Ion Vinea: lumina căinţelor
De ce în zadar s-au istovit vegherile,
s-au stins fără urmă fântânile
şi jocul lor n-a luminat cu veacul?
Amurgul ne unge sfinţi,
prin foc rătăcim cu viori de iarbă.
Ion Vinea, Din urmă, Prag
Ion Vinea se situează, ca şi Blaga, între o poetică a crizei interioare şi o poezie a liniştii insondabile, pe care o caută în permanenţă.
Pot spune că toţi aceşti poeţi – Blaga, Vinea, Fundoianu, Voronca – aud şi presimt setea liniştii eterne, care-mi sună în urechi.
Poetul are ureche pentru linişte şi pentru tăceri, aşa cum are ochi pentru o lumină nevăzută, interioară spirituală, lumina căinţelor pe care o simte pogorând fără vis [fără imaginaţie, poetică sau nu], pe apele moarte ale sufletului, revigorându-le (De profondis).
De la ruga din tăcere (Dosoftei) a cultului ortodox, Vinea a dedus abisurile sonore ale tăcerii şi abisalităţile spirituale ale liniştirii: plânsul vieţii suie-n fiinţă /…/ ca tăcerile cu rugăciunile (De profondis).
El a auzit liniştea de clopot a serilor (In memoriam) şi cum clopot de taină a limpezit tăcerile (Final).
Sunetele acestea nu sunt receptate cu senzori biologici, facultatea senzorială umană nu le poate sesiza, pentru că ele provin de acolo de unde tăcerea se confundă cu sunetul şi cu rugăciunea.
În urechile poeţilor români, Biserica şi tradiţia au implantat un auz imaterial, capabil a sesiza o muzică aparte, care e linişte eternă şi care răsună din străfundurile veşniciei.
De aceea, poezia nu trebuie citită frazeologic, nu în semantica propoziţilor stă înţelesul ei, ci trebuie contemplată în cuvinte. Cuvintele şi sintagmele ei trebuie expuse vederii interioare a minţii, altfel se înfăţişează ca un puzzle haotic.
Imaginile poetice alunecă mereu, şi la Vinea, spre un repertoriu al isihiei mistice, cu vegheri, clopote, odăjdii şi rugăciuni.
Practica poetică nu exclude practica liturgică, ba dimpotrivă, poetul (şi poeţii) caută să imprime versurilor acele sugestii, corespondenţe tainice, făcând poezia să reprezinte realitatea de dincolo de realitate, o poezie vizionară, urmărind transparentizarea universului existent dincolo de spaţiul empiric, aşa cum pretindeau programele simboliste, la începutul modernismului.
Poeţii români descriu această realitate de dincolo de realitate, fără dubii, ca pe un peisaj eclesiastico-liturgic sau ca o panoramă ce conţine atât frânturile deziluziilor şi oglinzile sparte ale vieţii lor sufleteşti, cât şi scenariul securizant al universalei infuzii liturgice.
Ceea ce tradiţionaliştii spun pe şleau, așa-zișii modernist-avangardişti defragmentează poetic, punând piesele existenţiale de penumbră la un loc cu mozaicurile ecleziale inundate de lumina bizantină, obţinând efecte de clar-obscur psihologic şi duhovnicesc remarcabil.
Procedeul în sine, al acestui mise-en-abîme hermeneutic, nu este însă o invenţie a modernităţii, el face parte din patrimoniul creştin şi bizantin al Europei.
E un scenariu modernist care se repetă identic atât în poezie, cât şi în pictură.
Aceeaşi – şi la Ion Vinea – spaimă a dezintegrării interioare destramă imagologic poezia, care devine astfel o geografie nelocalizabilă, parţial terestră (şi rurală), parţial mistică, cu peisaje de rai şi infern interior, contigue. Pare nefiresc, dar este de fapt un tablou fidel al sufletului uman.
Scindarea lăuntrică este totuşi mai puţin dramatică decât la Blaga (la care e prezentă mai cu seamă în primele două volume), extremele psihologice şi spirituale sunt mai atenuate şi tensiunea lirică cedează mai lin, în coborâre spre văile liniştii şi ale căutării/regăsirii de sine.
Lipsesc accentele stridente de revoltă şi reproşurile la adresa lui Dumnezeu sunt foarte rare.
Poetul balansează între o singurătate dureroasă, a izolării şi necomuniunii, şi o singurătate căutată, a abisurilor sufleteşti:
Oră de linişti stelare,
clar semn de lumi fără nume,
largul în ambru şi-n jar e,
Thalassa-n ritmuri apune.
Vocile sfânt de curate,
frunţile pure şi ochii,
cugetul gol şi curat e,
clopote când legănate
trec în nunteştile rochii.
Ora fântânilor lunii,
înger şoptind prin umbre
vorbele rugăciunii
netălmăcite şi sumbre.
(Ora fântânilor)
Mi-am trădat inima, mi-am ucis sufletul,
am minţit cu vorbele iubirii,
dinaintea lacrimilor am surâs.
Ascund ursitei priviri de mult veştede.
Dezbinat de mine, niciodată unul,
gândul şi cuvântul, ca doi fraţi duşmani,
se alungă-n nopatea lui Cain şi Abel.
Ruga-n van te-ndeamnă, Cerule străin,
În trufia-i oarbă, să-mi sfinţeşti blestemul.
(Rătăcire)
Iată liniştea îndelung chemată
fără zvon cum înserează pe frunte,
pe chin, pe vis, cu minute de umbră,
pe rugile aspre de singurătate.
E ora palidă când dorm santinelele
răpuse de lupta ultimei stele.
Veghile poate n-au fost zdarnice
dacă simt această trecere, genele.
A rămas de ieri un cuvânt: a fost.
Stins e convoiul celor din urmă vedenii.
Clopot de taină a limpezit tăcerile.
Aripa fără freamăt fulgeră pe domeniu.
(Final)
La poarta cerului străjeri de argint,
plopii fac câte cincizeci de paşi.
Amurgul ne unge sfinţi,
prin foc rătăcim cu viori de iarbă.
Aburi de zodii preajma leagănă,
lacrima morţilor linişti încheagă.
Unde eşti, frate din pământ
în gând suflat ca o umbră –
vechi clopot întrebarea o scufundă.
Ceasul de judecată atinge
amintirile în giulgiul lor de praf.
Amurgul e o mască de plumb,
sângele ochii îl plâng.
Păianjenul de lumină citeşte veşnicia.
Sufletul orb îşi pipăie semnele,
pământul îşi simte apele şi sicriele.
(Prag)
Limpede din limpezime rupt
Sfânt viteaz şi netăgăduit
precum suie visul de argint
al fântânii smulse din granit.
Înţeles neîndoielnic, Stea,
fulg de foc ţinut pe-arătător
cu mândria dreaptă a florilor:
faţa lui, ce plină e de Ea.
Că-n odăjdii propovăduind
fier sub pumn, – şi-n aur din belşug,
Sfântul pur şi fără vicleşug
s-a simţit de adevăr sclipind.
(Sfânt)
Vouă, clare ore ale aurorii
pline de statuile plugarilor,
ce cuvânt sfinţit vi se cuvine,
aţi purtat triunghiul ocorilor,
aţi sorbit argintul fântânilor.
Voi, talazuri limpezi ale zorilor
fremătând de stelele pescarilor,
ruga mea etern să vă străbată,
aprig vinul vostru să mă-mbete
de un vis de tinereţe veşnică.
(Incantaţie)
Plânsul vieţii suie-n fiinţă
ca fântânile cu jerba sângelui,
ca tăcerile cu rugăciunile.
Ce veştede-ţi sunt, iubire, mâinile,
când s-a dus stolul anilor copleşit,
când pe drum zac florile lui stinse.
Să fie ora din urmă
care se presimte, care se vesteşte,
să fie tot ce n-a fost
această împotrivire târzie?
E poate lacrima ta,
e poate restriştea ta,
sau numai învinuirea mută,
sau numai blestemul, sau numai iertrea
pe care mi-o dărui ca-ntr-un bun rămas
când pogoară lumina căinţelor,
fără vis, pe apele moarte.
(De profondis)
Fundamental vizual, Vinea este al doilea poet român al mării, după Bolintineanu, deşi marea aceasta stă mai mult sub pecete simbolică.
Moartea şi marea sunt două subiecte esenţiale ale liricii sale, urmând, în acestea, o tradiţie poetică românească foarte veche și vastă, mai ales în ce priveşte tema morţii.
După cum observa undeva Zoe Dumitrescu-Buşulenga, rari sunt poeţii români care au contemplat marea, care o integrează afectiv în orizontul lor interior. Fiind un element periferic în geografia naţională, matricea stilistică l-a receptat şi asimilat ca atare (sau nu prea l-a asimilat).
Avem însă şi poeţi care au zăbovit la malul mării şi Ion Vinea este unul dintre ei. Dar nu e marea lui Baudelaire sau Rimbaud, nici a lui Valéry.
În versurile sale, motivul mării poate părea importat din poezia simbolistă, acordat fiind şi cu cel al călătoriilor, numai că această nostalgie erantă este tradusă în spaţiul nostru literar ca un dor de moarte sau ca fior în faţa necunoscutului, iar nu ca dorinţă simbolistă de vagbondaj.
Sensul poetului străin şi singur este sincronizat cu cel al omului pribeag în valea plângerii (pe care şi Vinea o aminteşte undeva, într-o poezie):
Nemărginiri sonore, a fulgerelor pradă,
mi-e sufletul o mare ce clocotă-n apus,
sub zarea de miraje spre care-ncet s-au dus
înaltele catarge cu pânze de zăpadă.
(Mare)
Din ţara de miazănoapte vin păsări mari
în somn le auzi vuietul rece
prin arborii mari ca o liră de oase.
În aerul vrăjmaş se spulberă cântecul
răguşit al matrozilor
ce se zoresc să plece.
Să vezi în portul vechi dansul sloiurilor,
să le asculţi hohotul de sticlă
şi vaierul cumplit al catargelor.
Aici vinul se-ncheagă şi sparge vasele de lut
şi răsuflarea-n jertfe argintii se fugăreşte. /…/
Horă mută de scite figuri mă-nconjoară,
toţi sunt străini şi printre ei sunt străinul,
vorbele mele ei nu le pot înţelege,
glas de cristal înnegrit în furtuni de blesteme,
silabisesc vorba lor sălbatică în care-i închis urletul talazului
şi rugi fac din ea pentru ei, pentru mine.
Poate un mormânt profund ca un sân
şi cald sub platoşa iernilor
să-mi dăruie ritmul natal, – vibrări
pe sub pământ din visul palmierilor.
Atât de uitat că vreau să mor aci,
mai singură nu-mi va fi piatra decât trupul.
(Tomis)
Să fiu captivul tău de veci,
să-mi joci albastrele sonore lanţuri,
încercuită Mare de-un destin
cântând în el sfârşitul şi-nceputul. /…/
O, dincolo de praguri şi cuvânt,
prin rugă smuls edictelor avare,
ca un suspin să trec din lumi în lumi,
pe un şirag de amintiri stelare.
(Tristia)
Dobrogea sonoră ca lemnul de vioară
şi-afundă sarcofagul între Dunăre şi mare
pe valul lui Traian.
Pe prag zebrat de drumuri vechi,
la Pontul Euxin,
casa cojită de crepuscul
e o epvă mai mult
fără leagăn, fără cuvânt. /…/
În grădină cearcănul de granit
al fântânii păzeşte
ochiul de răcoare din pământ.
Pe arborii toamnei timpurii
se spulberă polenul sterp al pietrelor.
Unde sunt glasurile de altădată?
poate că zvonul lor mai întârzie
în umbrele rămase aci…
Dor dacă-n vis le mai poţi auzi.
Unde e cugetul acestui loc şi în cine
a luminat candela lui ascunsă?…
…S-a rezimat cu fruntea de masa de nuc,
s-a odihnit cu iedera boltită în vecie,
cărţile toate le-a citit
şi stelele, una câte una.
Palid apoi de tumultul lăuntricei aurore
a răsturnat pe oglinda lui
secolele, largurile, lumile, –
şi aruncate au fost zarurile:
– până când zăbrele înguste ale soarelui?
– până când cei trei sute de paşi la ţărmul fără pornire
şi monotona turmă a serilor,
masca fără răspuns a localnicilor
şi apelul patetic al farurilor?
până când?… din cavoul vacanţelor
izbucni într-o zi de alarmă
a lui soartă cu gură de aur.
Al lui e semnul şters de pe poartă
şi cheia ruginită la intrarea spartă,
legenda ţesută de greierii lutului
şi numele lui, ca o pasăre deprte.
(Casa din Mangalia)
Port de corăbii ocolit, vântul i- şlefuit
pietrele milenare, uitatele cheiuri.
Se înfundă treptat în nisip
farul stins şi neclintit.
Orele-i dăruie lumina lor fugară. /…/
Aici să-mi fie oare căpătâiul
pe care-mi aştern la urmă rătăcirile
unde vremea o să-mi spele visele
ca un val care se pierde în veşnicie?… /…/
Aici unde mor drumurile ostenite
ca umbre lungi de zboruri nevăzute
să-mi fie lespedea de înviere
sau poate pragul unde să aştept
pe cel din urmă oaspe care vine.
(Popas)
Cu o tonalitate blagiană, Vinea susţine că La judecata din urmă / de-aci au pornit sicriele (Chei) – şi remarcăm recurenţa în poezia românească a timpului trecut (aceasta este percepţia liturgică) corespuns Judecăţii de apoi.
Fiorul morţii este accentuat de plecarea din această lume a celei iubite:
Ce stor de plumb ai tras între noi doi / când ţi-ai lăsat pleoaple să cadă / cu umbre lungi peste lumina lor, / şi străvezii atât, / cu oboseala ultim-a petalelor! / Plăpânde, palide sigilii / ale tăcerii-n care ţi-ai zidit / însinguratul somn neînduplecat, / n-or să mai tremure, / n-or să tresară / şi n-or să mai întâmpine / fiorul lin al soarelui: / privelişti alte-nchizi acum în tine / şi-alt gând asculţi în liniştea de piatră (Gina (1)).
Ultimele două versuri ne amintesc de plânsul lui Neagoe Basarab, la mormântul fiului său:
Iar sufletul tău alte vederi vede, ci nu ştiu dintr-acele vederi, care va fi văzând sufletul tău. […] Ci mă tem ca să nu fie sufletul tău rămas cumva nesătul de faţa lui Dumnezeu, pentru păcatele mele[2].
Un poem creaționist, în stil modern, ne-a atras atenția:
Ce face Dumnezeu cu atâtea păduri și ape?
Astăzi ca de obicei vrea să aducă seara,
seara care șovăie ca un fum în biserică,
seara care-și trimite miresmele înainte,
seara care șovăie în cimitire sus
pentru cei ce mor de bunăvoie.
Ce face Dumnezeu cu atâtea clopote?
A poruncit să vie ceasul lor,
prin câmpie sunetul îmbracă miresmele,
cirezile trimit un muget trist,
de mii de ani se tânguie tălăngile.
E foarte lin pentru toate sufletele.
Pe urmă dă voie stelelor, dă drumul lunii
iar pe pământ cântă oamenii, broaștele, câinii.
(Tălmăcire)
În ciuda expresivității poetice moderniste, se remarcă ordinea momentelor: întâi seara și întâi lumea spirituală, semnalată prin biserici, clopote și miresme. Pe urmă dă voie stelelor, dă drumul lunii…
Dar atunci când lipsește sensul profund al vieții, clipele suferă / de a trăi cu adevărat și din înțeles rămâne doar un sunet care plânge (Astral).
Dacă Bacovia remarcase cântecele barbare şi satanice, dar şi pline de jale, ale femeii care încerca să delecteze un auditoriu masculin într-o speluncă, Vinea scrie despre femeile ţărmului care au obraz de mărgean / şi se vând pe stras şi suliman (Tuzla) şi despre cum pe asfalt târzii prostituate, / caută, caută căinţă, / gândurile pentru somn. Niciodată (La ora când cafenelele se închid).
În concluzie, „poezia lui Vinea, cea a lui Fundoianu şi chiar a lui Voronca din anii ’20 nu justifică nici pe departe – cum am mai spus – denumirea de modernism extremist pe care au impus-o, cu câteva decenii în urmă, istoricii literari, ce veniseră la întâlnire doar spre a confirma teoria generală a avangardei”[3].
[1] Imaginea ne aminteşte indubitabil de Bolintineanu.
[2] *** Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, Ed. Minerva, 1970, p. 240.
[3] Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, C.R., 2008, p. 165.