– Eu m-am gândit de multe ori la faptul, că ne e teamă să ne punem întrebări…Pe de o parte, ne e teamă să ne întrebăm lucruri serioase, de teamă să nu ne găsim prea neserioși (uneori sau de cele mai multe ori) iar, pe de altă parte, ne e teamă foarte mult să nu părem deplasați, când întrebăm unele lucruri. Dumneavoastră cum vă puneți întrebări, Părinte Dorin?

– La modul tăios, doamnă! Adică foarte serios. Îmi pun în față probleme grele, complicate, pentru ca ele să mă țină treaz. Uneori mă țin…prea treaz…mistuindu-mă…Însă astea sunt durerile mele…prea puțin sesizate de mulți…

Și cred că dacă nu ne punem întrebări foarte serioase și nu căutăm adevărurile lui Dumnezeu și ale oamenilor și ale lucrurilor cu multă conștiință lăsăm să ni se atrofieze puterea de cugetare a minții, deopotrivă și simțămintele și puterea noastră de creație…

Eu consider că ați rezolva problemele și întrebările personale înseamnă a crea, a te crea. Și putem fi creatori de persoană sau persoane și dacă nu scriem niciun rând sau dacă nu compunem vreo piesă de teatru sau vreo simfonie. Pentru că a-ți căuta rezolvarea la propriile tale întrebări și a împărtăși și altora din răspunsurile pe care le-ai găsit, verbal sau în scris sau în alt mod de comunicare, înseamnă a ajuta la crearea celuilalt, la luminarea lui, la întărirea lui în gânduri bune.

În ceea ce mă privește, întrebările mele își caută în rugăciune și în scris, cât și în munca de cercetare, soluționările. Și cu cât scriu mai mult despre o problemă, cu cât o cercetez, cu cât mă frământ și mă rog pentru ea, cu atât, ca un arbore, apare soluția, luminarea.

Însă nu trebuie să înțelegem întrebarea doar ca pe o neștiință totală, ci și ca pe una parțială. Am nevoie de multe lămuriri într-o anume problemă teologică, filosofică, științifică și studiez și mai mult. Nu înseamnă că nu știu nimic…ci că nu știu într-atât de mult, încât să mă simt bine, confortabil, bucuros cu ceea ce știu.

De aceea munca științifică, munca de cercetare e pentru mine instrumentul soluționărilor interogative, pentru că îmi caut noi și noi motive să fiu bucuros și în interiorul unei științe, a unei cunoașteri, din ce în ce mai interdependentă.

– Îmi aduc aminte că mi-ați vorbit despre cum ați început să vă dedicați studiului interdisciplinar, pentru că aveați nevoie de noi și noi canale, care să vă îmbogățească cercetarea dumneavoastră teologică. Pe de altă parte, nici nu știu cum putem să ne disociem de alte științe, când avem mare nevoie de ele la tot pasul. Însă, pentru ca să nu ne depărtăm de dezbaterea propriu-zisă: cum arată întrebările studiului interdisciplinar, în comparație cu întrebările pur teologice?

– Tot mai complicate, mai specializate în detalii, doamnă dragă…Și răspunsurile întrebărilor interdisciplinare, ale unei munci de cercetare interdisciplinară, pe cât sunt de elaborate și de vaste, pe atât sunt de puțin gustate. Teologia ortodoxă, în sine, care are multe paliere și ramuri, e o grandiozitate greu de cuprins.

Devine și mai obositor și mai complicat însă demersul scriitoricesc, când conexezi laturii teologice, literatura, filosofia, diverse științe și tehnologii…fapt pentru care publicul e din ce în ce mai minoritar. Sau inexistent…Trebuie să creezi public, un astfel de public cititor, pentru ca să îl ai.

Însă, așa cum vă spuneam altădată, nu ai cum să faci o teologie științifică astăzi, fără bogate cunoștințe lingvistice, istorice, tehnologice și, cu atât mai mult, când te deschizi unor subiecte de confluență, care au la bază teologia și experiența personală și vrei să le observi prin tot felul de științe și ramuri specializate, cunoașterea și experiența plurală sunt un mod de a fi.

Și cred că această întrepătrundere între diverse moduri de a privi același subiect e una foarte productivă pentru un teolog ortodox cu viziune interdisciplinară sau transdisciplinară. Pentru că te întorci, de fiecare dată, dintr-o cercetare lingvistică, științifică sau tehnologică, cu date și cu o experiență, care adâncesc modul în care tu, ca teolog și om creștin îți pui întrebări și îți cauți răspunsuri.

Vii mai bogat, nu neapărat pentru că acele științe, spre care te-ai deschis, ți-au spus lucruri cu totul noi ci pentru că ți-au furnizat detalii și argumente pentru ca să poți privi viața și teologia și din altă perspectivă.

– Poate că tocmai acest lucru e considerat periculos de foarte mulți: să nu se piară în detalii…sau să nu se vadă și cu alți ochi. Pentru că atunci când ne punem problema întrebărilor pe care nu ni le punem sau pe care suntem reticenți în a le pune altora, în definitiv, ne gândim la ce nu suntem

– Sunt de acord, pentru că întrebările reale țin de viața ascetică ortodoxă, adică de mântuirea fiecăruia dintre noi. Și, la întrebările reale, despre ce suntem și ce trebuie să fim, răspundem numai raportându-ne la Tradiția Bisericii, în relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii.

Dacă eu nu sunt cinstit cu mine însumi în vreo întrebare pe care trebuie să mi-o pun, tocmai de aceea o voi considera o manifestare arogantă, dacă o formulează altul pentru mine. Și mai explicit! Dacă eu mă tem să îmi văd păcatele și să lupt cu ele, dacă încerc să mi le acopăr…atunci când vine un altul și îmi vorbește despre un păcat al meu sau despre o neștiință a mea…eu reacționez nepotrivit, considerând că nu trebuia să fiu întrebat despre ceva foarte personal sau să mi se facă o observație caracterologică.

Însă, dacă eu îmi pun întrebările foarte tăios, fără să mă menajez și îmi văd lungul nasului, adică cât sunt și fac eu, nu voi considera nicio întrebare venită din partea altuia, care e  bine intenționat față de mine, drept un afront sau un atac la persoană.

Pentru că eu îmi știu persoana în construcție…Și persoana se creează în comuniune și pe baza adevărului. Adică pe baza adevărului lui Dumnezeu eu mă dezic de rău și fac binele, dar acest bine al meu îl fac în, cu și pentru comunitate și pentru mine. Dacă binele meu aduce un spor comunității și e receptat ca un folos comunitar, atunci eu mă personalizez și personalizez și pe cei care mă văd sau intră în contact cu mine.

De aceea întrebările mele și soluțiile la întrebările mele devin bunuri personale și comunitare în același timp, pentru că orice răspuns și orice gest al meu vorbesc despre interiorul unui om cu o anume coerență și cu anume competențe.

Eu îmi caut răspunsuri la întrebări și devin, deopotrivă, competent și lămurit interior, adică coerent în răspunsuri. Și această coerență poate formula opinii, nu doar păreri repezite. Pentru că atunci când ceri o opinie, ceri un răspuns de la cineva care are o aprofundare a problemei. Și ca să ai răspunsuri trebuie să fi avut întrebări de rezolvat.

– Fapt pentru care, conchid eu, trebuie să ai întrebări solide, adânc personale pentru ca să ai răspunsuri detaliate…Cam așa ar trebui să aibă orice student sau masterand sau doctorand sau om care studiază, când își propune să scrie o lucrare de an sau una cu care să își finalizeze studiile. Dar pentru că nu au probleme foarte angajate și angajante de studiat tocmai de aceea rezultatele sunt slăbuțe…ca să nu spun proaste…Așa că, poți să te angajezi în scrisul unei cărți, fără să ai nicio împlinire personală în timp ce o scrii? Adică să scrii despre lucruri care…nu te interesează?

– V-am mai spus: nu am scris ceva sau nu m-am ocupat de ceva, care nu m-a interesat…Însă cred că e o mare corvoadă și o mare plictiseală în același timp, să scrii despre lucruri care nu te pasionează…Și eu m-am întrebat: cum să îți iei drept titlu de licență sau de teză doctorală, teme care nu îți fac nicio plăcere sau care nu au nimic de-a face cu tine? Însă, se pare, că unii nu au nu numai preocupări, adică întrebări serioase, solide, după expresia dumneavoastră, dar nici măcar imaginație în a-și face viața mai ușoară, dacă tot trebuie, sunt siliți să scrie un text…

Fapt pentru care cred că munca de cercetare e, cu adevărat, pentru oamenii care trăiesc din bucuria de a se clarifica interior și de a se umple de noi și noi detalii experiențiale, și nu pentru cei care vânează bani, posturi de conducere sau vor să se realizeze în aparență. Realizarea profesională e o realizare interioară și nu una scriptică.

Pe mine nu m-ar încălzi cu nimic că am una, două, nouă diplome, dacă eu nu m-aș simți bine cu ceea ce am devenit în urma studiului asiduu. De aceea vă spun, că întrebările noastre sunt întrebări solide, dacă ne aduc bucurie și împlinire interioară. Și dacă acestea sunt prezente în mine…mă simt bine.

Did you like this? Share it: