bancar, poziția socială și traiul fără griji, centrarea pe binele propriu exclude binele altora.

Aproapele nostru, dacă e văzut prin grilă concurențială, e dușmanul nostru, cel cu care ne batem la examene sau pentru păstrarea locului de muncă și, pentru ca să rămânem noi la serviciu și să piardă el locul de muncă, trebuie să îl minimalizăm și să îl turnăm securistic față de șefi…și nu să îl ajutăm să ne lase pe drumuri.

Fapt pentru care, în mod practic, suntem forțați să fim prea prevăzători cu oamenii și deloc sinceri cu ei, mai ales cu cei care ne ștampilează existența la modul financiar. De aceea și închiderea în noi înșine, mimarea fericirii și a atotștiinței, rapoartele de activitate bombastice și aiuristic de false, pentru că ne temem pentru noi, pentru statul nostru economic și social…

Cum putem fi ortodocși într-o lume materialist-utilitaristă? Când suntem văzuți doar ca unelte de lucru, care atunci când se îmbolnăvesc sau nu mai sunt rentabile sunt aruncate la groapa de gunoi a statisticii, cum să mai credem că suntem văzuți pentru noi, pentru ceea ce suntem noi și nu pentru ceea ce facem sau putem să facem pentru o instituție anume?

Răspunsul e din nou traumatizant: nu ni se dă nicio șansă să fim ortodocși reali, care să Îl iubim și să Îl ascultăm pe Dumnezeu întru toate și să ne sfințim viața în relație cu Domnul Cel Preaiubitor și Stăpânul Preamilostiv al vieții noastre.

Așa, statistic și la grămadă, suntem profitabili la vot, când suntem manipulați, când suntem înjosiți, când suntem secătuiți de energie…dar nu și când vrem să vorbim, personal, fiecare dintre noi, despre modul nostru de viață cu Dumnezeu și despre viziunea ortodoxă pe care o avem despre existență, despre aproapele, despre timp, istorie, veșnicie.

Într-o carte a mea conchideam, în mod argumentat, că teologia ortodoxă și viața ortodoxă în România nu penetrează, în mod semnificativ, până la nivel politic, economic sau mediatic. Adică modul nostru de a fi și de a gândi nu influențează, în mod semnificativ, societatea contemporană.

Iar dacă nu suntem influenți, atunci nu suntem nici credibili. Pentru că cineva te creditează și îți urmează opiniile dacă tu ți le exprimi și dacă opiniile tale pot fi găsite peste tot. Însă, peste tot, găsim reclame la mașini, sucuri, haine, călătorii…dar mai puțin sau deloc…reclame la viața și teologia ortodoxă.

Acum, poate, mulți râd de „evanghelizatorii” cu megafon în mână sau care cântă la chitară sau care merg cu rucsacul în spinare, din om în om și…își predică ideile și modul de viață. Însă mai devreme sau mai târziu, când vom accepta adevărul dureros, că România botezată ortodox habar are, în mod majoritar, în ce crede și cum trebuie să trăiască, vom merge și noi pe stradă, vom ieși pe stradă, vom scrie la nivel online, vom cerși atenția…așa cum o fac lupii civilizați ai prozelitismului actual.

De ce? Pentru că Bisericile noastre se vor goli. Va bătea vântul prin ele. Și va bătea nu pentru că noi nu știm tipic și nu cântăm frumos sau nu slujim în Biserici, ci pentru că noi nu mai știm cine suntem, pentru că nu mai trăim ortodox, și nu mai gândim ortodox, și de aceea suntem nerelevanți.

Și vom fi din ce în ce mai nerelevanți pentru postmodernitate pentru că nu mai suntem ingenui. Distanța dintre noi și Părinții noștri Sfinți va fi atât de mare încât nici noi nu vom mai avea chef să ne credem drept credincioși. Și, deja, nu mai avem chef să ne batem cu pumnul în piept pentru viața noastră ortodoxă, pentru că ea nu mai are culoare proprie.

Și nu mai știm cum să trăim ortodox pentru că nu mai avem prea mulți Teologi, ci avem mulți ritualiști, mulți oficianți de slujbe. Iar slujba, în sine, nu mai are nicio noimă pentru omul de astăzi, care intră de pe stradă în Biserică, pentru că ea vine dintr-o mentalitate divino-umană, înrădăcinată în Scriptură și Tradiție și nu din supermarket.

Însă, mă reîntorc și la Evanghelia zilei, asta pentru cei care îndrăznesc să trăiască imposibilul: adică ortodox. Pentru că acest comportament dumnezeiesc, în care mă raportez la altul potrivit conștiinței mele, e unul pentru care sufăr multe. Fiindcă, fără doar și poate, gesturile mele de iertare, milosteniile mele, împrumuturile mele fără gândul să mi se mai restituie (adică tot niște milostenii) vor fi înțelese de foarte mulți foarte prost și vor considera cumințenia, sfiala, bunul meu simț, munca mea jertfelnică și, adesea, enorm de gratuită, drept semne de inadaptare și de prostie și nu de noblețe.

Adesea sunt întrebat cât câștig pentru că am studii doctorale, pentru că am făcut Doctorat în Teologie sau de ce sunt nebun de îmi dau cărțile pe gratis. Când omul aude din ce trăiesc, când aude cât muncesc pe degeaba și cum sunt răsplătit pentru asta, rămâne stupefiat (și îi dau dreptate!), pentru că nu se merită să faci atâtea pentru a fi socotit o cârpă cu care alții se șterg pe picioare.

Și mă întrebă de ce nu mă…reprofesionalizez. Și iarăși îi dau dreptate!

Numai că eu trăiesc împreună cu Dumnezeul milei și Care dă fiecăruia după adâncul inimii lui, într-o logică non-utilitaristă și sunt împlinit cu ceea ce sunt și fac și nu consider bogăția o virtute, ci decența. Însă decența mea nu e o virtute capitalistă și, pentru că nu am conturi bogate, nici posesiuni, nici mașini, nici iahturi, nici afaceri ilegale cu statul sau împotriva lui sunt un prost cu diplome multe, adică un pierde vară.

Însă creștinii ortodocși, prin teologia și viața lor, sunt niște pierde vară în capitalism, pentru că prețuiesc omul și valoarea lui, nu îl resping pentru că e sărac sau are handicap, nu îl lasă să moară de foame și să fie disprețuit, nu urmăresc să facă bani din nefericirea altora sau din slaba lor informare.

Ci trăiesc, în mod profund, supralogica lui Dumnezeu, Care e bun cu cei care nu merită binele…dar au nevoie de el, ca oricare dintre noi. Iar compătimirea noastră și ajutorul nostru nu urmăresc să ia ochii unuia sau altuia astăzi și mâine, pentru ca să dăm bine la public, ci vizează binele stabil, ontologic al oamenilor, care se înveșnicește în noi.

Tocmai de aceea milostivirea, ca expresie complexă și totală a persoanei noastre, ne face să fim fiii Celui Preaînalt, care ne învață să gândim din perspectiva veșniciei și pentru veșnicie viața și munca noastră și nu strict utilitarist, nu doar pentru câteva sute sau mii de lei.

Din acest motiv, studiul teologic, milostenia, iertarea, mersul la Biserică, conduita profund ortodoxă nu ne aduc bani în mod neapărat și nici nu ne propulsează profesional (ci, dimpotrivă) dar ne fac din ce în ce mai proprii veșnicei relații cu Dumnezeu, veșniciei, care nu e capitalistă.

Și dacă acum încercăm să fim cât mai puțin capitaliști și cât mai mult ortodocși, Împărăția lui Dumnezeu e plină de oameni care au trăit în diverse sisteme sociale dar nu au trăit în ritmul lor sau la parametrii lor ci în ritmul comuniunii cu Dumnezeu, care transcende orice model societal.

De aceea e greu dar nu imposibil să gândești și să trăiești ortodox. Mai greu e să fii acceptat ca ortodox într-o lume ne-ortodoxă în mod fundamental. Însă nici aceasta nu e o problemă insurmontabilă, dacă ortodocșii vor să învețe, din ce în ce mai mult, să vorbească cu putere și în mod explicit unei lumi, care nu vrea să asculte pe nimeni.

Răsplata noastră va fi mare: trăirea în slava lui Dumnezeu pentru veșnicie! Și cred că o asemenea viață e incomensurabil mai prețioasă decât tot ce ne poate oferi fantasmatica lume postmodernă. Amin!