Într-o seară cu ploaie am fugit după „Povestea vorbii”

Când am trecut în clasa a 5-a, la gimnaziu, doamna profesoară Ileana Cojocaru, profesoară de Limba și Literatura Română, profesoara mea până în clasa a VIII-a, ne-a anunțat că trebuie să împrumutăm cărți de la bibliotecă. În localitatea Scrioaștea, Biblioteca comunală era și este peste drum de Biserică și în aceeași curte cu Grădinița iar satul nostru avea două profesoare de Română, ambele din sat, fapt pentru care erau și bibliotecare.

Dacă nu eram la gimnaziu nu ni se împrumuta cărți (probabil ca să nu fim iresponsabili cu ele)…deși eu dorisem de mai înainte să fac acest lucru.

Iar în ziua când mi-am propus să mă duc să împrumut cărți eram atât de bucuros, încât, chiar dacă a început ploaia, am luat-o la fugă prin bălți și lacuri, circa un kilometru, pentru ca să împrumut…primele mele cărți.

Am ajuns leoarcă, profesoara Geta s-a speriat de mine când m-a văzut (era pe la 5-6 seara) și, pentru că habar aveam ce să cer și ca să nu murdăresc totul în jur cu apa care șiroia de pe mine, pentru efortul pe care îl făcusem…mi-a luat o carte de pe un raft…și mi-a dat-o.

Mi-a spus că trebuie să o citesc cu atenție…pentru că atunci când am să i-o restitui mă va pune să i-o povestesc.

Și acum stau și mă minunez: cum de m-a lăsat să plec cu cartea pe ploaie!…Probabil am mai stat ceva timp la bibliotecă sau a stat ploaia…și de aceea i-am restituit cartea în bună stare.

Nu mai știu mare lucru din ce s-a întâmplat când i-am restituit cartea, nici prea multe despre cărțile ulterioare pe care le-am împrumutat…Dar n-am putut să uit până astăzi…seara…alergatul…că eram ud leoarcă…și că, prima carte împrumutată de la bibliotecă a fost Povestea vorbii a lui Anton Pann.

Însă Povestea vorbii a fost fundamentală pentru mine, alături de Giudețul sufletului cu trupul a lui Dimitrie Cantemir, pentru că ele m-au aruncat, de la început, în limba româna veche, în limba fundamentală a poporului român și în înțelepciunea lui profund ortodoxă și au fost puntea de trecere spre bucuria de a cunoaște traducerile vechi românești ale Scripturii și spre cunoașterea Scripturii în limba greacă, latină sau ebraică.

Probabil nu și-a dat seama niciodată profesoara Geta de minunea produsă de către Dumnezeu prin mâinile ei, atunci când mi-a dat acea carte. Nu i-am spus-o niciodată…Însă a fost o minune pe termen lung, cu consecințe încă nebănuite, pentru că mi-a deschis o lume în care acum trăiesc din plin, în care mă simt foarte acasă, pentru că sunt acasă: în profunda și magnifica limbă română.

Însă darul doamnei preotese pentru mine, atunci când a împlinit 33 de ani, a fost o ediție recentă, din 2009, a Povestei vorbii. Mă duc, mă-ntorc, mai iau o pauză…și mai citesc două-trei pagini din ea. Nu îmi vine să o citesc de la cap la coadă, ci să o degust. Mi-e frică să nu se termine…prea repede…

Trăiesc o sfială dulce, profundă atunci când o citesc, ca față de o prietenie veche cu cineva…pentru că Povestea vorbii s-a transformat din prima lectură de împrumut în propria mea paradigmă existențială. Eu sunt acum vorbitorul, scriitorul, comentatorul, traducătorul vorbelor și ea este un rezumat al vieții mele: un om al încuvântării.

Pentru că totul devine cuvânt în mine, se încuvântează și vorba se ridică la dimensiune apoftegmatică și nu decade la statutul de palavră, de balivernă.

Și asta…pentru că nimic nu se petrece în viața oamenilor fără voia lui Dumnezeu! Absolut nimic…