Dumnezeiescul Augustin

al Hipponei

Predica de pe munte

a Domnului nostru

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Cartea a doua. Capitolele  6 şi 7 de la Sfântul Apostol Matei

Capitolul al 19-lea

Despre judecata nedreaptă și pripită

63. Şi pe drept se cuvine, ca Domnul să ne atenţionează pe noi în acest pasaj cu privire la judecata nedreaptă şi pripită.

Pentru că El doreşte ca oricare dintre noi să facem ceea ce dorim să facem, doar cu o inimă simplă şi care e îndreptată numai spre Dumnezeu. Şi aceasta întrucât, cu privire la multe lucruri, nu avem cunoştinţă cu ce fel de intenţie au fost făcute, fapt pentru care este pripit să le judeci[1].

Şi asta, pentru că multe detalii ale judecăţii tale pripite sunt nesigure, în ceea ce priveşte aceste lucruri şi degrabă cazi în greşeală.

Căci cine iubeşte mai degrabă a critica şi a condamna decât a îndrepta şi a se face binele, acesta nu săvârşeşte decât greşeli, fie din mândrie, fie din invidie[2].

Mt. 7, 3. De la mânie la ură

De aceea şi Domnul a continuat cele zise, spunând: „Şi de ce, mai degrabă, vezi firul de praf, care e în ochiul fratelui tău, dar nu dispreţuieşti drugul, care este pus în ochii tăi?” (Mt. 7, 3).

Şi, spre exemplu, pentru că are loc o schimbare aici, cel care a fost stăpânit de mânie va cădea, într-un final, în ură, ajungându-se la situaţia de a exista aceeaşi diferenţă între mânie şi ură, după cum există între un fir de praf şi un drug de lemn.

Pentru că ura este mânie învechită, care, la început,  era firavă, dar printr-o lungă întipărire a ei în noi a căpătat o aşa de mare putere încât poate fi numită un drug.

Despre așteptarea îndreptării aproapelui. Despre consecința urii

Şi se poate întâmpla, ca, deşi să fii supărat cu un om, tu să doreşti ca el să îşi da seama de greşeala sa. Dar dacă tu urăşti pe cineva, nu poţi să doreşti mântuirea lui.

Mt. 7, 4-5. Numai iubirea poate îndrepta pe aproapele

64. „Sau cum vei zice fratelui tău: lasă-mă să-ţi scot firul de praf din ochii tăi când, iată, un drug stă în proprii tăi ochi? Făţarnice, mai întâi aruncă drugul afară din proprii tăi ochi şi apoi vei vedea clar, cum să arunci afară firul de praf din ochiul fratelui tău” (Mt. 7, 4-5).

Adică scoate ura afară din tine şi, după aceea, numai după aceea, vei fi în stare să îl îndrepţi pe acela ca pe unul pe care îl iubeşti.

Masca fățărniciei

Şi foarte bine a zis Domnul: „făţarnice”. Pentru că cel care deplânge viciile are datoria de a fi un om bun şi binevoitor. Şi când oameni răi fac aceasta, ei vor să fie părtaşi la un rol care nu îi caracterizează pe niciunul dintre ei.

Numai că, [în schimb, aceasta] îi arată a fi făţarnici, ca unii care se ascund sub propria lor mască. Căci au devenit şi arată prin această mască tot ceea ce ei nu sunt[3].

Căci sub numele de făţarnici şi voi vă aflaţi în mod potenţial. Căci există, de fapt, o categorie de pretendenţi, care trebuie să se ferească mai mult de aceasta şi de necazul ei şi care, atunci când ei se ridică să plângă împotriva tuturor felurilor de greşeli venite din ură şi duşmănie, de asemenea, doresc să apară ca avocaţi.

Trebuie să certăm păcatele altora cu milă având conștiința păcătoșeniei proprii

Şi de aceea, noi trebuie să privim aceste lucruri cu evlavie şi cu discernământ, ca atunci când e necesar să ne silim a găsi greşeala cuiva sau să certăm pe cineva, noi trebuie să reflectăm mai întâi, dacă acea greşeală este ceva ce noi n-am făcut niciodată sau dacă este una de care noi, în clipa de faţă, am devenit liberi.

Şi dacă n-am făcut niciodată acel păcat, atunci să ne gândim că şi noi suntem oameni şi că am fi putut să-l facem cândva.

Însă dacă noi am făcut acel păcat, dar acum suntem liberi de el, atunci haideţi, ca din cauza stricăciunii comune, care stă înfiptă în amintirea noastră, ca să nu-l urâm pe acela, pentru ca mila să poată merge înaintea acelei găsiri a greşelii sau a rostirii certării[4].

Căci dacă aceasta va servi convertirii aceluia prin cele pe care noi le-am făcut sau, dimpotrivă, pervertirii lui şi mai mult (căci rezolvarea este necunoscută), noi cel puţin, datorită unităţii noastre de vedere, putem fi liberi de grijă.

Unirea în pocăință

Însă, dacă atunci când noi reflectăm la starea noastră, noi ne găsim pe noi înşine căzuţi în acelaşi fel de greşeală ca acela, faţă de care noi ne pregătim să-l criticăm, atunci să nu-l mai criticăm şi nici să nu-l mai certăm.

Ci, mai degrabă, să ne plângem cu adâncime starea noastră şi să-l invităm pe el, nu la faptul de a ni se supune nouă, ci la acela de a se uni cu noi în acest efort comun[5].

Exemplul de străduință apostolică al Sfântului Apostol Pavel

65. Căci în legătură cu aceasta şi Apostolul a zis: „Între evrei eu am fost ca un evreu, ca să-i pot câştiga pe evrei. Iar cu cei care sunt sub lege ca cei de sub lege (eu nefiind sub lege), ca să pot câştiga pe cei care sunt sub lege. Iar cu cei care sunt fără lege ca cei fără lege (eu nefiind fără legea lui Dumnezeu, ci sub legea lui Hristos), ca să-i pot câştiga pe cei care sunt fără de lege.

Cu cei slabi m-am făcut ca unul slab, ca să-i pot câştiga pe cei slabi. Eu am făcut toate lucrurile tuturor oamenilor, ca să-i pot câştiga pe toţi[6]”(I Cor. 9, 20-22).

Şi, cu siguranţă, că el nu a spus acestea ca să se laude – dacă cineva doreşte să creadă acest lucru – ci cu scopul de a-i învăţa ca să deteste grandomania, lucru care trebuia să fie întemeiat prin autoritatea unui aşa mare exemplu ca al său. Şi a făcut aceasta din dragoste, sub înrâuririle căreia s-a gândit la infirmităţile lui, dorind astfel să-i ajute, dacă pe acestea le-a avut şi el.

Căci dacă nu ar fi fost aşa, el ar fi minţit cu referire la întemeierea de mai înainte, atunci când a zis: „De aceea eu sunt liber faţă de toţi oamenii, pentru că m-am făcut pe mine slujitorul tuturora, ca să pot să-i câştig pe cât mai mulţi” (I Cor. 9, 19).

Şi dacă tu poţi înţelege acestea, ca fiind spuse nu ca o laudă de sine, ci din dragoste, sub înrâurirea căreia noi avem compasiune pentru oamenii care sunt slabi, dacă și noi am fost cândva ca ei, el[7], de asemenea, ne sfătuieşte în alt pasaj, zicând: „Fraţilor, deşi am fost chemaţi la libertate, nu folosiţi libertatea voastră pentru a sluji trupului, ci prin dragoste slujiţi unul altuia” (Gal. 5, 13).

Şi aceasta nu se poate face, numai dacă ne recunoaştem unii faţă de alţii infirmităţile proprii şi le purtăm în linişte, până când aceia, datorită bunei stări interioare faţă de el, îl face să fie atent la a se elibera de acelea[8].

Când trebuie să certăm

66. Dar rareori şi, în cazul unei mari nevoi, trebuie ca să se administreze şi certări. Căci, în acest fel, chiar prin acele certări, noi putem începe eforturi serioase –  nu prin noi, ci prin darul lui Dumnezeu –  ca să fim iertaţi.

Cum vedem cu ochii porumbelului

Pentru că Domnul, şi nu altcineva, a zis în cele din urmă: că noi suntem creaţi nu cu o inimă perversă[9], scoţând  prin aceasta, din proprii noştri ochi, drugul invidiei sau al răutăţii sau al prefăcătoriei, în sensul că noi putem vedea scos afară firul de praf din ochiul fratelui.

Pentru că aşa vom putea vedea aceasta cu ochii porumbelului (with the dove’s eyes), adică cu acei ochi care sunt arătaţi a aparţine miresei lui Hristos, pe care Dumnezeu a ales-o Sieşi, adică slăvita Biserică, neavând pată sau zbârcitură, adică fiind curată şi nevinovată[10]


[1] Să emiţi un verdict final pentru propria ta conştiinţă.

[2] Criticismul fără substanţă e o mişcare pătimaşă în ființa noastră. Una e să critici pe cineva pentru a se îndrepta, pentru a nu mai greşi și alta e să critici pe cineva, pentru că te crezi superior lui sau pentru că îl invidiezi. Trebuie să se urmărească scopul bun şi nu răzbunarea.

[3] Dumnezeiescul Augustin atinge aici o realitate existenţială complexă şi întotdeauna valabilă. Cel care îi minte pe toţi, care se preface a fi altcineva decât este şi el e un om rău şi parşiv în definitiv, devine o mască a propriei sale minciuni, trăieşte o viaţă falsă, ca un rol de teatru atunci când iese în societate, dar în fiinţa lui el îşi trăieşte propria-şi mizerie, cu durere şi enervare.

Când eşti în situaţia de a nu putea să spui cine eşti, din varii motive, începi să trăieşti viaţa altuia, a unuia fictiv şi, pe fiecare zi, numai trăiești pentru tine, ci trăiești o fugă după împlinirea acestui tip de om, care nu se confundă cu tine, dar pe care vrei, de ochii lumii, să-l mimezi.

Fariseismul nu are adâncime, consistenţă, ci numai aparenţe nălucitoare, aparenţe pictate în culori părut vii. Şi de aceea, când devii cu totul o minciună, o mască, un rol, lupta interioară, care începe să te caracterizeze, e o luptă cu conştiinţa ta, care trebuie amorţită, anihilată, distrusă.

Nici tu însuţi nu crezi că eşti masca pe care o prezinţi. Ţie ţi-e greu, în primul rând, cu cel care spui că eşti. Faci eforturi să fii la „înălţimea” minciunii pe care o propui tuturor, escaladând toate greutăţile care îţi stau în faţă. Până la urmă eşti un alergător de cursă lungă pentru un premiu pe care nu l-ai primi, dacă juriul ar afla adevăratul tău nume şi nu pe cel fals, cu care ai intrat în concurs.

[4] Mila trebuie să fie primul pas în relaţia cu cel căzut în păcate. Evidenţierea greşelii sau darea canonului sau a certării nu trebuie să o ia înaintea dragostei, căci rolul sfătuirii nu e înşirarea de păcate, ci vindecarea omului care suferă.

Doctorul nu bate apa în piuă cu ce ai făcut de ai ajuns pe patul spitalului. El se uită la ce să-ţi dea ca să te faci bine şi să te duci acasă sănătos. După ce te vindeci cât de cât, după ce te întremezi îţi spune cu ce ai greşit de ai ajuns în starea asta.

Relaţia cu duhovnicul este relaţia cu mila şi iubirea lui Dumnezeu. Când nu vezi prin gura, prin ochii şi braţele lui iubirea şi iertarea lui Dumnezeu înseamnă că nu s-a ridicat la înălţimea care i s-a cerut, la asemănarea cu Dumnezeu.

Mila să o ia înainte! Dragostea să primeze! Să nu primeze legea, sentinţa, răceala între noi, ci omenia şi dragostea!

E foarte uşor să aplici legea ca un dictator, să sfinţeşti legea dar să nu vindeci pe nimeni, să nu alini nimănui suferinţa. E uşor să ucizi, dar e greu să creşti, să educi, să reconfigurezi oameni.

E uşor să vorbeşti despre oameni atâta timp cât nu-i cunoşti, cât ei nu ţi-au spus nimic despre ei şi nici tu nu le-ai spus nimic real despre tine. Dar când relaţia cu ei v-a făcut să vă revărsaţi viaţa unul în altul, atunci optica prin intermediul căreia te raportezi la oameni e mult mai luminoasă şi plină de încredere. Atunci vorbeşti unor prieteni, unor iubiţi şi nu unui număr de ascultători pasivi şi necunoscuţi.

[5] Când avem conştiinţa păcatelor noastre propovăduirea noastră nu are autoritatea celui care decretează din starea de nevinovăţie, ci autoritatea celui care îndeamnă la pocăinţă şi iertare, din starea de împreună-mergător pe drumul curăţirii de patimi şi păcate.

Cel care îi învaţă pe alţii trebuie să-i înveţe încadrându-se şi pe sine în ceea ce spune, referindu-se şi la sine în ceea ce-i învaţă pe alţii. Cel care se exclude din propria sa predică e fariseul, e cel care se ascunde, care se auto-exclude din marea masă a păcătoşilor care vor să se mântuiască, situându-se în sfera unei sfinţenii închipuite, a unui demonism accentuat.

[6] În ed. BOR 1988 avem: „să mântuiască pe unii”.

[7] Sfântul Apostol Pavel.

[8] De patimile lui.

[9] Literal: dublă, adică cu sentimente bune şi rele şi, de aceea, contrarii.

[10] Dacă îi privim curat, fără perversitate interioară pe oameni, îi privim adioma Miresii lui Hristos, adică cu acei ochi curaţi, nevinovaţi ai porumbelului.

Dumnezeiescul Augustin a format aici o nuanţă foarte specială, prin aceea că nu a spus, „cu ochii nevinovăţiei”, ci „ai porumbelului”.

Porumbelul e semnul curăţiei, al purităţii, al eleganţei şi maturităţii între oameni. Atenţia faţă de oameni trebuie să fie conexată cu delicateţea şi curăţia gândurilor faţă de ei.

A merge ca un porumbel printre oameni şi ai privi cu ochii porumbelului înseamnă a privi lumea cu curăţia lui Hristos, cu nevinovăţia pe care inima curată o are în raporturile sale cu lumea.

A privi lumea nu înseamnă a o judeca, ci a o înţelege în adâncimile ei, acolo unde frumuseţea şi lucrarea lui Dumnezeu sunt prezente şi active.

Did you like this? Share it: