Despre întrebările pe care nu ni le punem

– Eu m-am gândit de multe ori la faptul, că ne e teamă să ne punem întrebări…Pe de o parte, ne e teamă să ne întrebăm lucruri serioase, de teamă să nu ne găsim prea neserioși (uneori sau de cele mai multe ori) iar, pe de altă parte, ne e teamă foarte mult să nu părem deplasați, când întrebăm unele lucruri. Dumneavoastră cum vă puneți întrebări, Părinte Dorin?

– La modul tăios, doamnă! Adică foarte serios. Îmi pun în față probleme grele, complicate, pentru ca ele să mă țină treaz. Uneori mă țin…prea treaz…mistuindu-mă…Însă astea sunt durerile mele…prea puțin sesizate de mulți…

Și cred că dacă nu ne punem întrebări foarte serioase și nu căutăm adevărurile lui Dumnezeu și ale oamenilor și ale lucrurilor cu multă conștiință lăsăm să ni se atrofieze puterea de cugetare a minții, deopotrivă și simțămintele și puterea noastră de creație…

Eu consider că ați rezolva problemele și întrebările personale înseamnă a crea, a te crea. Și putem fi creatori de persoană sau persoane și dacă nu scriem niciun rând sau dacă nu compunem vreo piesă de teatru sau vreo simfonie. Pentru că a-ți căuta rezolvarea la propriile tale întrebări și a împărtăși și altora din răspunsurile pe care le-ai găsit, verbal sau în scris sau în alt mod de comunicare, înseamnă a ajuta la crearea celuilalt, la luminarea lui, la întărirea lui în gânduri bune.

În ceea ce mă privește, întrebările mele își caută în rugăciune și în scris, cât și în munca de cercetare, soluționările. Și cu cât scriu mai mult despre o problemă, cu cât o cercetez, cu cât mă frământ și mă rog pentru ea, cu atât, ca un arbore, apare soluția, luminarea.

Însă nu trebuie să înțelegem întrebarea doar ca pe o neștiință totală, ci și ca pe una parțială. Am nevoie de multe lămuriri într-o anume problemă teologică, filosofică, științifică și studiez și mai mult. Nu înseamnă că nu știu nimic…ci că nu știu într-atât de mult, încât să mă simt bine, confortabil, bucuros cu ceea ce știu.

De aceea munca științifică, munca de cercetare e pentru mine instrumentul soluționărilor interogative, pentru că îmi caut noi și noi motive să fiu bucuros și în interiorul unei științe, a unei cunoașteri, din ce în ce mai interdependentă.

– Îmi aduc aminte că mi-ați vorbit despre cum ați început să vă dedicați studiului interdisciplinar, pentru că aveați nevoie de noi și noi canale, care să vă îmbogățească cercetarea dumneavoastră teologică. Pe de altă parte, nici nu știu cum putem să ne disociem de alte științe, când avem mare nevoie de ele la tot pasul. Însă, pentru ca să nu ne depărtăm de dezbaterea propriu-zisă: cum arată întrebările studiului interdisciplinar, în comparație cu întrebările pur teologice?

– Tot mai complicate, mai specializate în detalii, doamnă dragă…Și răspunsurile întrebărilor interdisciplinare, ale unei munci de cercetare interdisciplinară, pe cât sunt de elaborate și de vaste, pe atât sunt de puțin gustate. Teologia ortodoxă, în sine, care are multe paliere și ramuri, e o grandiozitate greu de cuprins.

Devine și mai obositor și mai complicat însă demersul scriitoricesc, când conexezi laturii teologice, literatura, filosofia, diverse științe și tehnologii…fapt pentru care publicul e din ce în ce mai minoritar. Sau inexistent…Trebuie să creezi public, un astfel de public cititor, pentru ca să îl ai.

Însă, așa cum vă spuneam altădată, nu ai cum să faci o teologie științifică astăzi, fără bogate cunoștințe lingvistice, istorice, tehnologice și, cu atât mai mult, când te deschizi unor subiecte de confluență, care au la bază teologia și experiența personală și vrei să le observi prin tot felul de științe și ramuri specializate, cunoașterea și experiența plurală sunt un mod de a fi.

Și cred că această întrepătrundere între diverse moduri de a privi același subiect e una foarte productivă pentru un teolog ortodox cu viziune interdisciplinară sau transdisciplinară. Pentru că te întorci, de fiecare dată, dintr-o cercetare lingvistică, științifică sau tehnologică, cu date și cu o experiență, care adâncesc modul în care tu, ca teolog și om creștin îți pui întrebări și îți cauți răspunsuri.

Vii mai bogat, nu neapărat pentru că acele științe, spre care te-ai deschis, ți-au spus lucruri cu totul noi ci pentru că ți-au furnizat detalii și argumente pentru ca să poți privi viața și teologia și din altă perspectivă.

– Poate că tocmai acest lucru e considerat periculos de foarte mulți: să nu se piară în detalii…sau să nu se vadă și cu alți ochi. Pentru că atunci când ne punem problema întrebărilor pe care nu ni le punem sau pe care suntem reticenți în a le pune altora, în definitiv, ne gândim la ce nu suntem

– Sunt de acord, pentru că întrebările reale țin de viața ascetică ortodoxă, adică de mântuirea fiecăruia dintre noi. Și, la întrebările reale, despre ce suntem și ce trebuie să fim, răspundem numai raportându-ne la Tradiția Bisericii, în relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii.

Dacă eu nu sunt cinstit cu mine însumi în vreo întrebare pe care trebuie să mi-o pun, tocmai de aceea o voi considera o manifestare arogantă, dacă o formulează altul pentru mine. Și mai explicit! Dacă eu mă tem să îmi văd păcatele și să lupt cu ele, dacă încerc să mi le acopăr…atunci când vine un altul și îmi vorbește despre un păcat al meu sau despre o neștiință a mea…eu reacționez nepotrivit, considerând că nu trebuia să fiu întrebat despre ceva foarte personal sau să mi se facă o observație caracterologică.

Însă, dacă eu îmi pun întrebările foarte tăios, fără să mă menajez și îmi văd lungul nasului, adică cât sunt și fac eu, nu voi considera nicio întrebare venită din partea altuia, care e  bine intenționat față de mine, drept un afront sau un atac la persoană.

Pentru că eu îmi știu persoana în construcție…Și persoana se creează în comuniune și pe baza adevărului. Adică pe baza adevărului lui Dumnezeu eu mă dezic de rău și fac binele, dar acest bine al meu îl fac în, cu și pentru comunitate și pentru mine. Dacă binele meu aduce un spor comunității și e receptat ca un folos comunitar, atunci eu mă personalizez și personalizez și pe cei care mă văd sau intră în contact cu mine.

De aceea întrebările mele și soluțiile la întrebările mele devin bunuri personale și comunitare în același timp, pentru că orice răspuns și orice gest al meu vorbesc despre interiorul unui om cu o anume coerență și cu anume competențe.

Eu îmi caut răspunsuri la întrebări și devin, deopotrivă, competent și lămurit interior, adică coerent în răspunsuri. Și această coerență poate formula opinii, nu doar păreri repezite. Pentru că atunci când ceri o opinie, ceri un răspuns de la cineva care are o aprofundare a problemei. Și ca să ai răspunsuri trebuie să fi avut întrebări de rezolvat.

– Fapt pentru care, conchid eu, trebuie să ai întrebări solide, adânc personale pentru ca să ai răspunsuri detaliate…Cam așa ar trebui să aibă orice student sau masterand sau doctorand sau om care studiază, când își propune să scrie o lucrare de an sau una cu care să își finalizeze studiile. Dar pentru că nu au probleme foarte angajate și angajante de studiat tocmai de aceea rezultatele sunt slăbuțe…ca să nu spun proaste…Așa că, poți să te angajezi în scrisul unei cărți, fără să ai nicio împlinire personală în timp ce o scrii? Adică să scrii despre lucruri care…nu te interesează?

– V-am mai spus: nu am scris ceva sau nu m-am ocupat de ceva, care nu m-a interesat…Însă cred că e o mare corvoadă și o mare plictiseală în același timp, să scrii despre lucruri care nu te pasionează…Și eu m-am întrebat: cum să îți iei drept titlu de licență sau de teză doctorală, teme care nu îți fac nicio plăcere sau care nu au nimic de-a face cu tine? Însă, se pare, că unii nu au nu numai preocupări, adică întrebări serioase, solide, după expresia dumneavoastră, dar nici măcar imaginație în a-și face viața mai ușoară, dacă tot trebuie, sunt siliți să scrie un text…

Fapt pentru care cred că munca de cercetare e, cu adevărat, pentru oamenii care trăiesc din bucuria de a se clarifica interior și de a se umple de noi și noi detalii experiențiale, și nu pentru cei care vânează bani, posturi de conducere sau vor să se realizeze în aparență. Realizarea profesională e o realizare interioară și nu una scriptică.

Pe mine nu m-ar încălzi cu nimic că am una, două, nouă diplome, dacă eu nu m-aș simți bine cu ceea ce am devenit în urma studiului asiduu. De aceea vă spun, că întrebările noastre sunt întrebări solide, dacă ne aduc bucurie și împlinire interioară. Și dacă acestea sunt prezente în mine…mă simt bine.

Vederea în limba latină

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea

şi

a fi văzut

vol. I

***

2. 1. 2. În limba latină

În limba latină, verbele şi substantivele legate de actul vederii sunt tot la fel de revelatorii ca și cele în limba română.

Verbul video, ere, vidi, visum = vt.

1. a vedea, a fi cu ochii deschişi, a fi treaz;

2. a percepe cu ochii;

3. a avea vederea spre;

4. a se duce să vadă, a vizita, a se întâlni cu cineva;

5. a avea parte să vadă ceva (bun sau rău);

6. a se uita cu atenţie, a privi;

7. a vedea cu mintea, a-şi imagina, a avea putere de pătrundere, a fi perspicace;

8. a se gândi, a judeca, a examina, a cântări;

9. a se îngriji de ceva, a se ocupa de ceva, a vedea de ceva sau cineva;

10. a avea în vedere ca scop, a ţinti, a urmări[1].

Verbul videor, eri, visus sum (pas. al vb. video) =

1. a fi văzut, a se vedea;

2. a se vedea bine;

3. a se părea, a părea;

4. a i se părea potrivit, a crede că e bine[2].

Verbul specto (I) vt. şi vi. [specio] =

1. a privi atent, a se uita;

2. a lua seama la, a fi atent la ceva;

3. a aprecia, a judeca;

4. a ţinti la, a urmări, a căuta;

5. a tinde;

6. a se referi la, a se raporta la;

7. a privi către, a fi orientat spre[3].

Substantivul imago, inis f. =

1. chip, reprezentare plastică, portret, statuie;

2. chipuri ale strămoşilor;

3. copie fidelă;

4. umbra unui mort, spectru, fantomă, vis, apariţie, ecou;

5. imagine;

6. vedere, aspect, spectacol, gând,  evocare;

7. aparenţă; 8. comparaţie, parabolă, alegorie[4].

Substantivul species, ei f.

1. privire;

2. aspect, înfăţişare, chip, formă, spectacol, scenă, tablou, aspect frumos, frumuseţe, strălucire, demnitate;

3. arătare, apariţie, fantomă;

4. aparenţă, simplă formă, pretext;

5. specie, speţă;

6. idee, formă ideală, tip;

7. obiecte, lucruri[5].

Substantivul spectrum, i n. = apariţie, arătare, fantomă, spectru[6].

Substantivul simulacrum, i n. =

1. chip, imagine reprodusă asemănător, portret, tablou, statuie;

2. umbră deşartă, fantasmă, fantomă;

3. aparenţă, imitaţie, simulacru[7].

Substantivul forma, ae f. =

1. formă exterioară, aspect, configuraţie, chip;

2. chip frumos, frumuseţe,

3. figură reprodusă, reproducere, imagini, portret, statuie, figură geometrică; 4. formă aplicată, tipar, calapod, standard, cadru (…)[8].

Substantivul figura, ae f. =

1. alcătuire, structură, configuraţie, formă;

2. figură, chip;

3. mod de a fi (…)[9].

Avem în cazul lui video şi nuanţa de vedere vigilentă, trează, atentă. Credem că e una dintre cele mai profunde semnificaţii ale vederii, deoarece e o parte constitutivă a ei.

Numai când vezi cu atenţie, vezi bine, nepărtinitor.

Ceea ce vezi trebuie aşternut în inimă şi apoi trebuie să laşi acele lucruri sedimentate în inimă ca să îţi vorbească.

Dar unele lucruri cad greu în inimă sau, dimpotrivă, se insinuează imediat. Există  imagini care te blochează sau te distrug pur și simplu. A-ţi vedea copiii omorâţi de cineva e o imagine blocantă, devastatoare.

Suntem în situaţia de a fi părtaşi la imagine dar şi la durerea ei. O asemenea privelişte ne devine o posesie dureroasă.

Însă există o mare diferenţă între a te face părtaş la o privelişte dureroasă, a vrea să fii acolo şi între a fi acolo în mod providenţial. Acest  a-veni-spre-imagine, spre ceea ce se întâmplă sau se va întâmpla intră în discuţia prieteniei, a afecţiunii.

Ceea ce doare, ceea ce ne doare e tocmai ceea ce purtăm în noi, ceea ce am receptat foarte propriu.

Amănuntele banele, pentru alții, sunt amănuntele cele mai preţioase pentru noi, personal. Pe ele ne-am clădit sau stăm în ele. De aceea, atunci când vrem să desconsiderăm nuanţele înţelegem faptul, că tocmai ele contează în arealul întregii noastre vieţi.

Părţile importante ale vieţii noastre sunt structurate pe fundamentul unor gânduri foarte solide şi sunt însoţite de numeroase segmente de realitate, de numeroase amănunte.

Nu contează, dacă nu înţelegem, de prima dată, ceea ce este important sau dacă, dimpotrivă, înţelegem imediat că amănuntele pe care le-am văzut sunt definitorii.

Mai târziu vom înţelege că o singură secundă poate însemna distanţa dintre viaţă şi moarte, dintre păcat şi virtute, dintre sinceritate şi ipocrizie.

Găsim aici însă şi dimensiunea de cântărire a ceea ce vedem. Prelucrarea conţinutului vederii (lucrul care nouă, ca societate, începe să ne lipsească într-un mod pustiitor) e cerută de această atenţie la perspectiva existenţială pe care ne-am ales-o.

Cântărim câştigul şi pierderea. Nu plonjăm într-o situaţie la întâmplare. Alegem să facem ceva pentru urmările pe care le are acel lucru în fiinţa noastră.

Nu vorbim aici dintr-o perspectivă utilitaristă ci, mai degrabă, dintr-o perspectivă duhovnicească. Prevederea este o cântărire corectă a termenilor pe baza cărora discutăm şi acţionăm în viaţa noastră.

Urmărirea unui ideal e o închidere într-o perspectivă a trecutului. Idealul e o vedere a unui viitor special, fără conştiinţa realităţii lui în mare parte şi, mai ales, fără a ştii dacă el e posibil în mod integral.

Distanţa dintre idealul de a scrie o carte şi puterea proprie de a face acest lucru este întotdeauna semnificativă. Ceea ce eu văd că aş putea face nu coincide cu faptul de a face ceva acum sau pe viitor.

Planul nostru se poate poticni dintr-un anume motiv. Şi aceasta, nu pentru că ceea ce am văzut e imposibil de făcut, ci pentru că nu am luat în calcul factori perturbatori semnificativi sau neprevăzuţi, care ne pot împinge să nu mai putem da curs proiectului sau să nu mai vrem să îl construim.

Din punct de vedere duhovnicesc, proiectele sunt un fiasco pentru că sunt individualiste şi nu sunt sinergice. Dar la nivel social, planificarea e însăşi substanţa ritmicităţii sociale. O ţară fără proiecte de dezvoltare şi apărare e o ţară fără viitor.

Însă a vedea un ţel, a avea un ţel nu înseamnă întotdeauna a te situa într-o paradigmă individualistă.

Unirea cu Hristos e un ţel zilnic şi ea trebuie să fie, în acelaşi timp, personală dar şi comunitară. Trebuie să ne vedem împreună, să tânjim să fim împreună în faţa lui Hristos şi, în acelaşi timp, să vedem pe Hristos în toţi şi în toate.

A vedea bine ceva denotă o înţelegere personală a unei situaţii. Evidenţa a ceea ce vezi reclamă această vedere bună, vedere ce nu poate fi repugnată post-factum, dacă martorii oculari au dovedit realitatea ei.

Mărturiile scripturale nu pot fi puse în mod real la îndoială de către noi, cei din secolul al XXI-lea, pentru că noi nu putem fi nicidecum martori oculari ai evenimentelor.

Dacă istoria e o falsificare grosso modo a realităţii atunci putem falsifica şi prezentul în acelaşi fel şi nu putem avea încredere nici în faptul că noi existăm.

Dar conştiinţa noastră şi specializarea informaţională pe care o avem ne demonstrează că nu putem secţiona istoria după bunul plac, ci că aceasta trebuie văzută în adâncimea şi corelaţiile ei multiple.

Se vede bine sau este evident faptul, când ceva e cusut cu aţă albă dar şi când nimeni nu are ce să ascundă, pentru că adevărul transpare de la sine.

Se vede bine sau de la o poștă, că femeia aceea e beată, dacă începe să râdă într-un mod scandalos sau că tânărul care stă vizavi, numai din neatenție a căzut și și-a rupt pantalonii în genunchi.

Vederea bună contrastează cu vederea diminuată, cu vederea deficitară.

În cazul când discutăm accepţiunea vederii ca încredere în ceea ce facem, ne confruntăm iarăşi cu o situaţie subiectivă, care poate fi amplu discreditată.

Ceea ce eu pot să cred că e bine pentru mine, poate să fie rău pentru cel de lângă mine sau ceea ce doresc eu, poate să fie înţeles ca ceva rău pentru un altul.

Ne spunea un preot de curând, că părinţii unui tânăr sunt necăjiţi, pentru că acesta merge prea mult la Biserică şi nu se comportă ca un tânăr de vârsta lui. Părinţii tânărului i-au cerut preotului paroh ca să îl convingă pe fiul lor, ca să aibă şi el o viaţă normală.

Tânărul nu inconfortează cu nimic pe părinţii lui prin ceea ce face, dar părinţii se simt lezaţi în proiectul lor de a avea un fiu, aşa după cum şi-l doresc.

Proiectul părinţilor pentru fiul lor contrastează, în speţă, cu al fiului. De aceea, în loc să afle şi părinţii binele acestui mod de a trăi în societatea de astăzi, pe care l-a găsit fiul lor, părinţii îşi apără propriul lor proiect de viaţă.

Cel care fumează marijuana are încredere şi el în faptul că este pe drumul cel bun. La fel şi cel care trăieşte „vocaţia” gay.

Cine şi ce demonstrează că eşti pe drumul cel bun?, este întrebarea care ţi se replică imediat. Pentru noi, ca creştini ortodocși, a trăi după voia lui Dumnezeu sau a trăi în har e răspunsul pe care îl dăm imediat la această întrebare, pentru că viziunea noastră despre viaţă nu e una subiectivistă, ci este modul de viaţă duhovnicească al Bisericii.

Însă, în mod evident, cineva care nu are tangenţă explicită cu Biserica, ne va motiva o autonomie greu de digerat pentru noi. Şi aceasta, pentru că orice reacţie a acestuia este dictată de propriile fixaţii şi nu de adevăruri care te personalizează.

Imaginea ca spectacol e una dintre dimensiunile cele mai uzitate ale vizualizării în cadrul lumii postmoderne.

Efectul halucinatoriu al imaginilor nu-ţi mai dau răgazul de a aprofunda o relaţie cu ceea ce vezi ci, mai degrabă, eşti condus pe deasupra realităţii.

De aceea se trăieşte nevoia de a profita de imagini şi de a alerga mai departe şi nu mai suntem apţi să aprofundăm conţinutul imaginilor pe care le vedem.

Viaţa ca o continuă fugă pe care o trăim noi merge mână în mână cu imaginile de tip carusel, care ţi se învârt mereu în cap, pentru că te pândesc la tot pasul.

O cutie de coca-cola poate fi un spectacol. La fel o femeie cu un decolteu măreţ, care se apleacă într-adins, o vacă de plastic, pictată în culori chioare şi pusă în faţa Teatrului Naţional sau cineva care dă din mâini pe stradă într-un mod ciudat.

Tot ce te poate opri din mers devine un spectacol, o imagine deschisă, o panoramă de-o clipă a unui cotidian pe care vrem să îl aruncăm imediat în derizoriu.

În măsura în care imobilizăm această imagine, ea devine idol interior, obsesie sau amintire plăcută.

Dar, dacă o ţinem în minte, ea ne poate servi şi la o contemplare subţire a realităţii, la o înţelegere duhovnicească a evenimentului abia petrecut.

Formarea memoriei din acest tip de imagini sedimentate ne prezintă pe om ca o fiinţă, care a receptat trecutul cu o grijă selectivă.

Nu am ţinut minte tot ceea ce am trăit ci doar fragmente foarte importante de  realitate, care s-au aşezat în spaţiul nostru lăuntric şi îi determină evoluţia ulterioară.

Imaginea ca ficţiune sau aparenţă a fost şi va fi una dintre barierele reale în faţa relaţiei personale.

Inventarea pe computer a unui chip de femeie, care nu a existat niciodată, te face să te îndrăgosteşti de o ficţiune, care nu îţi poate spune nimic despre ea, ci te pune numai să comunici interior, în mod fals, cu o inexistenţă.

Avem, în mod indubitabil, o prezenţă dar nu şi o realitate  personală. Şi ceea ce nu a existat nicidecum nu îmi poate transmite un duh al propriei sale vieţi.

Colajul imagistic e unul dintre cele mai avangardiste moduri de a distruge dorinţa reală de a relaţiona cu o persoană, prin intermediul chipului ei imprimat pe o anumită suprafaţă.

Putem picta mâinile unei femei la un cap de cămilă şi în locul cozii cămilei să punem un ceas sau un spital de nebuni.

Dar dacă vrem să păstrăm chipul mamei noastre sau al soţiei noastre peste timp, facem o fotografie cât mai aproape de realitatea lor personală. Pentru că nu suntem iconoclaşti în iubirea reală, ci numai în aceea în care s-a amestecat morbul altor patimi.

E greu şi va fi şi mai greu – datorită mijloacelor tehnice de manipulare a imaginilor – ca să ne deparazităm de imagini incredibil de aproape de realitate dar, cu desăvârşire, false.

Imaginea parazit e o imagine întotdeauna reală pentru că e o imagine posibilă într-o anume dimensiune.

Imaginarul poate emana orice imagine, dar realitatea probează numai imaginea firească, nefalsificată.

Produsul finit al ingineriei genetice va fi o fiinţă recenzată în mod deficitar, o fiinţă calchiată după intenţia plasticizată a lui Dumnezeu şi nu o realitate personală plină de vitalitate.

Orice umblare în organismul uman nu duce decât la o cârpire a funcţionării organismului nostru şi nu la o renaştere a sa colosală.

Imaginea ca imprimare a unei voinţe umane este hiper-vehiculată în mass-media. Tot ceea ce ţine de absolutismul uman are o audienţă majoră.

Emisiunile culturale, religioase sau ştiinţifice par mult mai anoste şi neinteresante, în comparaţie cu divertismentul, filmul porno sau concursurile cu premii.

Relaxarea devine o dimensiune corporală şi, mai puţin, una a minţii sau a duhului nostru. Gimnastica minţii se estompează pe zi ce trece în ofertele mediatice şi capătă primatul lucrul facil, divertismentul deşănţat, vulgaritatea şi grosolănia bădărană, mahalagismul şi evazionismul utopic.

Orientarea spre imagine e distrusă de competiţia cu imaginea ca stimul sexual sau egocentric. Privirea spre sfintele icoane e o privire teologică, participativă, smerită, plină de dulceaţa dragostei evlavioase.

Orientarea iconică e îndreptarea vieţii noastre spre transfigurarea ei prin har. Pe când înţepenirea în faţa imaginii libidinale sau a celei care stuforizează[10] propria mea persoană, care o exacerbează, mă introduce într-o celebrare meschină a propriei mele josnicii interioare.

Pentru că trăim discutând perpetuu cu propriile noastre patimi, de aceea tindem să receptăm numai imaginea pătimaşă, închisă în sfera păcatului.

Imaginea nu e neutră din punct de vedere duhovnicesc. Ea ne transmite mereu un duh demonic sau amprenta harului. Neutralitatea e străină de o receptare corectă a imaginilor. Noi ne implicăm activ şi ne creăm interior pe marginea a ceea ce vedem.


[1] Cf. Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 1420-1421.

[2] Idem, p. 1421.

[3] Idem, p. 1247-1248.

[4] Idem, p. 625.

[5] Idem, p. 1246.

[6] Idem, p. 1248.

[7] Idem, p. 1230.

[8] Idem, p. 537. În acest context, semnul grafic „(…)” reprezintă faptul, că mai există şi ale semnificaţii ale cuvântului dar acelea ies din sfera noastră de interes.

[9] Idem, p. 522.

[10] Vrea să fie o verbalizare a adj. stufos.