Dumnezeiescul Augustin

al Hipponei

Predica de pe munte

a Domnului nostru

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Cartea a doua. Capitolele  6 şi 7 de la Sfântul Apostol Matei

Capitolul al 20-lea

Mt. 7, 6. Despre tăinuirea lucrurilor care întrec puterea de înțelegere a auditoriului

67. Dar întrucât cuvântul „nevinovăţie” poate înşela[1] pe cineva, care este iubitor al ascultării poruncilor lui Dumnezeu şi, ca atare, unii ca aceştia să gândească greşit şi, în acelaşi timp, să se ascundă adevărul, drept pentru care ar fi greşit să se vorbească, în acelaşi timp, de falsitate şi, mai ales, în acest sens – prin dezvăluirea lucrurilor care trebuie făcute faţă de cele care sunt prezentate ca nepotrivite pentru a fi făcute – ei pot face mai mult rău decât dacă le-ar ascunde pe acelea cu totul şi întotdeauna.

De aceea şi El a adăugat, cu foarte mare dreptate: „Nu daţi câinilor cele care sunt sfinte, nici nu aruncaţi nestematele[2] înaintea porcilor, ca nu cumva ei să le zdrobească sub picioarele lor şi întorcându-se, să vă sfâşie şi pe voi” (Mt. 7, 6).

Pentru că Însuşi Domnul, deşi nu a minţit niciodată, ne-a arătat că El a tăinuit adevăruri certe, atunci când a zis: „Eu am multe lucruri ca să vi le spun, dar voi nu puteţi încă să le purtaţi” (In. 16, 12).

Şi Apostolul Pavel a zis, de asemenea: „Şi eu, fraţilor, nu am putut vorbi cu voi ca unul duhovnicesc, ci ca unul trupesc, căci voi sunteţi prunci (babes) întru Hristos.

Eu v-am hrănit cu lapte, şi nu cu carne. Pentru că până acum nu aţi fost capabili să purtaţi aceasta şi nici nu sunteţi încă capabili. Căci voi sunteţi încă trupeşti” (I Cor. 3, 1-2).

Ce se înțelege prin: cele sfinte, nestemate, câini și porci

68. Aşa că, în această învăţătură, prin care suntem opriţi a da ceea ce este sfânt câinilor şi a arunca nestematele înaintea porcilor, noi trebuie să arătăm cu grijă ce se înţelege prin „sfânt”, ce anume se înţelege prin „nestemate”, ce se înţelege prin „câini” şi ce se înţelege prin „porci”.

Un lucru sfânt este orice lucru care este neevlavios a fi pătat şi corupt. A încerca să doreşti şi să comiţi această crimă înseamnă a te purta ca un criminal, deşi acest lucru sfânt va rămâne, prin natura lui, inviolabil şi incoruptibil.

Şi iarăşi, prin nestemate sunt înţelese orice fel de lucruri duhovniceşti, pe care noi se cuvine să le socotim deasupra tuturor marilor valori, atât pentru faptul că ele au stat tăinuite în locuri ascunse şi au fost scoase acum din adâncuri[3], cât şi pentru faptul că sunt găsite în învelişul alegoriei, ca unele care au fost aflate în cochiliile deschise.

Şi de aceea, noi trebuie să înţelegem în mod corect, că unul şi acelaşi lucru poate fi numit atât „sfânt”, cât şi  „perlă”.

Însă primeşte numele de „sfânt” pentru o anume raţiune şi anume că acela se cuvine să nu fie spurcat şi se numeşte „perlă” pentru această raţiune, căci se cuvine să nu fie dispreţuit.

De aceea, fiecare dintre noi, care face acest lucru, se sileşte să corupă ceea ce nu doreşte să rămână nestricat.

Dar unul ca acesta dispreţuieşte ceea ce el gândeşte că e de cinste şi prin aceasta recunoaşte că a fost mai prejos decât acel lucru[4]. Şi de aceea, orice este dispreţuit s-a zis că este călcat în picioare.

Şi deci, întrucât asemenea câinilor se reped la acele lucruri, în sensul că le sfâşie în bucăţi şi nu fac nimic ca cele care sunt sfâşiate în bucăţi să rămână în starea lor originară, Domnul a spus: „nu daţi cele care sunt sfinte câinilor”.

Căci, pe de altă parte, acestea nu pot fi sfâşiate în bucăţi şi stricate, ci rămân nestricate şi de neatins. Deşi noi trebuie să gândim ce este de dorit să facă aceasta[5] acele mădulare, care în mod amar şi cu un duh foarte neprietenos de  împotrivire şi, prin minciunile, lor se străduiesc, dacă ar fi posibil, să distrugă adevărul.

Căci porcii, deşi ei nu sunt precum câinii, care se aruncă asupra unul lucru cu colţii lor, totuşi, prin nesăbuinţa călcării în picioare, aduce o spurcare a acelora: „de aceea, nici nu aruncaţi nestematele înaintea porcilor, ca nu cumva ei să le zdrobească sub picioarele lor şi întorcându-se, să vă sfâşie şi pe voi”.

De aceea, noi nu putem să înţelegem în mod nepotrivit câinii, dacă se foloseşte aceasta ca o marcare a asalturilor[6] împotriva adevărului, dacă nu înţelegem şi indiferenţa porcilor.

69. Căci atunci când El a zis: „şi întorcându-se, să vă sfâşie pe voi”, nu a zis şi că ei, o să sfâşie însăşi nestematele.

Căci prin călcarea lor în picioare – atunci când ei se întorc ca să poată auzi şi mai mult – ei le sfâşie pe acela, fapt pentru care nestematele sunt aruncate înaintea celor care le calcă în picioare.

Pentru că voi nu veţi găsi, cu uşurinţă, afară[7], ceea ce place oamenilor. Însă puteți găsi pe unii, care pot avea aceeaşi purtare ca și cei care au călcat nestematele în picioare, adică pe cei care disprețuiesc lucrurile dumnezeieşti, a căror descoperire este rezultatul unei munci măreţe.

Dar în ceea ce priveşte pe acela care învaţă asemenea oameni, eu nu văd cum ar putea scăpa de ei, dacă e rupt în bucăţi din cauza mâniei şi a furiei lor.

Şi mai mult decât atât, [trebuie să subliniem faptul, că] ambele animale sunt necurate, adică atât câinii cât şi porcii. Fapt pentru care noi trebuie să ne păzim, mai degrabă, de orice poate fi început de acela, care nu primeşte învăţătura. Căci e mai bine ca el să caute ceea ce este tainic, decât să atace sau să desconsidere ceea ce este descoperit.

Păgânii și ereticii sunt conduși de ură și de dispreț în aversiunea lor față de dreapta învățătură a Bisericii

Căci, în definitiv, nu există nicio altă cauză, datorită căreia aceştia să nu poată accepta acele lucruri, care sunt dezvăluite şi importante, decât din cauza urii şi a dispreţului, unul dintre ele fiind numele dat câinilor iar celălalt porcilor.

Şi toate aceste profanări sunt născute din dragostea de lucrurile trecătoare, adică din dragostea pentru această lume, de care nouă ni se porunceşte să scăpăm, în sensul că noi trebuie să fim capabili de a fi curaţi.

De aceea, omul care doreşte să aibă o inimă curată şi simplă nu se cuvine să se arate el însuşi cu o reputaţie ruşinoasă, dacă tăinuieşte orice lucru din el, care este nepotrivit ca să fie primit de către alţii.

Însă nici nu trebuie să presupunem din această cauză, că îi este permis să mintă: pentru că nu îi este permis să facă asta. Căci atunci când adevărul este ascuns, minciuna este desăvârşită.

Aşa că, paşii care au fost făcuţi mai întâi, prin care obstacolele au fost împiedicate şi care au prevenit primirea lor trebuie să fie schimbaţi.

Căci, cu siguranţă, dacă pângărirea este raţiunea pentru care el nu a primit acestea, atunci trebuie să se curăţească fie prin cuvânt, fie prin faptă. Căci trebuie să le îndepărtăm de la noi pe cât e posibil să o facem.

Cum propovăduia Domnul mulțimilor

70. Şi de aceea, mai departe, când Domnul nostru va fi înţeles ca Acela care are adevăratele porunci –  ceea ce mulţi dintre cei care au fost prezenţi acolo nu acceptau, fie din împotrivire sau din dispreţ – El nu va mai fi înţeles ca Acela care a dat cele sfinte câinilor sau că a aruncat nestematele înaintea porcilor.

Pentru că El nu dăduse acele lucruri acelora, care nu erau capabili să le primească pe ele, ci celor care erau capabili şi care fuseseră, în acelaşi timp, prezenţi.

Pe când aceia, care nu s-au întâlnit cu El din neglijenţă, au făcut aceasta din cauza necurăţiei lor. Şi când ispititorii Îi puneau întrebări şi El le răspundea lor, deşi ei nu puteau avea niciun câştig din cele zise, cu toate acestea, ei nu puteau să spere prea mult la urmările propriei lor otrăvi interioare[8], mai degrabă decât a fi plini de mâncarea Lui[9], deşi alţii, care erau capabili să primească învăţătura Lui, le ascultau pe acelea[10] cu câştig de multe lucruri, deşi rezultau din împotrivirea creată de cealaltă parte[11].

Cum trebuie să ne comportăm cu cei care ne pun întrebări ispititoare

Şi eu spun acestea, ca nu cumva vreunul, poate, când el nu este capabil să răspundă unuia care i-a pus o întrebare,  să pară că se scuză, dacă motivează că nu vrea să dea ceea ce este sfânt câinilor sau nestematele înaintea porcilor.

Căci cel care cunoaşte ce răspuns trebuie să dea, chiar şi numai din drag de alţii, va face ca în mintea acelora să dispară înălţarea, dacă ei cred că întrebările lor nu pot avea un răspuns.

Şi spun aceasta în legătură cu toate chestiunile care sunt folositoare şi care aparţin învăţăturii mântuitoare[12].

Pentru că la multe lucruri, care pot fi subiecte de batjocură din partea oamenilor leneşi, [explicaţiile] sunt nefolositoare şi deşarte şi adesea dureroase, pentru cel care le dă indiferent de ce lucruri trebuie să fie spuse.

Însă este un lucru foarte important, care trebuie ridicat şi faţă de care trebuie să se dea multe explicaţii, în sensul că aceste lucruri se cuvine să nu formeze obiectul unei batjocuri.

De aceea, în legătură cu acele lucruri care sunt folositoare, noi se cuvine să dăm oricând un răspuns celor care ne întreabă, după cum şi Domnul a răspuns, când saducheii L-au întrebat pe El despre femeia care a avut şapte bărbaţi a căruia dintre ei va fi [Mt. 22, 24-28].

Şi El a răspuns, că la înviere nu vor mai fi căsătoriţi şi nici nu se va mai da în căsătorie, ci vor fi ca Îngerii din ceruri [Mt. 22, 30].

Dar oricând cineva întreabă ceva și așteaptă la întrebarea sa un răspuns, trebuie întrebat despre cele care întreabă.

Însă dacă va refuza să facă vreo declaraţie, aceasta nu trebuie să pară celor care sunt prezenţi ca ceva incorect, dacă el însuşi nu va vrea să audă ceva despre chestiunea pentru care a fost întrebat[13].

Pentru că aceia care i-au pus întrebarea, ispitindu-L, despre tributul care trebuia plătit, au fost întrebaţi de El o altă întrebare, adică despre imaginea care este pe monedă şi pe care a adus-o în faţa lor.

Şi fiindcă ei i-au răspuns ceea ce ei Îl întrebaseră pe El, că moneda poartă imaginea Cezarului, ei au primit un fel de răspuns de la ei înşişi în legătură cu acea întrebare pe care o puseseră Domnului.

Şi în acord cu răspunsul venit din partea lor, El a tras această concluzie: „De aceea daţi Cezarului lucrurile care sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu” (Mt. 22, 21; Mc. 12, 17; Lc. 20, 25 / Rom. 13, 7)

Când, altă dată, mai marele preoţilor şi bătrânii poporului L-au întrebat cu ce autoritate face El acele lucruri, El i-a întrebat despre botezul lui Ioan.

Şi când ei nu au vrut să dea un răspuns care să vorbească împotriva lor înşişi şi nu au îndrăznit să zică nimic rău despre Ioan, de aceea şi El a răspuns celor care îl priveau: „Nici Eu nu vă spun vouă cu ce autoritate fac aceste lucruri” (Lc. 20, 8); refuz care a părut mult mai corect în faţa celor care Îl priveau. Căci ei au trecut cu vederea ceea ce ei cunoşteau, dar nu au dorit să spună acest lucru.

Şi, într-adevăr, a fost drept ca ei, care doreau să aibă un răspuns la ceea ce au întrebat, să fie ei înşişi întrebaţi mai întâi, ca să poată răspunde la propria lor întrebare.

Şi chiar dacă ei nu au făcut aceasta, şi-au dat, cu adevărat, un răspuns lor înşişi. Pentru că ei înşişi trimiseseră către Ioan, întrebându-l cine este el [In. 1, 19].

Sau, mai degrabă, ei înşişi, fiind preoţi şi leviţi, au fost trimişi, presupunând că el era adevăratul Hristos[14].

Însă acela a spus că nu e el şi a dat înaintea lor o mărturie despre Domnul [In. 1, 20]: o mărturie prin care, dacă ei alegeau să facă o mărturisire, ei puteau să se înveţe pe ei înşişi referitor la ce autoritate are Hristos, pentru ca să facă acele lucruri.

Şi Acesta ignorând răspunsul lor, a făcut aceasta, pentru ca aceia să nu găsească o cale pentru a calomnia.


[1] Deruta.

[2] E vorba aici despre „pearls”. În limba engleză „pearl” înseamnă şi perlă sau nestemată dar şi lacrimă.

Această semnificaţie, în acelaşi timp, obiectivă şi subiectivă a lui „pearl” intră foarte fericit în înţelegerea textului dumnezeiesc, căci învăţătura noastră de credinţă e comoara şi fericirea noastră când oamenii o înţeleg şi o iubesc şi îşi schimbă viaţa potrivit ei dar e şi cea din cauza căreia plângem şi ne îndurerăm, atunci când vedem că nu e crezută şi înţeleasă drept.

Evanghelia lui Dumnezeu e fericirea şi lacrima noastră deopotrivă. Ea e lacrima noastră de bucurie, nestemata de suflet, care ne face să strălucim de lumină dumnezeiască dar și cea pentru care suferim multe și suntem discreditați și înjosiți în chip și fel.

[3] Se referă la înțelegerile dumnezeiești, pe care o exegeză luminată de Dumnezeu le pune în fața ochilor celor credincioși și, pe care, cei mai puțin credincioși sau care ne răstălmăcesc credința, le pot înțelege în mod defectuos.

[4] Dumnezeiescul Augustin atinge aici o caracteristică a comportamentului celui necredincios: el neagă, corupe, blasfemiază, alterează tocmai ceea ce el consideră sfânt şi bun.

Tinerii care scriu pe pereţi sloganuri împotriva Sfintei Biserici, ca cei care se declară „satanişti”, neagă ceea ce ştiu ei că e cel mai sfânt pentru noi.

Se pot vedea în acele desene şi sloganuri, slabele lor cunoştinţe despre credinţa ortodoxă şi despre teologia noastră. Tocmai în aceasta se manifestă satanismul lor: că ei neagă tocmai ceea ce consideră a fi foarte bun şi sfânt şi, prin aceasta, în mod implicit, recunosc că acelea sunt lucruri care îi depăşesc cu mult.

