Dăm milostenie și nu știm cui dăm. Oare mulți îl creditează cu adevărat pe cel care cere sau…propria nevoie de a se mai simți oameni, de a ieși din reflexele cotidiene ale instinctului de supraviețuie?

De multe ori cel miluit e un exponent al sărăciei față de care ne repliem, nu o persoană, nu un sărac cu…față umană.

Observam (parcă am mai spus și altădată) că au început să se înmulțească oamenii care vorbesc singuri pe stradă…, nevrozele, maniile, ticurile, mașinalitatea.

Iar omul își simte anchilozarea vieții lui psihice și spirituale, paralizia afectivă.

Nu știu câți din cei care ies pe stradă să dea de mâncare la câini sau la poumbei își dau seama de ce suferă…dincolo de compasiunea față de animale sau păsări. Sunt cel mai adesea oameni bătrâni, singuri, care n-au cu cine schimba multe vorbe, chiar dacă au o bază materială și nu duc grija zilei de mâine, chiar dacă locuiesc în mijlocul Bucureștiului.

Ce înseamnă să fii un domn sau o doamnă respectabilă și să te oprești să mângâi un câine maidanez și să vorbești cu el?

Ce înseamnă ca același tip de persoane să înceapă să-ți povestească brusc, fără să te cunoască, în mașină sau în tramvai, întâmplări din viața lor?

Câtă singurătate poate încăpea într-un om și câtă dramă încape în această singurătate și lipsă de comunicare pe care o trăiesc abrupt mulți dintre cei de lângă noi?

Dramele se adâncesc, durerile, în fiecare dintre noi și în fiecare de lângă noi. Încercarea de a te eschiva și de a căuta debușeuri, rezolvări false ale problemelor, nu face decât să mărească rănile.

Cei de care vorbeam sunt cei pe care bucuriile nu îi mai bucură. Cei care au ajuns să tânjească sau…să nu mai spere să își vadă semenii dincolo de masca complezenței.

Faci compromisuri peste compromisuri ca să trăiești bine, până când bunăstarea și sedentarismul moral te face să te simți inadaptat, inapt să trăiești.

Nu mi-au plăcut niciodată optimismul și încrederea în viață prostești, fără niciun fel de gândire.

Bucuria celor cu adevărat credincioși e o liniștire și o încredințare lăuntrică, o pace și o serenitate care nu au nimic de-a face cu autoconvingerea sau cu autodisciplinarea stării interioare și a sentimentelor.

Dimpotrivă, veselia și pacea de la Dumnezeu sunt rezultatul unei îndelungi și răscolitoare contemplații a existenței, până în detaliile ei cele mai sumbre.

Însă oamenii urbei și ai contemporaneității noastre încep să se simtă din ce în ce mai inutili, mai fără rost. Și atunci simt nevoia de solidaritate umană, pentru că nu se mai simt oameni. Bucureștenii au donat pentru sinistrații inundațiilor pentru că au vrut să-și recupereze vocația omeniei.

Undeva în adâncurile lor s-a trezit un glas pierit al conștiinței care le-a amintit că părinții și bunicii lor vin de prin locuri asemănătoare, pe care ei le mai vizitează prin vacanțe sau nu le mai vizitează niciodată.

Am descoperit și la mulți oameni tineri sentimentul că au pierdut ceva…irecuperabil, prin ruptura cu trecutul, cu tradiția, cu viața naturală de la țară. Au un loc de muncă, un salariu, o familie, dar ceva îi face să vrea să plătească un tribut pentru că au primit o educație/(con)formație de oameni ai darului, ai tradiției, ai credinței, pentru că au fost crescuți în respect de cele sfinte, față de oameni și istorie.

Cu toată debranșarea cotidiană de la memorie, cu tot activismul ideologiei futuriste, oamenii își resimt dezumanizarea ca pe o infirmitate greu de purtat…și nu știu cum să mai scape de această prezență.

Did you like this? Share it: