Predica duminicii a 20-a după Rusalii [2010]

Lc. 7, 11-16, cf. GNT.

11. Și a fost în continuare, că a mers în cetatea care se numește Nain. Și au mers împreună (sineporefonto) cu El și Ucenicii Lui și mulțime multă (ohlos polis).

12. Însă pe când se apropiau de poarta cetății (ti pili tis poleos)…iată!, că scoteau pe un mort, [care era] fiul unul-născut (monoghenis) /singurul născut al mamei lui. Și aceasta era văduvă (hira). Și mulțime mare (ohlos icanos) din cetate era împreună cu ea.

13. Și văzând-o pe ea Domnul, I s-a făcut milă de ea/a fost mișcat de milă pentru ea (esplaghnisti ep′ afti) și i-a zis ei: Nu plânge! (Mi clee!).

14. Și apropiindu-Se a atins sicriul (tis soru). Iar cei care îl purtau au stat. Și a zis: Tinere (neanische), ție îți zic, ridică-te/scoală-te!

15. Și s-a ridicat mortul (anecatisen o necros) și a început să vorbească (irxato lalin). Şi l-a dat pe el (edochen afton) mamei lui.

***

Iubiți frați și surori întru Domnul,

asistăm în cadrul minunii învierii fiului unul-născut al văduvei din Nain la o avanpremieră a propriei Lui morți, a îngropării și a învierii Sale, pentru că acolo, ca și aici, în prim plan, e o Mamă și un…Fiu Preaiubit, numit tot: Monoghenis, adică Unul Născut.

Și dacă citim Evanghelia de astăzi în relație cu drama capitală a întregii umanități din Săptămâna Preasfintelor Patimi ale Domnului înțelegem întrucâtva, deopotrivă, durerea înfricoșătoare trăită de Domnul în fiecare mădular al umanității Sale și în sufletul Său cel prea iubitor dar și umplerea umanității Sale de lumină necreată cât și a întregii  lumi raționale de o cutremurătoare bucurie extatică.

Pentru că noi încercăm, după slabele noastre puteri, să trăim în noi durerile Sale dar și bucuria imensă a învierii Sale, toată atmosfera pascală grandioasă a Bisericii lui Dumnezeu.

Pentru că moartea Domnului, în iconomia mântuirii, nu e un subiect filosofic sau artistic, atâta timp cât biruirea morții de către Domnul e o întreagă teologie a milei lui Dumnezeu, a modului în care El S-a pătruns și Se pătrunde de nevoia noastră de mântuire, de eliberarea de moarte, de diavol, de păcat, de stricăciune și de limitări de tot felul, pe care noi le resimțim foarte acut.

Iar când Sfântul Luca vorbește despre mila Lui manifestată față de tânăr și față de mamă, trebuie să vedem cu ochii iubirii iubirea Lui pentru Mama Sa, care va fi tot timpul cu El, va fi și lângă Cruce, va fi cu El și în durerea morții dar și în febra căutării Lui și a bucuriei învierii Sale, cum a fost văduva din Nain.

Pentru că Domnul a scăpat-o pe văduva din Nain de durerea dublă: îi redă copilul, mângâierea ei, atâta timp cât nu mai avea soț. Și prin asta ne-a spus, în mod tainic, că îi va reda și Maicii Sale pe Bucuria ei, căci moartea nu putea să Îl țină în sălașul ei pe Împăratul slavei.

Și Mielușelul e redat Mielușelei celei rănite de durere (cum spun cântările ortodoxe), Maicii Fecioare, pentru că El Se redă pe Sine Însuși Maicii Sale și întregii umanități, arătându-ne tuturor, că moartea din dragoste pentru noi e începutul învierii tuturor. Și că El, Cel care i-a arătat Tatălui, în umanitatea consubstanțială cu a noastră, întreaga dragoste și ascultare, e începutul ascultării și al milostivirii și al îndumnezeirii pentru toți aceia, care vor să se facă, prin Fiul, întru Duhul Sfânt, fii iubitori ai Tatălui ceresc.

Și n-am putut să încep o erminie de sine a Evangheliei zilei, pentru că am fost cuprins cu totul de această relație sfântă, tainică, dintre minunea făcută în Nain și Preasfânta Sa moarte pe Cruce și Prealuminata Sa înviere. Pentru că atunci, ca și aici, Domnul era împreună cu Ucenicii Săi și cu mulțime multă de oameni.

Mulțimea căuta să vadă, să audă, să înțeleagă ce spunea și făcea El. Ucenicii Săi, cu atât mai mult, doreau să audă, să înțeleagă, să vadă.

Și bine e să auzi, pentru ca să faci ceea ce auzi. Pentru că mântuirea e o continuă adunare de înțelepciune dumnezeiască și de viață practică. Și pentru ca să ne mântuim trebuie să învățăm să ascultăm și să învățăm să iubim nevoința de a alerga după ascultarea și interpretarea cuvintelor dumnezeiești.

Însă când cauți să Îl înțelegi pe Dumnezeu, te întâmpină, mai la tot pasul, și dramele oamenilor. Pentru că Domnul a venit și a vestit lumii tainele cele prea mari ale teologiei în timp ce a privit profund și a compătimit profund dramele și neștiința oamenilor și păcatele lor înfiorătoare.

Iar Sfinții Evangheliști au arătat această îmbinare dintre teologie și milostivire în viața Domnului într-un mod magistral în Sfintele Evanghelii, fapt pentru care și în ciclul anual al Evangheliilor duminicale, minunile se împletesc cu predicile teologice și teologia e în miezul fiecărei minuni în parte.

Pentru că tocmai de aceea vorbim astăzi despre Domnul, Care Se apropie de sicriu și îi poruncește revenirea la viață tânărului mort, pentru ca să arătăm că teologia e plină de viață sfântă și că acolo unde există sfințenie există și minune și schimbare continuă a vieții și o preaminunată mărturie de iubire și de milostivire.

Iar teologia care nu are milă, care nu e milostivă și solidară cu neputințele și durerile umanității, ci dimpotrivă propovăduiește, în mod arogant, crima, răzbunarea, extremismul, individualismul, disoluția societății, nu izvorăște din harul Treimii, Care e iubire tripersonală, din veci și pentru veci, în cadrul aceleiași ființe dumnezeiești, și a Cărei iubire personalizează, umanizează și îndumnezeiește pe tot omul care vine în lumina Sa.

Și mă întorc la mila Lui…față de văduvă…

A văzut în ea pe Maica Sa…

Iar dacă în scurtele și concisele relatări despre raportarea Fiului la Maica Sa, atunci când era pe Cruce, nu Se vorbește despre mila Lui față de Maica Lui, de compătimirea Sa față de ea…aici găsim ceea ce acolo lipsește.

Pentru că în relatările răstignirii Domnului s-a dorit să se sublinieze sobrietatea cuceritoare a durerii celei prea pline de iubire a Fiului pentru umanitatea creată de către Sine, fără exprimări care să dilueze tăria răbdării Sale cât și izvorul de viață veșnică al Crucii.

Însă aici s-a vorbit despre mila Lui pentru văduvă, la învierea Sfântului Lazăr s-au văzut lacrimile iubirii Lui…pe când, pe Cruce, găsim doar grija lui pentru Maică, grija pentru viitorul ei și nimic despre ce simțea atunci pentru ea…

Nu se spune acolo nici ce simțea pentru noi…pentru fiecare dintre noi…

Însă taina acestei tăceri e aceea: că Hristos Dumnezeu ne-a purtat pe toți și a murit pentru toți pe Cruce…și nu preferențial.

Tocmai de aceea nici porunca dragostei nu e preferențială, nu vizează numai pe soție, pe copii, pe părinți, pe bunici, pe rude și câțiva prieteni, ci îi cuprinde și pe necunoscuți, și pe vrăjmași, și pe eretici, și pe păgâni; pe toți cei care au fost, sunt și vor fi…

Și cum e atât de imensă iubirea Lui pentru noi, tot la fel de imensă e și ucenicia la această poruncă a dragostei, pe care trebuie să ne-o încorporăm pas cu pas, acum și în întreaga veșnicie. Fapt pentru care, pe fiecare zi, înțelegem grandioasele cuvinte ale Domnului că trebuie să fim ca Tatăl, plini de același gând și de aceeași sfințenie, din ce în ce mai mult și mai copleșitor.

Cel mort s-a ridicat, a început să vorbească și a redevenit…fiul mamei sale.

Lacrimile s-au scufundat într-o imensă și neașteptată bucurie.

Iar această minune și această bucurie imensă nu trebuie văzute ca actele de forță ale unui Dumnezeu, Care vrea să facă minuni, pentru că poate să le facă…și face minuni. Pentru că mila, adică iubirea lui Dumnezeu și nu forța goală, impasibilă a Sa au stat la baza învierii acestui tânăr.

Și orice minune nu este o expresie a forței sau a capriciului sau a răutății lui Dumnezeu ci a iubirii lui Dumnezeu, a milei Sale infinite, pentru a ne arăta în cadrul fiecărei minuni că viața cu Dumnezeu e singura de dorit și că ea e scopul pentru care am intrat în existență prin naștere.

Fiindcă am fost creați pentru viața cu Dumnezeu și nu pentru moarte!

Iar Domnul moare pe Cruce pentru moartea și păcatele noastre, pentru ca să învingă moartea și păcatul și să îl rușineze pe Satana, cel care a ispitit spre păcat atât pe Îngeri cât și pe oameni.

Crucea Domnului este o intrare în viață, în viața veșnică, o readucere a noastră în demnitatea de fii ai Împărăției lui Dumnezeu, pentru că înviind din morți a redeschis Raiul/Împărăția pentru toți.

De aceea trăim atâta bucurie în ziua Învierii Domnului și în zilele pascale, săptămâni la rând: pentru că învierea și viața și bucuria în slava lui Dumnezeu sunt tot ceea ce contează, tot ceea ce e important acum și pentru toți vecii pentru  noi și pentru întreaga creație.

Iar mama care își primește fiul din brațele morții, mai presus de așteptare, e imaginea clară a clipei învierii morților, a tuturor morților, când toți vom învia și vom fi în trupuri transfigurate.

Căci minunea ne deschide spre bucurie, pentru că iubirea conduce spre bucurie. Iar bucuria e comunională, e cu toți, nu e singuratică. Numai că pentru bucuria comuniunii fiecare dintre noi trebuie să avem haină de nuntă, adică trebuie să fim plini de har și de iubirea lui Dumnezeu.

Iar pentru ca să te îmbraci în lumină trebuie să suferi crucificarea continuă a ascultării de Dumnezeu. Pentru că numai această ascultare, care împlinește voia lui Dumnezeu, ne umple de lumină, de înviere interioară, ne unește cu Sine și ne face fii ai Împărăției celei veșnice.

Trebuie să murim ca fiul din Nain, pentru ca să înviem întru harul lui Dumnezeu!

Trebuie să murim în bine, ca oameni ai binelui, plânși de către toți, adică moartea noastră să fie resimțită ca o traumă, ca o mare durere, pentru ca bucuria reîntâlnirii, în Împărăția lui Dumnezeu, să fie copleșitoare.

Și acest Nu plânge!, de multe ori, îmi este alinare, ca și alt cuvânt, care este prefațat de acesta: Bucurați-vă!

Și asta vă rog, pe fiecare dintre dumneavoastră: să nu plângeți mai mult decât să vă bucurați întru Domnul! Plânsul dumneavoastră să se umple de bucuria iertării și a milostivirii lui Dumnezeu, dacă plânsul este după El! Amin!