Dispreţul e o profanare, o călcare în picioare a locurilor sfinte şi a obiectelor sfinţite şi care se folosesc în cultul dumnezeiesc. Folosindu-se Sfânta Cruce, „crucea întoarsă” cum spun ei, vor să arate că ei nu cred în Fiul lui Dumnezeu, Care s-a răstignit pentru noi, ci batjocoresc mântuirea lor şi a noastră, a tuturora. Vor să fie consideraţi insensibili, răi, luciferici, răzbunători, fără scrupule. Şi mulţi dintre ei sunt foarte tineri şi nici nu îşi dau seama, că ei luptă tocmai împotriva a ceea ce iubesc cel mai mult: liniştea, înţelegerea, iubirea, curăţia.

Convertiţii din spaţiul muzicii rock, mărturisesc acest lucru după ceea ce se pocăiesc. Bateristul de la Nirvana este monah la Sfântul Munte Athos. Mulţi tineri, foşti rockeri, sunt acum fiii credincioşi şi smeriţi ai Bisericii.

În concluzie: negi numai ceea ce te depăşeşte, din orgoliul că tu nu poţi fi sau nu vrei să fii în stare de acea viaţă pe care o negi.

Tinerii care îşi bat joc de monahi  şi de preoţi şi îi numesc, în masă, „homosexuali” sau „fătălăi” le e frică de gândul, că dacă ar fi ca ei nu ar mai putea să-şi sature poftele cu cine vor.  Îi atacă verbal pe ceilalţi, pentru că ei nu se simt în stare de atâta înfrânare ca aceia. Ei neagă tocmai ce îi depăşeşte şi, în secret, admiră de fapt.

[5] Adică să nu profaneze.

[6] Răutăcioase şi necredincioase împotriva adevărului.

[7] Printre cei care sunt în afara Sfintei Biserici.

[8] Fariseii şi saducheii, cărturarii şi iscoadele marilor preoţi nu aşteptau de la Domnul răspunsuri sfinte, ci aşteptau răspunsuri pe măsura mojiciei şi a răutăţii lor interioare.

Ei ştiau că vin cu ispitire. Pe ei nu îi interesa adevărul, sfinţenia, ci vroiau să Îl prindă în cuvânt. Ei nu se aşteptau, cu alte cuvinte, la răspunsurile dumnezeieşti pe care le primea de la El. Ei rămâneau surprinşi de puterea cuvintelor Lui şi de nevinovăţia Lui. El le întrecea toate aşteptările de fiecare dată.

[9] Mâncarea pe care o primim de la Dumnezeu e adevărul şi sfinţenia cuvintelor Sale.

[10] Cuvintele Sale dumnezeieşti.

[11] Cei ascultători primeau bucurie şi har preadumnezeiesc tocmai din răspunsurile provocate de ispititorii mârşavi, răi la suflet.

[12] Cu alte cuvinte, când omul ispititor ne întreabă ceva, chiar dacă ştim, chiar dacă nu ştim, nu trebuie să-i dăm apă la moară dându-i detalii, răspunsuri detaliate, pentru că acestea nu-i folosesc la nimic.

Dacă cineva cultivat, cunoscător, nu îi răspunde după cum vrea el, acesta poate ajunge şi la concluzia, că aceste întrebări sunt stupide şi tocmai de aceea nu primeşte răspuns pentru ele.

Chestiunile de credinţă şi de morală nu trebuie să se transforme într-un teatru pentru toţi gură-cască din târg, ci ele trebuie tratate cu seriozitate şi faţă de cei care le receptează ca atare.

[13] La întrebarea cuiva putem şi noi să îl întrebăm despre motivul pentru care ne întreabă. Dar dacă ne întreabă ceva iar pe noi nu ne interesează ce motiv are întrebarea lui şi dacă ştim răspunsul şi i-l spunem, iarăşi procedăm bine.

Întrebarea legitimizează o întrebare venită din partea noastră. Dar asta nu înseamnă că o întrebare care ni se pune atrage, în schimb, un întreg rechizitoriu al celui care ne întreabă venit din partea noastră.

Delicateţea trebuie să caracterizeze relaţiile dintre oameni. Răspundem nu numai la ceea ce ştim, dar trebuie să răspundem și cu tonul şi cu expresia feţei care trebuie, care se cuvine locului şi persoanei care ne întreabă.

[14] Se referă la Sfântul Ioan Botezătorul.

Did you like this? Share it: